O experiență gourmet de excepție în inima capitalei mallorcane

TIPĂREȘTE

Zborul de întoarcere din Mallorca fiind programat abia spre seară, rezultă că am mai avut cel puțin o jumătate de zi de colindat, pe care am decis încă din start s-o dedicăm capitalei Palma, motivul principal fiind vecinătatea aeroportului. De fapt, eu și Tati mai apucaserăm cândva să bănănăim prin Palma, chiar și să vizităm celebra catedrală (vă povestii la vremea respectivă), ideea era să înțeleagă și copiii, în mare, cu ce se mănâncă acest vibrant oraș cosmopolit. Era clar că juma de zi n-o să ajungă și pentru muzee, deci le-am exclus de la început, am zis că mai bine ne foim pe străzi și pe străduțe, asimilăm atmosfera locului – de-astea.

Treabă pe care am îndeplinit-o cu oarece succes. Și ce urmează?! Urmează – ați ghicit – o masă copioasă! Ultima din vacanța asta... Ah, ce nostalgic sună...

Am fugit cu câte 7 picioare din zona centrală, super-turistică, oricum lăsaserăm mașina destul de departe, era imposibil ca pe drumul de întoarcere să nu dăm de vreo cârciumă ok. Hmm... N-am găsit cine știe ce abundență, să știți... Ne-am împiedicat de una cu o terasă faină, la umbră de platani și multe mese libere; cică toate erau rezervate pentru mai târziu. Sincer, mă îndoiesc. Am citit pe undeva că asta ar fi scuza ospătarilor atunci când nu le place fața ta; pesemne, nu corespundeam din punct de vedere... estetic. Nu mi s-a mai întâmplat niciunde așa ceva, dar nu m-am crizat, am depășit momentul. Se va dovedi (ca de atâtea ori în viață ????) că tot răul spre bine.

Pe urmă, nesperat, am dat de un fel de al doilea „nucleu de acțiune” în centrul istoric! Pare ciudat, dar chiar așa a fost – un spectacol într-o piațetă, un vacarm de nedescris, o alee pietonală imensă, toată plină cu mâncătorii. Dintr-un motiv obscur, pe care n-a ținut să ni-l împărtășească, Tati n-a vrut neam să poposească pe la niciuna dintre ele! La faza asta chiar m-am supărat un pic pe el, că deja nu mai vedeam bine! Și nici rotițele nu-mi mai funcționau, dovadă că n-am aruncat măcar o privire pe harta virtuală, să pun un pin locului, întru recunoaștere ulterioară...

În fine, eram decisă să nu ratez sub nicio formă următoarea sursă de calorii – o felie de pizza, o gogoașă, orice! Aș fi mâncat ORICE! Aproape orice, înțelegeți voi...

Aveam de traversat un bulevard larg și-mi pierdusem orice speranță... Până să-l traversăm, ochirăm totuși niște mici terase, destul de simplist amenajate, la umbra unui șir de blocuri. Am zis că-s baruri, cafenele, chestii de-astea; nu prea le-am dat importanță, nici nu păreau prea îmbietoare. Lui Tati încă nu i se blurase privirea, se pare: „Aia nu-i mâncare în farfuriile alea?!” Hmm... Nu mă cheamă Ochi-de-Șoim, însă am putut recunoaște, chiar și de la distanță, gestul cu care înfigi furculița în ceva din farfurie, apoi o îndrepți spre gură. Înviorați, ne-am apropiat să ne luminăm mai bine.

Și da, era mâncare! Dealtfel, am și citit pe frontispiciu: „restaurant” . Mai concret, Adrian Quetglas Restaurant. Prin ferestrele generoase se vedeau oameni la mese, interiorul părea simplu, dar intim; una sau două mese erau ocupate și afară, pe terasa micuță de dincolo de culoarul de trecere pentru pietoni.

Am intrat să întrebăm de sănătate. Un băiat ne-a informat foarte politicos că se intră doar pe bază de rezervare (iar?! ce-au oamenii ăștia cu noi?!) și ne-a explicat că nimeriserăm într-un restaurant gourmet cu meniu fix de degustare acompaniat de vinuri asortate. Aha! Știam conceptul, ne întâlniserăm cu el în Croația anul trecut, la cârciuma aia de fițe cu stea Michelin, unde totuși aveau și meniu a la carte, cu prețuri nu chiar de vândut rinichii. N-am apucat să întrebăm dacă au și aici, că băiatul cu pricina ne expuse varianta de rezervă: fix alături se află mâncătoria D’Gustar, tot gourmet, cu meniul semnat de același renumit chef (Adrian Quetglas), însă cu prețuri sensibil mai mici. Chiar s-a oferit să ne conducă și să ne dea în grija colegului de acolo, ceea ce am acceptat cu bucurie.

Paranteză. Dacă tot am ajuns în acest loc deosebit și ne-am hotărât să rămânem, haideți să vedem un pic cine e și ce vrea.

Adresă: Passeig de Mallorca, nr. 20-22. Rezervări: de marți până joi, 13-15; vineri și sâmbătă, 13-14; de marți până sâmbătă, 20-21; duminică și luni închis. Site: www.adrianquetglas. es.

Adrian Quetglas s-a născut în Buenos Aires în 1968, tatăl și bunicii paterni fiind mallorcani. De foarte tânăr s-a întors pe insulă și a lucrat în diferite restaurante, inițial ca ospătar. Pasiunea pentru gastronomie l-a determinat să meargă mai departe, studiind la școli celebre din Paris și Londra. Ca tânăr chef, și-a dovedit competențele în Mallorca, apoi a locuit mulți ani în Moscova, unde „a condus și a regizat bucătăriile unora dintre cele mai importante restaurante din Rusia... la AQ Kitchen în calitate de coproprietar. În 2014 a scris și publicat la Moscova cartea de succes Tapas.”

Adrian Quetglas Restaurant/Palma de Mallorca este primul proiect cu contribuție integral personală, ce datează din 2015. Au urmat încă 4, ultimul fiind „modestuțul” nostru D’Gustin. În total, sunt deci 5 – „5 propuneri gastronomice variate, 5 moduri de a înțelege arta culinară” . Revenind la restaurantul-mamă, acesta s-a vrut de la început un loc exclusivist, de elită, menit să genereze o experiență unică. El propune de marți până vineri la prânz un meniu cu 5 feluri (55 euro), iar seara și sâmbătă la prânz unul cu 7 feluri (85 euro). (Nu mi-e foarte clar dacă vinurile sunt incluse în aceste oferte, dar deja nu mai contează... Înclin să cred că nu, din moment ce văd pe Google Maps că, în general, prețul de persoană depășește 100 euroi...) Paranteză închisă.

... În fine, ne preluă colegul. Locația D’Gustin este, normal, mult mai mică decât cea-mamă: o săliță cu 4-5 mese dispuse în adâncime și încă pe-atâtea afară, pe terasă. Mai puțin de jumătate erau ocupate. Am vrut să stăm afară; vremea era călduță încă, dar începuse să se înnoreze și, pentru orice eventualitate, colegul ne-a indicat locul de unde ne putem servi cu păturici. Deși aparent modest ca design, locul are farmecul simplității și bunului gust.

Conceptul meniului este, într-adevăr, neîntâlnit de mine până acum și totuși, deloc uimitor, având în vedere că vorbim de Spania și ale ei tradiționale tapas. Porțiile sunt mai mici decât de obicei (cam ½-1/3 dintr-o porție normală; prețurile îs de porție normală însă ????), iar „rețetele” fac trimitere la feluri consacrate din bucătăria internațională, reinterpretate însă. Ideea e ca un grup de prieteni să poată comanda mai multe chestii pe care mai apoi să le șeruiască, fiecare având astfel acces la o experiență culinară cât mai variată. Cam ce facem noi de obicei. Meniul mi s-a părut și el foarte interesant conceput, ca o broșură, fiecare pagină fiind dedicată unui preparat, cu descriere (spaniolă/engleză) și foto.

Am comandat întâi băuturi: apă acidulată (3,95 euro/500 ml), apă plată (3,3 euro/500 ml), bere Rosa Blanca (un soi local nefiltrat, dulceag, aromat; 3,3 euro/330 ml). Pe urmă mâncare: tartar de somon (cu ou marinat, cremă avocado-wasabi și caviar; 15,5 euro), un fel de quesadilla cu umplutură... thai (14,5 euro; 2 porții luarăm), friptură de rață în chiflă (15,5 euro), mini-pizza (porc iberic, mozzarella, roșii marinate, rucola; 13 euro), arroz de boletus (un fel de orez lipicios cu pecorino afumat și ciuperci; 18 euro). Practic, cam o porție de căciulă înseamnă toate astea; dar, când guști din toate părțile, ți se pare mult și, în plus, noi ne săturăm repede ????.

A urmat vizitarea toaletelor, care se află înăuntru; nimic memorabil.

Am primit destul de repede băuturile și, odată cu ele, un aperitiv din partea casei: o cremă de brânză tartinabilă într-un recipient cu capac și un coș cu câteva felii de pâine. Foarte-foarte bun! Nu m-am prins cu ce era aromatizată brânza aia, dar a fost delicioasă! Raportul brânză/pâine s-a dovedit în detrimentul celei din urmă, deci am mai cerut un supliment, dacă se poate; se poate, cum nu?! – doar că ăsta va fi pe nota de plată: 2,2 euro.

Au venit și farfuriile cu mâncare, una după alta. Mamă, cum arătau!... Ce prezentare! Nimic nu era lăsat la voia întâmplării, fiecare picătură de smac pusă la locul potrivit, culorile îmbinate perfect, aromele maxim de apetisante! O să vedeți în poze. Și da, gustarăm și tot gustarăm până terminarăm. Și chiar ne săturarăm! În plus, cu satisfacția unei experiențe de excepție, așa cum și-a dorit pentru noi, încă de la început, chef Adrian! ???? Oricum, fiică-mea a decretat-o pe aceasta cea mai tare masă din vacanță.

Nota de plată a totalizat 107 euro – rezonabil. Încadrabilă în media celorlalte zile. E drept, poate ar mai fi încăput un tapas-două din meniul ăla fabulos...

Deci, recomand cu tot sufetul! D’Gustar pentru oameni normali și Adrian Quetglas Restaurant pentru boieri! Sau pentru oameni normali care vor a sărbători ceva special – ce știu eu?!... Să decidă fiecare...

---

VIZUALIZĂRI: 889 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI