Experiențe culinare în insula Naxos

TIPĂREȘTE

Nicio excursie n-ar fi completă fără un loc decent în care să poposești să-ți astâmperi foamea și setea și - de ce nu? - să-ți re-aduni puterile. Poate fi vorba despre masa de prânz, sau cină, sau mic dejun (în rare cazuri), sau chiar o mică pauză de revigorare la o cafea sau vreo răcoritoare cu ori fără grade (nu Celsius, de celelalte) adăugate... Azi o să vă povestesc așadar cam pe unde făcurăm noi asemenea popasuri prin frumoasa insulă Naxos.

Prima recomandare (super-super-călduroasă, la propriu și la figurat!) vine din punctul cel mai înalt al Castelului Venețian din capitala Chora. Am nimerit aici întâmplător, la puțină vreme după ce am debarcat pe insulă. Am lăsat bagajele în curtea micii pensiuni unde aveam rezervare și, la sugestia telefonică a gazdei noastre, am pornit a explora un pic împrejurimile, până când domnul avea să fie disponibil întru a ne instala. Cum în apropiere am zărit un indicator ce ne invita să urcăm spre castel, l-am urmat cu nerăbdare și (deja) cu mare încântare.

Castelul e construit pe un delușor nu foarte înalt, deasupra orașului, nu vă speriați, urcușul nu-i deloc solicitant și oricum va trebui să vă opriți „la fiecare colț de cotitură” să admirați tablourile idilice cu case albe îmbrăcate în bogate tufe de bougainvillea, pasaje vechi, blazoane ale nobililor familii, sculptate pe frontoanele ancadramentelor de marmură. Cetatea am asemuit-o cu Sighișoara noastră, căci dincolo de zidurile zdravene de piatră am descoperit case încă locuite, altele găzduind centre culturale, muzee, magazine, cafenele. La intrarea uneia din acestea aveam să dăm de o domnișoară tare drăguță, ce ne-a invitat să pătrundem în „cea mai veche cafenea din oraș”! Am dat curs invitației, așa ceva nu se refuză! Mai ales că ne-ar fi prins bine o răcoritoare-ceva...

Cafeneaua poartă numele „1739”, acesta fiind chiar anul deschiderii oficiale a primei școli private pentru fete din Grecia, ce a funcționat aici până la debutul primului război mondial, sub atenta supraveghere a surorilor ursuline. Aveam să aflăm câte ceva despre istoria clădirii și a instituției imediat ce am trecut pragul (de marmură), căci primele încăperi sunt amenajate ca un adevărat muzeu, cu afișe, hărți și obiecte din acea epocă. Mânăstirea Ursulinelor a fost grav avariată în război, refăcută mai apoi cu sprijinul satului francez, dar școala s-a mutat la Atena și funcționează și în zilele noastre, fiind una din cele 130 de „școli ale ursulinelor” înființate pe 5 continente! Cafeneaua este găzduită în vechea sală de mese a elevelor și dispune de o terasă superbă, ce oferă vederi aproape panoramice asupra Chorei, portului și munților învecinați.

Fiind ora prânzului și foarte cald, locul nu era foarte animat, așa că n-a fost greu să găsim o masă la umbră (ne-ar fi plăcut una „cu vedere”, dar astea sunt situate chiar în margine, în plin soare). Oricum, până am primit comanda am avut timp suficient să ne preumblăm pe acolo, căci terasa cafenelei se prelungește cu încă o terasă, de dată mult mai recentă după aspect, ce nu are nicio altă funcționalitate decât de a oferi turiștilor ocazia să admire frumoasele priveliști. Există și un lift care unește această terasă cu baza cetății, prețul este de 1 euro pe sens; noi nu l-am folosit.

Foame nu ne era, gustarăm ceva pe ferry, așa că am comandat eu o limonadă, iar Tati o bere nefiltrată. Berea a venit însoțită de un pahar brumat și de un bol cu chips-uri de cartofi, iar limonada mea a fost garnisită cu o frunzuliță de mentă. Le-am savurat pe îndelete și toată afacerea ne-a costat 9,8 euro; cam scump, aș zice, dar mă așteptam, cred că jumătate de preț reprezintă brand-ul și localizarea. Bonul ne-a fost lăsat pe masă prins într-un cârlig ca cele pentru rufe, din lemn, inscripționat cu numele cafenelei. Drăguț! Oricum, recomand locul, în mod deosebit pentru belvedere, chiar dacă alegeți să nu comandați nimic, să știți că oamenii nu se supără dacă doar le tranzitați spațiul! Am văzut mulți turiști mergând glonț la terasa adiacentă, admirând, pozând și plecând (și noi am revenit într-o seară doar pentru a viziona încă o dată superbele priveliști!).

La nivelul inferior al clădirii se găsește amenajat un magazin de suveniruri, chestii de fițe, foarte scumpe; l-am vizitat și noi, tot ca la muzeu ne-am uitat... Merită să vă abateți totuși, e o zonă unde se întâlnesc vechi relicve conservate, precum resturi de coloane sau o fântână.

&&&

Prima după-amiază ne-am petrecut-o pe plaja din sudul orașului, una dintre cele mai bune de pe insulă, Ag. Giorgios pe numele ei. Evident că după 2-3 reprize de bălăceală ni s-a cam făcut a mânca și a bea câte ceva! Tati a pornit în recunoaștere prin zonă (așa e el, n-are multă stare într-un loc, una-două dispare; când erau copiii mai micuți, îl porecliseră Perry, după numele unui ornitorinc-agent secret dintr-un desen animat; și-acum ne mai amuzăm din când în când: „Hei, unde-i Perry?!” „În misiune!”). Misiune îndeplinită - Perry, ăăă... adică Tati se întoarse cu 2-3 nume de mâncătorii, dintre care am ales (nu mai știu pe ce criterii) taverna Oasis, la care am ajuns mintenaș, după ce ne-am dat jos nisipul de pe picioare printr-o metodă inedită (a se vedea în fotografiile atașate!) și am cotit-o pe prima alee la dreapta.

Din stradă se intră direct pe terasa umbrită de o boltă generoasă de viță-de-vie, cu o alee pe mijloc, de-o parte și de alta sunt mai multe mese de 4-6 persoane, acoperite cu fețe de pânză cadrilată, alb cu roșu. La capătul terasei, restaurantul propriu-zis, având și el câteva mese; desigur că nimeni nu se-nghesuie înăuntru vara, toți vor afară, la aer (aveam să-l tranzitez doar în drum spre toalete; nimic memorabil în legătură cu acestea). Am ocupat și noi una din mesele de pe terasă, nu eram chiar singuri, deși era destul de devreme pentru cină.

Imediat s-a prezentat unul din chelneri, ne-a urat bun-venit și ne-a oferit câte un meniu. După ce s-a lămurit că suntem clienți cu potențial (adică vrem să consumăm și mâncare, nu doar câte un suc-ceva), ne-a așternut pe masă și o față din acelea de hârtie absorbantă, prinsă cu cleme pe fiecare latură. Eram destul de flămânzi, dar am reușit să ne abținem a comanda aperitive și avea să se dovedească o decizie înțeleaptă, căci porțiile sunt mari și bine garnisite. Am ales câte un pește, nu mai știu exact ce nație, cred că unul era lavrac și altul doradă. Prețul nu mult diferit - asta a fost și ideea, să încercăm din fiecare.

Timpul de așteptare a fost unul normal, undeva până în jumătate de oră; numai bine am intrat în atmosfera locului, admirând decorațiunile specifice spațiului cicladic și ascultând frumoasele ritmuri elene ce răzbăteau din difuzoare. Am primit fiecare comandă pe câte un platou uriaș, pe care trona animalul respectiv, alături de un cartof copt în staniol, crestat pe mijloc și stropit cu unt și verdețuri, precum și de un mănunchi de legume proaspete și un sfert de lămâie. În plus, pentru asezonat am găsit pe masă o sticlă cu un fel de dresing acrișor, cred că tot pe bază de lămâie, precum și ulei de măsline, sare și piper (fiecare masă era dotată cu un astfel de set); am încercat dresingul ăla, dar mie nu mi-a plăcut, avea un gust destul de artificial, am rămas la clasica lămâie! Foarte buni peștișorii, proaspeți și aromați, cartoful bine făcut și condimentat exact cât trebuie. Am stropit delicioasele bucate cu câte un pahar de vin alb, brumat și cu apă. Nu ne mai trebuia nimic la final, ne-am declarat absolut satisfăcuți!

Odată cu nota de plată (41 euro), am primit și câte o dușcă de digestiv (ouzo). Nu mă înnebunesc după gust, dar nici nu-mi displace, oricum, a picat bine în condițiile date! Știu grecii ce știu, e bine să mergi pe mâna lor... Ne-am luat rămas-bun de la chelnerul nostru zâmbitor și ne-am promis că vom reveni la Oasis, dar n-am mai reușit. (Încă! Poate în sejurul viitor...)

&&&

A doua zi ne-a pălit foamea de prânz în toiul vânătorii de plaje, undeva, pe țărmul vestic al insulei. Mai precis, în satul Kastraki. Și mai precis, la taverna Kastraki Paradise, pe care am găsit-o în apropierea plajei, pe un mic promontoriu, printre măslini și pini mediteraneeni. Ne-a întâmpinat cu o alee largă, pietruită, având pe mijloc un frumos rond de flori movulii. În capăt - câteva rânduri de mese, majoritatea la umbra unei copertine, dar și a copacilor, apoi cârciuma propriu-zisă - nimic pretențios, atmosferă tipic grecească.

La fel, am ales o masă sub un măslin și imediat am primit meniurile, de fapt o singură foaie A4 băgată într-un fel de ramă de plastic. Oferta deci nu era foarte stufoasă, cu atât mai bine, că nu-i nevoie să ne gândim prea mult... Credeați că-i atât de simplu?! Ei, aș! Tocmai când mă hotărâsem asupra unei porții de plăcintă cu dovlecei și brânză, nenea ospătaru' mi-a făcut praf elanul: „E singura chestie pe care n-o mai avem. În schimb, în plus față de ce e trecut în meniu, avem... ” Și a început să recite o strofă cu vreo 5-6 versuri, fiecare format dintr-un fel de mâncare. Din păcate, am și eu o vârstă și nu mai țin minte ca pe vremuri, nici cu atenția nu mai stau grozav, așa că n-am reținut decât ceva legat de o caracatiță... Hmm... Ce-ar putea să fie rău?! Am cerut așadar chestia cu caracatiță, dar Tati nu s-a lăsat influențat, el a insistat pe prima alegere, musaca. De data asta am luat și o porție de salată de vinete, eram curioși cum o fi la ei. Plus pâine și apă de băut.

Până ne-a venit mâncarea, numai bine a fost vreme să dau o roată prin împrejurimi și să fac câteva poze. Salata a fost bună, cam în genul celei cu maioneză ce se face la noi, dar mergeau niște roșii... Mâncarea mea a însemnat caracatiță cu multă ceapă, ambele fierte în vin roșu, asezonate cu tot felul de condimente, între care am recunoscut cuișoarele; drept garnitură, cartofi prăjiți. Bun, dar nu memorabil. Musacaua lui Tati - corect gătită, gustoasă, aromată. Am avut de plătit un pic peste 30 de euro și nu ni s-a oferit nimic din partea casei. Una peste alta, a fost o experiență plăcută, m-aș mai abate dacă m-ar prinde foamea prin zonă.

&&&

A doua zi s-a-ntâmplat să se facă ora prânzului în satul de munte Filoti, undeva, în inima insulei. Acolo sunt câteva taverne una lângă alta, chiar în centru, de-o parte și de alta a șoselei, nu prea am știut ce să alegem. A câștigat până la urmă Platanos, ne-a plăcut reclama scrisă care ne promitea mâncare „ca la mama acasă”. Am ocupat una din mesele libere de sub platanul uriaș și, ca de fiecare dată, a și sărit un chelner pe noi cu meniurile! Studiindu-le, am constatat că locul e mai mult o cafenea, dar erau și câteva chestii mai consistente trecute acolo, așa că nu ne-am mai mutat. Eu am ales chifteluțe cu cartofi, iar Tati pastițio (un soi de musaca, dar cu paste). Plus câte o sticlă mică de bere locală, Naxos se cheamă, foarte bună.

La fel, n-am așteptat mult și în timpul ăsta am scotocit prin zonă. Mi-au plăcut mult decorațiunile cârciumei, reclamele scrise, florile și fructele, desenele - totul e colorat și vesel. Cel mai mult mi-a plăcut „parcarea de căței”, marcată ca atare, n-am mai văzut niciodată așa ceva! Într-un colț există și un mic magazin cu produse tradiționale, tot de local ține.

Mâncarea a fost bună, chifteluțele mele cel puțin m-au uns pe suflet, dar am gustat și de la Tati și mi-a plăcut. La final ne-au adus câteva bucățele de lokum (echivalentul rahatului turcesc) cu aromă de lămâie, împreună cu nota de plată, care a totalizat 26 de euro. Fain și la Platani, de recomandat!

&&&

Seara am mâncat în oraș, adică am ales una din zecile de taverne din centrul vechi al Chorei. N-a fost nimic premeditat, pur și simplu aici am avut șansa să se elibereze o masă chiar când treceam noi pe-acolo! Apostolis se cheamă taverna și se intră într-o curte interioară pe un mic gang, cu o bicicletă agățată pe peretele din stânga, pe post de decor. Curtea e acoperită cu bucăți mari de piatră fasonată, delimitate între ele prin zone vopsite în alb - la fel sunt pietruite aleile din centrul vechi (și nu numai). Și aici există un platan, dar nu chiar în mijloc, pe sus sunt niște lampadare colorate foarte drăguțe, iar pe o latură a curții este peretele din spate al unei biserici.

Scenariu previzibil: chelner, meniuri, față de masă de hârtie, farfurii, tacâmuri. Am zis să mâncăm ceva mai ușor și am ales eu dovlecei cu iaurt, iar Tati o salată. Ambele feluri ne-au fost servite pe câte un platou de ardezie, deci farfuriile s-au dovedit inutile, mai mult ne-au încurcat. Dovleceii mei au fost până la urmă tot chifteluțe, dar m-am declarat mulțumită, sosul de iaurt mi s-a părut demențial, asezonat cu un pic de usturoi și mentă. Salata lui Tati - interesantă și ea, cu ierburi, tot felul de semințe, măsline, felii de fructe și niște gogoloaie de brânză cremoasă de capră; un pic cam multe ingrediente, un pleonasm culinar am numit-o, dar bună, oricum. Am completat cina cu o carafă de vin roze și totul a fost aproape de perfecțiune până la urmă! Și nici n-a fost scump, 23 de euro toată afacerea. Da, de repetat experiența (dacă mai prindem masă)!

&&&

În ziua următoare ne-a prins prânzul undeva pe coasta nordică a insulei. Aia e o zonă mai sălbatică, mai puțin bătută de turiști și, dacă am ratat să mâncăm în Apollonas (care dealtfel e singura localitate din nord), că încă nu ne era foame, atunci a trebuit să apelăm la amicul GoogleMaps, să ne recomande ceva. Prea multe opțiuni nu ne-a dat nici el, așa că ne-am abătut dreapta spre mare, către plaja Taxiarches. La capătul unui drum prăfuit, mărginit ici-colo de câte o proprietate modestă, am dat și de plajă, dar și de taverna Efthimis.

Mi-a plăcut locul din prima clipă - modest, fără nicio fiță, nu încearcă să te impresioneze prin nimic; a, poate doar prin sculpturile etalate din loc în loc pe marginea terasei ce dă spre mare, despre care am citit în broșura de prezentare a tavernei că-s operele unui artist local. În rest - o terasă spațioasă, betonată, mese acoperite cu fețe cadrilate, scaune din lemn vopsite în albastru, un soi de rogojină uriașă drept acoperământ deasupra, reușind cam pe jumătate să facă față razelor nemiloase ale soarelui.

Ne-am așezat și noi la una din mese, așa, mai spre mare, unde era umbra mai rară (dar mereu în viață trebuie să renunți la ceva pentru a avea altceva, nu?!). De data asta nici nu știu dacă am primit meniuri, știu că a venit un tânăr (singurul pe care l-am văzut servind pe-acolo) și ne-a invitat înăuntru, să ne alegem ceva de mâncare. L-am urmat, oarecum nedumeriți. Înăuntru ne-am lămurit: câteva recipiente voluminoase conțineau diverse chestii, feluri gătite în ziua respectivă, pe care tânărul ni le-a prezentat pe rând. Nu-mi mai amintesc exact ce și cum și mi-a fost jenă să pozez, dar știu că ne-am ales un fel de coșulețe din aluat fraged umplute cu legume (absolut delicioase, printre cele mai bune mâncăruri pe care le-am mâncat vreodată!), o porție de plăcintă cu brânză sărată și una de calamar copt cu ierburi. Am împărțit frățește și ne-au plăcut toate foarte, foarte mult! Pliantul cu pricina spune că ingredientele folosite de doamna Athina, cea care gătește, sunt proaspete și cultivate în zonă; după cât de bune au fost bucatele, n-am niciun motiv să mă îndoiesc! Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât am crezut inițial că nimeriserăm într-un capăt de lume (și de fapt, cam așa și era). Aici vom reveni cu siguranță, îmi doresc mult asta!

Plus juma' de vin, plus apă, am plătit aproape 32 de euro. Aveam să mai întâlnim sistemul ăsta de a servi masa și în Ios, cred că e caracteristic mai degrabă tavernelor-afaceri familiale. Mi se pare foarte drăguț, e ca și cum te-ai duce în vizită la prieteni sau la rude, te servesc cu ce au mai bun și mai proaspăt în casă! Doar că plătești pentru asta.

&&&

În seara aceleiași zile ne-am porcit - la propriu și la figurat! Am zis să încercăm și una din terasele înșirate în fața portului și am ales după criteriul gradului de aglomerare: unde-i multă lume, înseamnă că se mănâncă bine. Abia după aia am remarcat că-i de fapt un steack house, adică o mâncătorie pentru carnivori. Ok, din când în când merge și la noi... Yasouvlaki o cheamă pe împricinată, dacă ajungeți pe-acolo.

Ambianță simplă și aici, nimic sofisticat, totuși mi-au plăcut mult abajururile din tavan, de fapt niște strecurători și niște răzători vopsite în culori vii! Erau tare vesele!

De ales, ce puteam să alegem decât... „porcării”?! Știu că unii dintre voi vor saliva abundent la acest moment al poveștii, dar n-am încotro, trebuie să continui spre a prezenta adevărul istoric! :)) Mari amatori de tocături, eu am luat o porție de cârnați locali, iar Tati una de kebap cu brânză. Fiecare a fost servit pe câte un platou rotund de lemn, au avut la comun pită, cartofi prăjiți, salată verde, roșii și un sos răcoritor, pe bază de iaurt. Despre cărnăraie însă, se cuvine să detaliez puțin. Cârnații au fost 3, destul de mari, fiecare cu alte condimente, cu gust diferit, foarte gustoși toți, n-am reușit să facem un clasament. Kabap de-al lui Tati mai mâncasem și în Paros, fiecare „mic mare” are înăuntru o umplutură cu brânză - delicioși și ăștia. Totuși, porțiile ni s-au părut imense și evident că nu le-am putut termina; ni s-a pus la pachet ce a rămas. De data asta am băut câte o halbă de bere. Total general - puțin peste 25 de euro.

&&&

Pentru ultima seară pe insulă am vrut ceva special și chiar așa a ieșit, chiar dacă nu ne-am agitat prea mult în acest sens. Adică n-am făcut rezervare, am văzut că, fiind luni seara, nu mai era așa de aglomerat ca în week-end și am zis că om găsi noi ceva! Ne-am amintit de Manolis Garden, tot în centrul vechi, trecuserăm de nenumărate ori pe lângă ea și ne atrăsese ambianța și muzica, tipic grecești amândouă. Așa că ne-am îndreptat într-acolo și previziunile noastre s-au dovedit corecte, n-a fost deloc greu să găsim o masă liberă în curtea interioară pietruită, sub bolta frumoasă de viță.

Aici mesele sunt acoperite cu fețe albe de bumbac, iar scaunele sunt de lemn. O sumedenie de mâțe grase și frumoase dau târcoale, dar nouă ne place asta, face parte din farmecul Greciei. Pentru început am comandat o sticlă apă și una de vin roze local, am și pozat eticheta, pentru că ne-a plăcut foarte mult. Pe urmă, un platou cu pește și fructe de mare pentru două persoane; nu știam ce ne-așteaptă...

Mai o gură de apă, mai una de vin, mai un miorlăit de pisică... hai că veni platoul! Aproape că mi s-a făcut rău când l-am văzut tronând pe masă! Măiculiță, când o să dovedim noi atâția monștri?! Două dorade imense, inele de calamar, tentacule de caracatiță și câțiva creveți giganți! Plus încă un munte de cartofi prăjiți și unul de salată verde. Totul asezonat din abundență cu lămâie, ce-i drept... În fine, am muncit din greu, deși erau foarte bune toate și, în mare, am cam reușit (bine, mai puțin cartofii și o parte din salată)!... Când să ne frecăm burțile cu mulțumire, hop! apare ospătarul cu încă o farfurie - o bucată de nu-știu-ce alt neam de pește; cică făcea parte tot din platoul nostru, dar uitaseră să-l aducă! Aproape că ne-am uitat la el cu ură!... Ăla acolo a rămas, nu mai puteam să ne înghițim nici saliva! 43 de euro a costat toată destrăbălarea asta.

&&&

În concluzie, sper că vă este clar că nu veți muri de foame în cazul în care veți alege Naxos drept destinație de vacanță. Ba chiar că s-ar putea să fie periculos pe alocuri... Grecia nu s-a dezmințit pentru noi nici de data asta, am fost încântați de tot ce am încercat, am fost primiți cu căldură, serviți corect și ne-am bucurat de locuri minunate în timp ce ne-am savurat bucatele!

---

VIZUALIZĂRI: 1582 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI