Bucate tradiționale în decoruri de vis! - câteva mâncătorii în Pollonia

TIPĂREȘTE

Am mâncat de 3 ori în Pollonia, fiecare experiență a fost deosebită, așa că o să vi le povestesc pe toate. Plecasem de acasă cu „idei puține și fixe” privind mâncătoriile din Milos, informații culese de pe bloguri sau de pe fb sau oferite în dar de oameni dragi ce fuseseră cândva acolo. Doar că socoteala de acasă nu se prea potrivește cu cea din târg, mai ales la vreme de pandemie! Am găsit închise câteva locații, printre care Enalion din Pollonia, către care ne-am îndreptat chitiți chiar în prima seară, la puțin timp după ce am aterizat pe insulă.

Ne-am reorientat rapid, are balta pește! (Azi e ziua zicătorilor, se pare...) În Pollonia, în dulcele stil grecesc, zona de mâncătorii se află concentrată pe faleză, o salbă de 7-8 taverne și cafenele, toate beneficiind de o priveliște de senzație către plajă și micul port. Mai sunt vreo 2-3 și de-a lungul străzii principale ce vine dinspre Adamas, dar nici nu ne-a dat prin cap să ne oprim la vreuna din ele, ne era dor să ne umplem plămânii cu aroma sărată a mării!

Era încă devreme pentru cină după tipicul elen, așa că doar câteva mese erau ocupate pe la terase. La fiecare intrare de terasă aștepta câte un ospătar, îmbiindu-ne să-i trecem pragul; noi însă am plutit zâmbitori până la capăt (maxim vreo sută de metri), să ne facem o idee. L-am ales pe Gialos, oarecum întâmplător sau poate ne-a dat încredere faptul că mai erau vreo 2 mese ocupate. Clădirea principală a restaurantului se află pe partea dreaptă, are o mică terasă în față și mai e o terasă acoperită dincolo de alee, pe partea dinspre mare; desigur, spre aceasta din urmă ne-am îndreptat. Decorul este simplu, mese și scaune simple de lemn, vopsite într-un galben-verzui foarte pal.

Ne-am așezat la o masă de 2 persoane, chiar lângă apă, și am vrut să mutăm unul din scaune, deoarece se afla în plin soare, dar nu ni s-a permis; dacă s-ar fi ocupat și masa de lângă noi, n-ar mai fi fost întrunite condițiile de distanțare impuse de lege. Ne-am cerut scuze, nu ne-am dat seama. În fond, puțin soare nu face rău deloc, și de soare ne fusese atât de dor! Fiind o zi foarte vântoasă, toată partea dinspre mare era protejată de o imensă folie translucidă.

Am primit meniuri și am început a le răsfoi. Oferta mi s-a părut îndestulătoare, totul suna atât de îmbietor, de aceea a fost destul de greu să ne hotărâm, dar până la urmă am făcut-o. Eram destul de flămânzi, așa că am socotit că, pe lângă felul principal, ar merge și un aperitiv. Eu am ales chifteluțe de dovlecel (kolokytokeftedes, cum ar veni????) (5,8 euro), iar Tati – ce altceva?! – nelipsita salată grecească (7,6 euro). Ospătarul mi-a sugerat să înlocuiesc chiftelele cu o plăcintă tot cu dovlecei, delicioasă după spusele sale, abia o scoseseră din cuptor. La același preț, a precizat. Hmm, de ce nu?! Felul al doilea avea să fie, în ceea ce mă privește, o tocăniță de caracatiță (10,5 euro), iar ceea ce a ales Tati se chema foarte nostim, Surf ‘n’ Turf, însemnând de fapt un fel de burger cu caracatiță uscată la soare plus pancetta de purcel negru (13,5 euro).

Nu ne era doar foame, ci și sete, astfel că am rugat să ni se aducă o carafă cu vin roze (10 euro/litru). Am fost întrebați dacă dorim pâine și am zis că da, puțină. Paranteză: de reținut că în Milos pâinea nu vine „din oficiu” , se plătește separat, dar de obicei o porție înseamnă 3-4 felii măricele; noi (ce-i drept, nu mâncăm multă pâine) am luat de fiecare dată o porție și ne-a ajuns, câteodată chiar ne-a mai rămas. Am regăsit pâinea pe nota de plată la final (2,6 euro).

Ni s-a aranjat masa pentru cină, cu suporturi de farfurii personalizate, tacâmuri și șervețele. Am primit rapid vinuțul, l-am gustat cu nesaț; foarte aromat și bun. Odată cu el a venit și pâinea – părea coaptă din făină integrală, cu coaja aurie și crocantă; delicioasă! Ah, Grecia, ce frumos știi tu să ne primești întotdeauna! Abia am avut timp să fac câteva poze prin împrejurimi, că am primit deja aperitivele.

De arătat arătau într-un mare fel, adevărate simfonii de culoare! Nici gustul nu ne-a dezamăgit – plăcinta mea era ușoară și discret condimentată, salata lui Tati avea un guguloi mare de brânză cremoasă în loc de clasica brânză feta cu care eram obișnuiți. Foarte, foarte gustoase!

Daa... Parcă ne-au mai venit inimile la loc!... Hai, încă o guriță de vin și să trecem la felul doi! Un deliciu a fost și tocănița de caracatiță, înecată într-un sos gros de roșii, aromatizată corespunzător; practic, am lins farfuria. Chifla de la burgerul lui Tati era fabricată tot din făină integrală, unsă cu câte un strat de maioneză, iar amestecul proteic mi s-a părut (căci am gustat, normal!) bine asezonat. Uriașul sendviș a fost însoțit de o mână de rucola plus câteva roșioare cherry. Foarte satisfăcuți am fost la final, cu siguranță mult mai satisfăcuți decât pisicuța cerșetoare care nu s-a ales cu prea multe bucățele din partea noastră...

Nota de plată a totalizat 50 de euro în cap, pe care i-am plătit cu cardul, plusând cu ceva mărunțiș pentru ospătarul cel destoinic. Am mai zăbovit puțin prin zonă, să ne bucurăm de soarele roșiatic, reflectat minunat în apele golfului...

***

Peste câteva zile am revenit în Pollonia, tot pentru cină și tot destul de devreme, adică pe la 7 seara. Eram varză de oboseală și cred că și un pic insolați, căci toată ziua fuseserăm cu barca pe mare; cred că de asta ne era și nu prea ne era foame. Enalion tot nu se deschisese, eu pusesem ochii pe o tavernă colorată din port care se cheamă Rifaki, dar Tati s-a oprit să citească oferta de la Armenaki și gata, ne-a și încălțat ospătarul, nu ne-a mai dat drumul (vorba vine????).

De fapt, Tati își amintea că în prima seară văzuse aici o promoție ce includea degustare de vin (am recuperat poza din album și o voi atașa); promoția însă fusese valabilă între orele 16:30 și 19 (mai bine! 6 tipuri de vin erau fix tot ce-mi trebuia!). Nenea ospătaru’ ne-a consolat, invitându-ne înăuntru: „Suntem restaurantul cramei Armenaki, avem zeci de soiuri de vin pe care să vi le putem recomanda!” Bine, fie!...

Terasa acoperită este chiar în dreptul plajei, de la masa noastră vedeam pete albastre de mare printre ramurile bogate ale tamarinilor. Am luat loc și tot așteptam să primim meniurile, care nu mai veneau... Bănuind motivul agitației noastre, ospătarul ne-a atras atenția asupra codului QR de pe masă, pe care trebuia să-l scanăm cu telefonul pentru a avea acces la meniul on-line. În primă fază chestia asta n-a prea funcționat, poate nu ne-am concentrat noi prea bine, poate nici semnalul nu era grozav... Până la urmă, ca să nu ne piardă, ospătarul a lăsat fițele și ne-a adus 2 foi printate cu oferta de mâncare, în limba engleză. Am avut de ales între câteva salate, aperitive, preparate cu paste, muuulte feluri cu pește și fructe de mare și alte câteva cu carne.

Am sărit direct la felul principal: souvlaki cu ton, pita și legume pentru mine (16 euro), file de porc în sos de vin roșu cu ciuperci și cartofi (14 euro) pentru Tati. Cu alegerea vinului a fost o adevărată epopee, i-am povestit lu’ nenea cam ce vrem și ne-am lăsat pe mâna lui, că oricum eram paraleli cu soiurile de vin grecești (ce simplu e când taverna nu are decât „vinul casei” !). A urmat tipicul obișnuit, cu pregătitul mesei; aici am primit fețe de masă de unică folosință imprimate cu toate „județele” Greciei și, desigur, tacâmuri, șervețele și pahare.

Vinul a venit repejor, o sticlă de roze brumat – destul de sec, mi-ar fi plăcut să fie un pic mai aromat, dar a fost ok totuși. În timp ce așteptam să ni se gătească mâncarea, am făcut greșeala să băgăm în seamă o mâță ce stătea tolănită pe nisip, nu departe. N-aveam să mai scăpăm de ea!... Și nu doar de ea, că în momentul în care farfuriile aburinde ni s-au așezat pe masă, ne-am trezit înconjurați de 7-8 pisici de toate vârstele și culorile, uitându-se spre noi cu ochi milogi!... Ba, unele mai și miorlăiau discret din când în când... Iar aia mică, prima, tupeista, era cât pe ce să-mi sară în poală!...

În final, a cam avut noroc gașca de mâțe. Deși foarte gustoase, porțiile erau uriașe, iar nouă, precum v-am povestit, nu prea ne trebuiau multe la ora aia. În tot cazul, n-au iertat nimic! Pisici care să se bată pe pâine nu cred c-am mai văzut până acum!... Am încercat să le mulțumim pe toate, dar nu știu dacă am reușit.

Nota de plată a totalizat 43 de euro și odată cu ea am primit și ceva dulce din partea casei, o porție de panacotta cu dulceață (foarte bună), pe care am împărțit-o. Una peste alta, experiența la Armenaki a fost ok și cred că am fi apreciat-o și mai mult dacă am fi fost noi într-o formă mai bună.

***

Despre Kivotos ton Gefseon aflasem de la o amică de pe fb, care-mi recomandase fierbinte portokalopita de aici. Încă de la primul drum spre Pollonia, am remarcat, din goana mașinii, intrarea în grădina plină de flori. Kivotos se află chiar la intrarea în localitate, la șosea, pe partea stângă cum vii dinspre Adamas. Nu e un restaurant, mai degrabă o patiserie-cofetărie și au și un magazin de desfacere. Poți cumpăra ceva pentru acasă (inclusiv gemuri, murături, condimente) sau poți alege să deguști delicioasele preparate dulci sau sărate în minunata lor grădină. Servesc și mic dejun cu preparate de casă. Un concept mai puțin întâlnit, pe care eram dispuși să-l testăm.

Dar când?! Că ori eram în partea cealaltă a insulei (atunci când ar fi mers ceva dulce), ori ne ridicam full de la masă și nu mai încăpea nimic... Momentul oprtun s-a ivit chiar în ultima seară, când ne-am întors din Kimolos. Special mâncaserăm la prânz doar câte un aperitiv, ca să mai păstrăm ceva loc pentru portokalopita de la Kivotos!

Am coborât deci de pe ferry, am străbătut cocheta Pollonia și în câteva minute opream în mica parcare de lângă Kivotos. În magazin erau deja 2-3 persoane, am zis să așteptăm să iasă și până atunci ne-am petrecut timpul pozând ici și colo, încântați de toate colțișoarele minunate pe care le descopeream la fiecare pas. Practic, e o mică grădină botanică, zeci de specii de flori și arbori, plantate în ghivece sau direct în pământ, totul plin de culoare și parfum! Nici decorațiunile nu-s de lepădat – biciclete artizanale, tablouașe, statuete, pernuțe... Grădina are mai multe secțiuni, unele mese sunt amplasate la umbra arborilor, altele sub o copertină, altele în mici nișe. Există și o fântână în stil cicladic și o barcă în miniatură. Orinude te-ai instala, priveliștea e minunată, integrarea în poveste garantată!

Am revenit în magazin, mai era un singur cumpărător, până a terminat el am inspectat și noi un pic. Tot felul de preparate, habar n-aveam cum se cheamă și ce conțin, încercam să buchisim denumirile care erau scrise doar în grecește; destul de greu. Am renunțat curând, eu oricum eram chitită pe portokalopita, l-am lăsat pe Tati să-și aleagă ce vrea și am ieșit.

Am ocupat una din mese, pe alese, aveam toată grădina doar pentru noi. Pe fiecare masă erau câte un flaconaș de gel dezinfectant și un set de reguli anti-COVID, scrise în greacă și engleză și însoțite de pictograme. Tati a sosit în curând cu cele două deserturi ambalate individual, cu lingurițe de plastic înfoliate, 2 pahare de unică folosință și o sticlă mică de apă rece.

Portokalopita a fost delicioasă, deși cam dulce după gustul meu. La cât mă pricep eu la desrturi, am avut impresia că-i un aluat foarte spongios scăldat din abundență într-un sirop gros de portocale, dar cineva m-a contrazis de curând și asta m-a făcut curioasă, așa că am căutat pe youtube să văd cum se face. „Aluatul” este alcătuit de fapt din foi subțiri de plăcintă care se lasă la uscat și apoi se sfărâmă; peste acestea se adaugă o cremă cu ouă și iaurt și se coace totul la cuptor. Ceea ce rezultă se însiropează cu o chestie consistentă făcută din apă, zahăr, suc și coajă rasă de portocale. În tot cazul, foarte bun!

Tati și-a luat un desert asambat într-o cupă transparentă, straturi-straturi, cred că tot foi din astea fărâmate și coapte, alternând cu o șarlotă de vanilie. Să fiu sinceră, mi-a plăcut mai mult decât plăcinta mea, te leșina mai puțin. Am plătit la sfârșit, vânzătorul (care cred că era chiar proprietarul) spusese râzând că nu trebuie să achităm nimic dacă n-o să ne placă. Din păcate, am rătăcit bonul și nu mai știu exact câtă pagubă ne-a făcut în buzunare acest dezmăț hipercaloric! În ceea ce privește câștigul ponderal, cam știu însă????... Dar în fine, vorba aceea: „O dată-n viață...”

Kivotos a rămas în preferințele noastre în ceea ce privește locurile pe unde am mâncat în Milos, am făcut și un top, el ar fi pe locul al treilea. Nu neapărat pentru ceea ce am degustat acolo (asta pentru că nu suntem mari iubitori de dulciuri, dar ne mai prostim din când în când), ci mai ales pentru grădina aia fenomenală! O să pun poze, multe poze! ????

---

VIZUALIZĂRI: 595 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI