Halibut, somon și o bere în plus (sau două)

TIPĂREȘTE

Bancuri locale

Ultimul articol din Alaska este despre un restaurant din orășelul Seward care ne-a plăcut foarte mult și anume Ray’s Waterfront, situat chiar în port cu vedere la apă. Seamănă cumva cu restaurantul pescăresc Insula din Neptun, doar că acolo lipsesc bărcile din port. Am pus ochii pe acest restaurant cum am coborât din tren și am făcut primii pași prin oraș. Mulți mergeau direct acolo, semn că era cunoscut, dar era mult prea devreme pentru noi, așa că am ales orele prânzului, pe la 14.00.

Ray’s Waterfront este un restaurant seafood american iconic, situat chiar pe malul portului din Seward, Alaska, cu vederi spectaculoase spre port, munți și golful Resurrection Bay.Este o afacere de familie fondată în 1988 și foarte îndrăgită atât de localnici , cât și de turiști.

Am ajuns la Ray’s Waterfront într-o zi de vară din Seward, pe la prânz, cu aerul acela sărat care vine dinspre port și cu soarele jucându-se pe carenele bărcilor de pescuit. Era soare, dar era foarte frig afară, probabil apropierea ghețarului își spune cuvântul. Nu aveam rezervare. De fapt, nici nu ne trecuse prin minte că ar fi nevoie. Părea genul de loc în care intri firesc, cu pasul ușor, mânat mai mult de foame și curiozitate decât de planuri bine făcute. Greșeală de turist, aveam să aflu imediat.

Când am deschis ușa, m-a izbit zumzetul plăcut al unui restaurant plin: clinchet de pahare, râsete, farfurii care se așezau pe mese, voci amestecate cu sunetul surd al lemnului care parcă absorbea totul. O chelneriță ne-a întâmpinat cu un zâmbet politicos, dar obosit, genul de zâmbet care spune „azi e o zi lungă” .

— Do you have a reservation?

Am clătinat din cap. Pentru o secundă, am avut impresia că urmează un refuz elegant. A privit sala, apoi lista, apoi din nou sala.

— It might take a while… but let me see what I can do.

Ca o paranteză, localul ca probabil întreg orașul, are o perioadă maximă de activitate exact între orele când apare și apoi dispare trenul turistic. În rest cred că este mare liniște. E un fel de boom de câteva ore.

Dar să revenim la poveste. Ne-am retras lângă intrare, privind mesele ocupate. La ferestre, oamenii mâncau încet, relaxat, cu ochii mai mult pe apă decât în farfurii. În port, o barcă tocmai acosta, iar pescarii descărcau lăzi care probabil, câteva ore mai târziu, aveau să devină prânzul altcuiva. Timpul părea să curgă diferit acolo, mai lent, mai așezat.

După zece, poate cincisprezece minute, chelnerița s-a întors.

— You’re lucky. We just had a table open up.

„Noroc” e un cuvânt mic, dar atunci a sunat mare. Am urmat-o printre mese, cu senzația că am câștigat ceva important. Masa era lângă o fereastră centrală, chiar în prima linie spre apă, suficient de aproape încât să vedem portul și munții care se ridicau în fundal, acoperiți de verde și de nori subțiri. Cea mai bună poziție dacă vă vine să credeți!

Ne-am așezat, iar prima comandă a venit natural o bere rece americană, Budweiser. Una, apoi încă una. Sticlele reci au lăsat urme pe masă, iar prima înghițitură a fost exact ce trebuia după drum, după vânt, după mers. Bere simplă, fără pretenții, perfectă pentru un prânz într-un port din Alaska.

Când a venit meniul, n-a fost nevoie de mult timp pentru decizie. Aici nu vii să experimentezi bucătării exotice, vii să mănânci pește. Proaspăt, local, gătit cinstit. Am ales Wild Alaskan Fish &cheeps, în fapt un halibut pane, iar a mea soție ales somon cu garnitură. Două simboluri ale locului, două promisiuni în farfurie.

Până să vină mâncarea, am privit în jur. Ray’s nu e un restaurant sofisticat în sensul clasic. Nu te intimidează. Lemnul, luminile calde, ferestrele mari și decorul discret spun o poveste despre ani de muncă, despre localnici și turiști deopotrivă, despre mese mâncate fără grabă. E genul de loc care nu încearcă să impresioneze, dar reușește exact prin asta.

Halibutul a sosit primul. Auriu, crocant, cu o crustă care trosnea ușor sub furculiță. Carnea albă, fragedă, se desfăcea perfect. Gust curat, fără artificii inutile. Simțeai marea, dar nu în mod agresiv, ci echilibrat, ca o adiere. Somonul, roz intens, era gătit exact cât trebuia. Suculent, bogat, cu acel gust inconfundabil care te face să înțelegi de ce Alaska e Alaska.

Am mai comandat o a doua Budweiser, apoi ar mai fi mers una, dar deja depășeam cu mult bugetul. Am băut-o fără grabă, iar conversația curgea mai ușor, când nu ne mai uitam la ceas. Afară, norii se mișcau lent peste munți, iar bărcile continuau să vină și să plece, într-un ritm pe care restaurantul părea să-l respecte.

Mâncam încet. Nu din politețe, ci pentru că mâncarea te obliga să o faci. Fiecare îmbucătură avea greutate, avea sens. Halibutul crocant, somonul catifelat, berea rece, o combinație simplă, dar perfect potrivită locului. Nu simțeai nevoia de desert, de artificii finale. Prânzul era complet în sine. E drept că am mai tras și noi un pic de timp pentru că mai aveam ceva timp liber de pierdut și nu mai știam cu ce să-l umplem.

La un moment dat, m-am lăsat puțin pe spate și am realizat că tocmai trăiam genul acela de moment care rămâne. Nu pentru că a fost spectaculos, ci pentru că a fost autentic. Am venit fără rezervare, aproape pe nepregătite, și am ajuns să stăm la masă într-un restaurant plin, mâncând unul dintre cele mai bune prânzuri ale călătoriei.

A venit și momentul adevărului, iar chelnerul ne-a adus nota! Cu toate că era deja foarte mare, mai aveam și trei tipuri de tips începute cumva de sus 15, 20, 25%. Evident că aveam și varianta 0, dar nu ne-a lăsat inima pentru că a fost foarte amabil. Una peste alta ne-a dus aproape 100 usd acest prânz. Scump nenicule, scump. Cam despre asta este Alaska este foarte frumoasă, dar foarte scumpă. Pentru viața asta, ne ajunge.

Când ne-am ridicat să plecăm, sala era la fel de animată. Alți oameni așteptau la intrare, exact cum așteptasem și noi. Am ieșit afară, iar aerul rece ne-a lovit plăcut. Portul era acolo, neschimbat, dar parcă mai familiar. Ray’s rămânea în urmă, cu mesele lui pline, cu mirosul de pește și bere, cu senzația că, pentru o oră sau două, ai făcut parte din viața locului.

A fost doar un prânz. Dar în Seward, la Ray’s, a fost genul de prânz care se transformă în poveste.

---

VIZUALIZĂRI: 68 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI