'Prea bun, prea ca la ţară! '

TIPĂREȘTE

În vara lui 2014, în drum spre Thassos (vezi impresii), am poposit pentru o noapte în pitorescul orăşel bulgar Veliko Târnovo. Mi-a plăcut atât de tare şi am fost aşa de frustrată că a trebuit să stăm aşa de puţin, încât mi-am promis că o să revin cât se poate de repede.

Am proiectat o nouă vizită pentru începutul verii anului următor, dar a intervenit ceva şi a trebuit să anulez toate rezervările. Ideea nu-mi dădea pace totuşi şi am recidivat cu un nou proiect pentru finele lui octombrie (am oscilat între octombrie şi noiembrie, dar vroiam ca bonus paleta de culori a toamnei, aşa că…); între timp, descoperisem că ar mai fi şi alte locuri interesante prin preajmă. Păi dacă-i bal, bal să fie! Şi am rezervat din nou: 3 nopţi Veliko şi 3 Tryavna.

Tot „frecând netu’”, am dat de un boutique-hotel super-extra-mega în Ruse, de care m-am îndrăgostit fulgerător şi, deoarece programul îmi permitea, am rezervat şi aici o noapte la dus. Dar alte întâmplări neprevăzute ne-au dat iar planurile peste cap, determinându-ne să mutăm plecarea peste vreo 3 zile şi să scurtăm excursia. La Veliko nu înţelegeam să renunţ cu nici un chip, am renunţat (deocamdată) cu regret la Tryavna. Rezervarea la Veliko am decalat-o uşor, n-a fost nici o problemă, dar la hotelul din Ruse n-am mai găsit liber, în consecinţă, cu regretele mult amplificate, am reluat căutarea, doar aşa, de sanchi, că puteam foarte bine să mergem direct la Veliko fără pauză la Ruse. Da, dar bisericile de la Ivanovo şi Basarbovo erau taman în zonă, pica la ţanc să le vizităm în drum spre Veliko…

O nouă ofertă a răsărit deodată ca o stea strălucitoare pe cerul cenuşiu al plictiselii mele, dintre norii ameninţători de frustrare: Hotelul Seven Generation Winery, în Mechka, un sat aproape de malul bulgăresc al Dunării, la vreo 30 km vest de Ruse! Părea că are tot ce trebuie: referinţe bune (9.5 pe booking), restaurant, romantism (privelişte la Dunăre) şi… acel „ceva” pe care-l presimt din prima clipă la unele locaţii! Ştiam că va fi perfect şi, încrezându-mă pe deplin în sloganul lor „we are here to create memories”, n-am mai stat pe gânduri şi am rezervat repejor o cameră dublă (de data asta urma să plecăm doar eu şi cu Tati, copiii fiind ocupaţi cu şcolile lor), din categoria cu vedere la Dunăre, cu mic-dejun inclus, la preţul de 50 de euro (cele de pe spate erau cu 10 euro mai ieftine).

Locul are şi o poveste şi, cum ştiu că sunteţi mari amatori, o să v-o spun şi vouă. E vorba, aşa cum îi spune şi numele, despre 7 generaţii ale aceleiaşi familii care şi-au legat numele de această podgorie. Totul a început în 1878, când un tânăr, pe numele lui Ilia Rabchev, a plecat în Franţa ca să înveţe arta fabricării vinurilor de la adevăraţii maeştri. Peste 4 ani, a revenit în satul lui natal, Byala Cherkva, unde a pus bazele Pivniţelor Rabchev. El şi familia lui au muncit din greu, dar roadele nu au întârziat să apară; în curând, „firma” a devenit cel mai mare producător de vinuri şi rachiu de struguri din zonă, exportând cu succes chiar şi în Germania. Pe la începutul anilor 1940, istoria s-a repetat; Luben Rabchev, a 5-a generaţie de la Ilia încoace, a plecat şi el să se perfecţioneze în arta producerii vinurilor, dar a ales America. Popasul lui peste ocean a fost ceva mai lung, de vreo 40 de ani, dar s-a întors şi el ca şi stră-străbunicul său. Luben a ales însă satul Mechka, unde a cumpărat un teren pe care a plantat o mică podgorie şi a fondat astfel Seven Generation Winery (familia ajungând deja la a 7-a generaţie după Ilia), un loc în care şi-a propus să producă vinuri de soi în mod tradiţional. Iubind din ce în ce mai tare colinele unduitoare ale zonei, s-a gândit să construiască în mijlocul plantaţiei un loc de relaxare pentru familie, dar proiectul a înflorit şi s-a transformat într-un hotel-conac, cu restaurant, piscină şi fermă de animale, chiar şi cu un iaz cu raţe.

Cum se ajunge? Nu-i greu, dacă urmaţi instrucţiunile şi harta ataşată prezentării hotelului pe booking. După ce treceţi Dunărea pe Podul Prieteniei (mai repede sau mai încet, fiecare după noroc), faceţi dreapta spre Veliko, pe E85, traversaţi zona industrială a oraşului Ruse, apoi o parte din oraş şi o ţineţi tot înainte încă vreo 10-15 km. Când vedeţi indicatorul „Pirgovo” spre dreapta, reduceţi viteza şi urmaţi-l. De-acum nu mai aveţi cum să rataţi vinăria, aveţi pe marginea şoselei din 2 în 2 km reclame care vă confirmă că sunteţi pe drumul cel bun şi vă anunţă cât mai aveţi până acolo. Străbateţi Pirgovo, apoi Mechka, două sate cum sunt şi pe la noi, şi chiar după ce depăşiţi indicatorul de ieşire din localitate, găsiţi pe stânga intrarea în domeniul Seven Generation.

Noi am ajuns numai bine la ora când soarele portocaliu se juca şăgalnic cu nişte nori deasupra Dunării care se profila în zare, printre colinele pictate în petice de verde şi pământiu. Am străbătut o alee lungă, lăsând pe dreapta mica fermă de animale, iar pe stânga iazul cu răţuşte divers colorate, am ignorat parcarea imensă, goală acum în extrasezon şi am poposit chiar sub copertina hotelului, unde mai erau parcate vreo două maşini. După ce am coborât, am inspectat puţin zona; pe dreapta, chiar în faţa hotelului, era un loc de joacă pentru copii (pustiu, desigur, la ceas de seară şi de… toamnă), apoi în imediata apropiere piscina, nici prea mare, dar nici mică, brodată cu un chenar betonat şi apoi un altul cu nisip. În sezonul cald, aici trebuie să fie ceva acţiune, probabil zona betonată e plină de şezlonguri, iar la cuptorul din vecinătate trebuie că se coc tot felul de bunătăţuri. Acum este însă linişte, liniştea aceea de sat pierdut printre coline, întretăiată doar din când în când de un lătrat de câine sau de un muget de vacă.

Există chiar şi o mică scenă în partea extremă a zonei cu piscina, numai bună acum pentru a fotografia apusul fabulos, activitate cu care de altfel noi chiar ne-am îndeletnicit preţ de vreo câteva zeci de cadre. Ne-am desprins cu greu din peisajul tulburător, am aruncat doar o privire fugară bărcii decorative care amintea vecinătatea bătrânului fluviu, o altă privire fugară podgoriei-pretext al acestui loc (căreia i-am promis că ne vom întoarce a doua zi dimineaţă, pe lumină, să-i facem o inspecţie ca la carte) şi apoi am urmat indicatorul care ne spunea să cotim la stânga, spre intrarea în hotel şi/sau restaurant. Ascunsă sub o arcadă pe care se căţăra temerară viţa-de-vie, uşa masivă, cu decoraţiuni colorate ca nişte vitralii groase şi opace, ne-a introdus în interiorul cald, discret luminat, al locaţiei.

Recepţia am dibuit-o rapid imediat în dreapta, iar domnişoara care ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze ne-a cazat în doi timpi şi trei mişcări, oferindu-ne una din camerele de la primul nivel. Hotelul nu este mare, are doar două etaje (am numărat 5 uşi la fiecare nivel); camerele standard sunt cele mai ieftine, neavând vedere la piscină şi mai ales la Dunăre şi la apusul de soare, cele de luxe se află dispuse diametral opus, iar pe unul din colţuri se află câte o suită. Mansarda adăposteşte un penthouse înconjurat de o terasă ce oferă vedere panoramică asupra zonei. Toate aceste spaţii de cazare sunt destinate pentru 2 persoane şi preţul include mic-dejun. Noi am avut o dublă de luxe (cunoaşteţi damblaua mea pentru view-uri), deşi recunosc că de data asta timpul petrecut pe balcon n-a însumat mai mult de 10 minute, fiind destul de frig. Zona recepţiei cuprinde şi un spaţiu de relaxare, cu o canapeluţă şi câteva scaune bogat ornamentate, precum şi cu un birou „de lucru” pe care se află un computer şi o veioză; la vremea când am fost noi, se apropia sărbătoarea de import a Halloween-ului, aşa că decorul era completat de un dovleac din acela cu ochi, nas şi gură scobite, luminat din interior de o lumânare. Într-un colţ se aflau expuse, într-o elegantă vitrină de sticlă, sticle umplute cu licori în mai multe nuanţe chihlimbarii şi rubinii (ce să fie? ce să fie? :)). Şi pe tejgheaua de la recepţie erau trei astfel de recipiente, însoţite de reclama aferentă şi de lista de preţuri.

La camere se ajunge în două feluri: pe scările de lemn care pornesc chiar din dreapta uşii de la intrare sau cu liftul (cu vedere la exterior). Noi am folosit liftul la venire şi la plecare din cauza bagajelor, în rest doar scările.

Camera ne-a produs o bună impresie din clipa în care i-am trecut pragul: spaţioasă, curată, decorată cu gust. Predomină contrastul acela plăcut dintre albul lenjeriei de pat şi maroul închis al mobilierului. Holul de la intrare adăposteşte pe stânga un dulap (înăuntru seif, umeraşe şi pilote de rezervă; n-a fost nevoie de nici unele), o comodă cu oglindă (în raftul inferior am găsit un joc de table şi cărţi de joc; n-a fost nevoie nici de ele) şi un birou, pe care se găsesc o veioză şi două pahare pe o tăviţă (a fost nevoie de pahare). Răcitorul este ascuns în spatele unei uşiţe şi nu cuprinde altceva decât câteva pet-uri cu apă la 0,5 l, „din partea casei”, binevenite de altfel.

Vis a vis de acest ansamblu este uşa de intrare în baie. Aici predomină culoarea nisipului, gresia şi faianţa fiind în acelaşi ton. Deasupra chiuvetei ne putem studia porii în oglindă, căci neonul de deasupra reliefează nemilos fiecare (im) perfecţiune. Pe etajeră sunt două prosopele albe, săpunuri mici şi alte pahare de plastic. Avem şi foehn, în caz că ni se udă chica. În continuare, tron şi un coş de gunoi acoperit, din acela de apeşi pe pedală şi se saltă capacul, din inox. Peretele opus este ocupat de zona de duşuială, cea mai ciudată din câte mi-a fost dat să văd (de fapt, n-am remarcat ciudăţenia decât în momentul când am fost efectiv înăuntru, în scopul de a elimina transpiraţia zilei): ei, bine, nu e doar un duş, ci sunt două, faţă în faţă! Putem specula mult şi bine asupra utilităţii unui asemenea amplasament…, dar mai bine luăm lucrurile aşa cum sunt şi mergem mai departe! :) Nu înainte de a remarca cele două seturi de prosoape imaculate care se odihnesc pe barele de inox de lângă zona de duş.

Intrăm în sfârşit în cameră şi ne plantăm trolerul în locul special amenajat. Apoi avem timp să observăm detalii şi să ne minunăm. Piesa de rezistenţă este, evident, patul matrimonial king size, învelit în lenjerie de bumbac uşor creponată, dotat cu 4 perne de dormit şi cu încă una decorativă, foarte drăguţă, cu vesele motive populare bulgăreşti roşii, verzi şi muştării. Confortul acestui edificiu se va dovedi fără cusur, asigurându-ne un somn adânc şi odihnitor. Capul patului se sprijină pe o tăblie de lemn, ale cărei îmbinări sunt prinse cu nituri stilizate care dau senzaţia de vechi. Prinse de aceasta stau cele două noptiere, de-o parte şi de alta a patului, cu veiozele aferente.

Vis a vis de pat e zona de relaxare, care cuprinde o canapea-colţar cu perne decorative asortate şi o măsuţă de cafea. Alături găsim suportul de bagaje, telefonul fixat în perete şi tot pe perete, chiar în faţa patului, ecranul LCD al televizorului (doar programe bulgăreşti). Pe acelaşi perete există o uşă care comunică în camera vecină (pe care noi am găsit-o încuiată, evident), funcţională probabil în situaţia când cele două camere sunt închiriate de membrii aceleiaşi familii sau de prieteni. În colţul dintre această uşă şi fereastră mai e un scaun, înrudit cu cele de la recepţie, şi un lampadar cu picior.

Comunicarea cu terasa se face prin geamuri culisante, aproape cât toată camera de înalte, dintre care unul este dublat de plasă împotriva insectelor. Balconul este dotat cu o măsuţă şi două scaune şi, precum v-am mai povestit, oferă vedere la piscină, la podgorie, la coline şi – hăt, departe – la Dunăre.

Vreo două tablouri colorate înveselesc pereţii văruiţi simplu, în alb. Pe jos, camera este mochetată în întregime într-o culoare neutră. Curăţenia a fost la ea acasă. Wi-fi corect funcţional. A fost numai bine de cald în cameră, deşi nu-mi amintesc nimic despre calorifere sau ceva de acest gen; ce-i drept, nici nu era exagerat de frig afară, ba chiar aş putea zice că am avut noroc (inclusiv) cu vremea, fiind ceva mai călduroasă decât ne-am fi aşteptat.

Am coborât la cină în restaurantul de la parter ataşat hotelului destul de devreme, căci masa de prânz o cam sărisem, înlocuind-o cu ceva ronţăieli prin maşină. La ora aceea, mai era o singură masă ocupată, dar cu timpul s-a mai adunat lume. Oricum, destul de lejer, fiind octombrie, marţi. Restaurantul poate găzdui 60 de persoane (zice site-ul complexului), la care vara se mai pot adăuga încă vreo 20 pe terasa exterioară. (Mai există, în imediata vecinătate, şi un Centru de Evenimente, cu o capacitate de 150-200 de persoane, unde se pot organiza fel de fel de evenimente). Am comandat a la carte, de pe un meniu bilingv (bulgară-engleză), destul de bogat ca ofertă. Am share-uit cu Tati la aperitiv nişte delicioase chifteluţe făcute din dovlecei şi brânză, pe care le-am înmuiat într-un sos de smântână, iar apoi eu am savurat un fel de ciulama de pui cu lămâie, iar Tati o tocăniţă de miel cu orez. Am stropit totul cu Cabernet Sauvignon-ul casei, evident. A fost o masă plăcută, „cântată” câteva ore, în decorul intim şi frumos decorat al locaţiei, pe care am avut timp s-o vizităm şi s-o pozăm până ne-a venit mâncarea. Mi-a plăcut că totul e din acelaşi film: obiecte de vestimentaţie tradiţionale, piese vechi de mobilier, oale şi ulcele pictate, lumânări, clopoţei de aramă, chiar şi o imitaţie de alambic. Într-un colţ, pe o masă, stau spre vânzare gemuri şi miere bio. Tavanul e decorat cu tot felul de unelte de lemn folosite la culesul strugurilor şi la procesarea lor, printre care se împleteşte o pânză discretă de fire terminate cu mici leduri luminoase, de mare efect. La sfârşit, am rugat chelnerul să ne pună consumaţia „pe cameră”, dar acesta ne-a spus că nu se poate, că nu-i dă voie şeful; n-am iscodit mai multe, am plătit (cu cardul) şi gata! Nu mai ştiu exact cât, aş zice mai degrabă că preţurile sunt medii.

Cu decorul restaurantului ne-am reîntâlnit şi a doua zi dimineaţă, la micul-dejun. De data asta, chiar ne-am nimerit singuri în toată incinta. Masa a fost compusă din câteva felii de caşcaval, muşchi de porc, telemea, ou fiert, măsline, roşii, castraveţi, unt, gem şi pâine. Echivalentul caloric a vreo 10 mic-dejunuri obişnuite de-ale mele şi vreo 30 de-ale lui Tati. Plus ceai, cafea sau lapte, la alegere.

Sigur că nu puteam pleca fără să vizităm puţin proprietatea, aşa cum nu mai apucaserăm în seara venirii, din cauză de noapte. Am început cu hotelul şi am constatat că spaţiile comune sunt largi şi luminoase, datorită ferestrelor generoase, iar pereţii decoraţi cu tablouri imense în culori vii, majoritatea reprezentând flori. Ghivece cu flori găsim şi pe pervazuri. Fiecare palier este dotat cu o mică zonă de relaxare şi cu o comodă lungă, pe care se află: fierbător electric, espressor de cafea, pliculeţe de ceai şi de zahăr, „pastile” de cafea, pahare de unică folosinţă, şerveţele.

Hotelul plus un alt corp de clădiri lung, cu un singur nivel (dependinţe) plus Centrul de Evenimente formează un U în interiorul căruia se află o grădină îngrijită, cu parcele de flori, cu o mică fântână arteziană în mijloc şi cu o boltă sub care sunt băncuţe. Nu lipseşte nici carul încărcat cu butoi, nici fântâna tradiţională. Facem un scurt ocol şi pe la Centrul de Evenimente, care beneficiază şi el de o terasă suspendată deasupra podgoriei, cu mese şi scaune aşezate cam alandala în prezent; îmi imaginez cum trebuie să fie vara aici, să sorbi din licoarea magică cu privirile pierdute în coamele colinelor!

Podgoria o inspectăm destul de superficial însă, deşi avusesem alte intenţii; vreo câteva zile în urmă a tot plouat şi pământul e destul de moale, mă înnoroiez după primii paşi şi renunţ. Admirăm însă rândurile de viţă cu frunze încă verzi, aliniate frumos unul după altul, printre care se cocoaţă, din loc în loc, rugi de zmeură şi mure. La capetele rândurilor sunt plantaţi trandafiri din mai multe soiuri, ale căror flori se răsfaţă îmbujorate în razele soarelui de toamnă. Un mărţişor uriaş veghează rodul viitor al plantaţiei, căci cel prezent fierbe deja în butoaie de lemn, spre a se metamorfoza în chihlimbare, rubine şi opale nepreţuite!

Cărarea prăfuită coboară pe lângă rândurile de vie şi o coteşte la stânga, spre pădurea ce se zăreşte în zare şi de-acolo şi mai departe, spre Dunăre. Noi ne întoarcem repede, poate vom reveni cândva să stăm vreo două zile şi atunci o să luăm biciclete de la hotel şi o să pedalăm până la fluviu. Acum însă vrem să salutăm animăluţele, însoţiţi de un căţel şchiop şi foarte jucăuş, care însă nu se lasă fotografiat neam! În schimb, iepuraşii, bibilicile şi măgăruşul pozează ca nişte manechine, găinile ne tratează cu indiferenţă, ca şi raţele gureşe de pe iaz. Câinii cei mari ne latră la început, dar se potolesc repede după ce începem să le vorbim cald, iar cei mici se gudură şi dau din codiţe.

Vremea de plecare a cam venit şi noi ne întoarcem la hotel, ne strângem repede bagajele şi coborâm la recepţie, unde plătim contravaloarea cazării, dar şi vreo câteva suveniruri lichide, pentru noi şi pentru prieteni. Cu promisiunea că vom reveni (făcută de noi nouă însene), ne-am urcat în maşină şi am pornit către alte destinaţii care aveau să ne uimească…

Concluzii: deşi categorisit cu numai o stea pe booking, Seven Generation Winery oferă, după părerea mea, servicii care se duc lejer spre 4 stele (am găsit inclusiv papuci de unică folosinţă în cameră). Am să parafrazez comentariul unui turist: „un loc atât de bun, că mi-e şi frică să povestesc de el, să nu se ducă lumea buluc, să rămână doar pentru mine”! Deşi, în ceea ce mă priveşte, e cam târziu, mi-e teamă că deja vă faceţi bagajele! :)

În plus: pe site-ul complexului, găsiţi şi un magazin on-line, inclusiv în limba română, de unde puteţi cumpăra celebrele licori magice. Iar dacă aveţi drum prin Ruse, puteţi să vă abateţi pe Str. Rakovski, unde la nr. 9 veţi găsi un tasting-room al podgoriei, unde 2 porţii de 100 ml costă 12 leva, iar 6 porţii 22 leva, vinul fiind însoţit de apă şi o selecţie de brânzeturi. Hmmm… vară, te mai laşi mult aşteptată?!...

---

VIZUALIZĂRI: 4749 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI