Apus de soare pe Zambezi

TIPĂREȘTE

Apus de soare pe Zambezi admirat de pe terasa super hotelului Royal Livingstone!

Bancuri locale

-La Royal Livingstone, zebrele sunt atât de relaxate încât par parte din personal.

-Royal Livingstone este genul de hotel unde natura are prioritate la vedere.

-Am întrebat dacă zebrele sunt „atracție inclusă” . Mi s-a spus că ele au fost aici primele.

-La Royal Livingstone, terasa nu are program de apus. Apusul decide.

-Luxul la Royal Livingstone nu înseamnă aur. Înseamnă liniște și Zambezi.

-Într-un hotel de 5 stele te aștepți la room service. Aici primești și wildlife service.

-Royal Livingstone este atât de calm ncât și timpul face check-in.

-Am vrut Wi-Fi rapid. Am primit un apus care m-a făcut să uit parola.

-La Royal Livingstone, singurii care nu se grăbesc sunt oaspeții și zebrele.

-Este singurul hotel unde, dacă vezi o zebră pe gazon, nu suni la recepție.

Din momentul în care am știut că voi merge în Zambia mi-am propus să petrec o seară liniștită pe terasa hotelului Royal Livingstone, care aparține lanțului Anantara. Citisem anterior pe AFA articolul user-ului Noha, care ne-a încântat pur și simplu cu pozele și poveștile despre acest hotel.

Hotelul se află în Livingstone, pe Mosi-oa-Tunya Road, la doar câteva minute de mers pe jos de accesul privat spre Victoria Falls. Amplasarea direct pe râul Zambezi îți oferă priveliști superbe la răsărit și apus, iar pe gazonul hotelului pot să apară oricând zebre, girafe și alte animale sălbatice și asta îl face absolut deosebit.

Așa că l-am rugat pe Peter, prietenul lui Ovidiu, un localnic ce ne-a ghidat pe-acolo, să ne ducă la acest hotel minunat pentru un apus de soare, într-un cadru despre care știam deja că va fi absolut mirific.

Am ajuns pe terasa de la Royal Livingstone exact în momentul în care ziua începea să-și piardă hotărârea. Soarele nu mai ardea, dar nici nu plecase. Plutea deasupra Zambeziului ca și cum ar fi vrut să se asigure că lumea e bine înainte să dispară. Ne-am așezat fără grabă, într-un fotoliu comod, genul de mobilier care te convinge imediat că nu e cazul să te ridici prea curând. Aveam vedere direct la râul Zambezi și la soarele ce apunea.

Hotelul avea aerul acela colonial elegant, fără să fie rigid. Clădirile joase, albe, cu verande largi și acoperișuri înalte, păreau construite mai degrabă pentru a privi lumea decât pentru a o impresiona. Totul era așezat calm grădini îngrijite, alei discrete, lumini care urmau să se aprindă fără grabă. Nimic nu era ostentativ. Luxul era liniștit. Piscina era și ea acolo, dar din păcate nu am avut timp și de ea.

Ca o paranteză nu ne-a întrebat nimeni nimic cine suntem și unde vrem să mergem și am trecut prin două filtre de securitate. Acu nu știu, poate-l cunoșteau pe Peter. Sincer nu l-am întrebat amănunte de-astea, adică dacă putem merge acolo și singuri de capul nostru. Apropo, ca o paranteză, m-am uitta pe site-ul hotelului și o cameră pe noapte variază de la 600 la 3000 usd. E un hotel de lux și nu este pentru oricine.

Primul pahar a venit repede, dar fără ceremonie. Chelnerul a zâmbit, a înclinat ușor capul și a dispărut. Pe terasa asta, nimeni nu te întreabă din cinci în cinci minute, dacă totul e în regulă. Totul este, prin definiție, în regulă. Erau destui de turiști și toți păreau foarte relaxați. De fapt după părerea mea e relaxarea aia specific a oamenilor cu bani, cu foarte mulți bani.

Zambezi curgea liniștit, lat, aproape leneș. Dacă nu ai ști ce face câteva sute de metri mai încolo, ai crede că e un râu pașnic, bun de contemplat. Mă uitam la reflexiile aurii din apă când am observat mișcare pe gazon. La început am crezut că mi se pare. Apoi au apărut clar zebrele.

Au intrat în peisaj firesc, ca și cum ar fi făcut parte din decorul hotelului. Nu erau speriate, nu erau grăbite. Pășteau calm, la câțiva metri de terasă, ignorând complet oamenii, paharele, aparatele foto. Era evident cine era gazda și cine era doar în vizită. Nimeni nu a spus nimic pentru câteva secunde. Apoi au apărut zâmbetele. Telefoanele s-au ridicat încet, cu respect, fără flash. Zebrele nu ofereau un spectacol. Ele erau spectacolul. Unul tăcut, perfect. Erau libere și nu păreau a fi dresate, doar învățate pesemne cu prezența oamenilor. Atât zebrele cît și girafele ori maimuțele babuin sunt strânse acolo într-un parc natural împrejmuit și poți avea surpriza oricând să-ți apară la masă.

Dar să revenim la poveste. Soarele cobora tot mai jos, iar culorile se schimbau fără să ceară permisiune. Aurul devenea portocaliu, portocaliul se adâncea, iar umbrele se lungeau pe gazon. A doua băutură a venit natural, ca o continuare logică a momentului. Timpul începea să se dilate. Așa încet, încet ne-am relaxat și noi și am intrat cumva în atmosfera locului. Sincer eu nu prea sunt învățat cu bogații, prefer compania backpackerilor, dar dacă ar fi cred că aș putea să mă obișnuiesc.

Timpul trecea încet și exact când credeam că apusul e punctul culminant al serii, s-a auzit primul sunet de tobă. Inițial discret, aproape timid. Apoi încă unul. Ritmic. Adânc. Sunetul acela care nu se aude doar cu urechile, ci și cu pieptul. Pe o zonă laterală a terasei, sub lumini calde, a început spectacolul tradițional.

Dansatorii au apărut îmbrăcați în costume viu colorate, cu mărgele, piele, pene. Mișcările erau puternice, precise, pline de energie. Tobele băteau un ritm care părea vechi, mai vechi decât hotelul, mai vechi decât terasa, mai vechi decât noi toți. Dansul nu era făcut pentru turiști. Era făcut pentru a fi dansat. După un timp ne-au invitat și pe noi la dans. Au dansat timid câțiva dintre turiști. Sincer dacă eram un pic mai băut, poate m-aș fi rupt și io în figuri, dar așa…...

Zebrele pășteau mai departe, complet neimpresionate, doar s-au mutat puțin mai încolo, ca să facă loc dansatorilor... Zambezi curgea. Soarele dispăruse deja. Iar pe terasă, oamenii priveau în tăcere, cu acea expresie rară care apare când simți că lucrurile se aliniază fără efort.

Hotelul își juca rolul perfect. Nu domina scena, nu concura cu nimic. Doar oferea cadrul. Scaune confortabile, lumină discretă, spațiu suficient pentru ca natura și cultura să respire. Royal Livingstone nu încerca să fie centrul atenției. Știa că nu trebuie.

A treia oră a venit pe nesimțite. Spectacolul se terminase, dar ecoul tobelor părea încă prezent. Cerul era acum închis la culoare, presărat cu stele, iar terasa devenise mai intimă. Vocile erau joase, râsetele rare, ca și cum nimeni nu voia să strice ceva. Evident am făcut și ceva poze, dar nu atât de multe câte ar fi meritat, un asemenea loc, într-un asemenea moment.

Când ne-am ridicat, în sfârșit, am privit încă o dată spre gazon. Zebrele dispăruseră. Râul era acolo. Hotelul strălucea discret în noapte. Și am avut senzația clară că tocmai trăisem unul dintre acele momente care nu pot fi planificate. Un moment magnific în care ne-am simțit cumva stăpânii universului. Câte locuri deosebite pot exista în lumea asta! Și cum luxul poate fi, așa cu l-am definit eu la demult într-o vacanță petrecută în Maldive- simplitate într-un cadru natural de vis. Culmea că acolo eram tot la un hotel din lanțul Anantara și tot într-o vizită de câteva ore.

Nu a fost doar un apus. A fost o seară africană completă natură, ritm, liniște, animale sălbatice și un loc care a știut să stea în umbră exact cât trebuia. Mulțumim Peter că ai făcut acest lucru posibil.

---

VIZUALIZĂRI: 27 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI