Un colțișor de paradis, trăit aievea, nu în vis!

TIPĂREȘTE

Cum spuneam în precedenta postare, am ajuns cu bine în parcarea hotelului Royal Bay Resort. Hotelul Royal Bay Resort avea informațiile neactualizate, practic” ultimii mohicani” mai cu detalii, au fost colegii @kavarnap în 2018, iar @adri-nico în 2016.

Intrarea în parcare se face pe sub o barieră ridicată la verticală, practic dă onorul tuturor celor care intră și ies pe aici.

Noaptea se schimbă calimera, coboară la orizontală, iar în cabina de alături se aprinde lumina, omul de păzește intră de tură și face noapte albă, ba pe peluza din apropiere, ba pe sub corcoduși, pe unde are așezate scăunelele de supraveghere.

Am condus Măgăreața, mândră de atâta onoare, în căutarea unui loc de hodină, în ditamai parcarea, parțial asfaltată, parțial pietruită. I-am găsit un locșor taman potrivit pentru oscioarele și măruntaiele metalice obosite, sub un corcoduș umbros aflat pe rod, cu zărzărelele încă verzi, nefiind pericol de bombardament pe caroserie. Am dat roată cu privirea ș-am constatat că parcarea geme de autoturisme înmatriculate în patria noastră, semn că mulți s-or” băjenit și s-or pribegit” , sătui de atâta” domnie” nedreaptă pe litoralul românesc.

Am strâns tribul în jurul meu și fără bagaje am plecat în recunoaștere, spre amușinarea cotlonului de pătruns în mândrețea de hotel ce se ițea străveziu printre corcodușii parcării și care aducea cumva ca ăl din pozele ce ne-au fermecat. E drept că imediat lângă parcare, dar mai departe de plajă, se află clădirile resortului care adăpostesc camerele duble, iar noi eram în căutarea fratelui mai mare, cel cu apartamentele la purtător.

Am traversat un teren asfaltat de baschet, transformat în parcare de conjunctură (unde doar vreo două mașini cu numere de Ucraina și Cehia erau într-o minoritate evidentă față de marea de mașini românești). Am apucat apoi spre dreapta pe aleea ce ducea spre bariera de la intrare, tot cu privirea la stânga spre hotel. Un gard viu bloca accesul spre hotel, am făcut stânga împrejur și am dibuit panta izbăvitoare ce ne-a condus spre intrarea în recepția hotelului. Arhitectura hotelului principal este futuristă, sub formă de elipsă neterminată, în partea din spate, spre parcare sunt ferestrele de la holuri, ușile de acces la magazii, bucătării și alte asemenea deschideri pentru partea tehnică, iar în față sunt ferestrele și balcoanele apartamentelor, toate cu vedere spre grădina lui Neptun, ăl cu tridentul în gheruță.

Hotelul fiind direct pe plajă, este protejat de furia berbecilor talazurilor de un golf construit de mână omenească, îndiguit parțial pe partea de nord, iar spre sud un colț de stânci îngrămădite oarecum haotic, iar dacă te apropii și intri la analiză, se zărește un geotextil acvamarin în ton cu piatra și nisipul, care fixează și împiedică apa să-și sape” șenal” spre plajă.

Când am pătruns în recepție, am avut o revelație instant, răcoarea ce ne-a cuprins după atâta zăduf îndurat, era un semn bun că nimerisem cloța cu puii de aur. O domnișoară mai corpolentă, dar de o amabilitate neforțată, ne-a primit cu zâmbet pe buze și ne-a abordat în engleză, mirosindu-ne că suntem veniți de departe. Era ora 10 și 30 de minute, iar cartonașul de pe biroul semirotund al recepției, licărea avertizând ca chek-in-ul se face după ora 14. Ne-a cerut cu deferență actele, eu aveam pregătite voucherele listate în dublu exemplar, dar nu a fost nevoie de ele. Doar cu buletinele și pașaportul mezinului, am avut parte de cea mai rapidă cazare din istoria vilegiaturilor mele. Cu o ușoară părere de rău ne-a mărturisit că în circa 20 de minute, apartamentul destinat nouă, urma a fi predat efectiv după finalizarea curățeniei.

Am primit o broșurică în care erau așezate două carduri de acces în apartament, iar ca să fim recunoscuți ca rezidenți cu drepturi depline, ne-au fost așezate pe mâini, în jurul încheieturilor,” bijuteriile regale” , doar eram la Royal Bay, niște brățărele portocalii.

Ca să nu pierdem vremea în plictiseala celor 20 de minute de așteptare, am ieșit nițeluș pe „urdinișul” celălalt al stupului royal, cel care da spre terasa de servit potol, spre piscină și spre marea după care am tânjit un an de zile.

Peisajul era năucitor, proximitatea imediată a mării făcea fiecare euro investit în urmă cu o săptămână. Aproape că nu mă mai interesa ce am să găsesc prin cotețul regal de apartament, situat la etajul unu, așa cum văzusem pe broșurica primită.

Am imortalizat câteva instantanee cu mutrele fericite că l-am prins pe Ăl Bătrân de călcâi. Extaziați ca ăi veniți la Vama Veche, dar mai spre dimineață pe plajă, ne-am întors în recepție, fericiți că gongul celor 20 de minute bătuse.

Serviciile de curățenie și schimburile de trențe se făcea foarte discret, zilnic prosoapele, iar lenjeria ne-a fost schimbată o singură dată la jumătatea sejurului. Consumabilele de baie erau înlocuite ori de câte ori se goleau. Se da cu mătura, se aspira, se golea coșul și se ștergea praful. Noi, oricum la orice deplasare, ne facem o minimă dezinfectare, în baie cu spirt, la vasul de toaletă am montat un odorizant.

Am avut un șoc atunci când am rabatat panourile de la aparatele de aer condiționat. Obișnuiesc ca de fiecare dată când iau o cameră la hotel, să verific aerul condiționat. Aici la Royal nu fusese curățat cred că de anul trecut după grosimea stratului de praf care practic căptușa filtrele. Mi-am tras o mască pe figură, am trimis copii la joacă prin resort, iar eu ca o calfă sadea, am intrat la munca de jos, adică de sus de la tavan. Am dat jos filtrele, le-am scuturat pe balcon, după care le-am spălat cu apă caldă și săpun, le-am dezinfectat cu spirt și le-am lăsat la uscat pe balcon. Am „șutit” aspiratorul de la capătul culoarului, nefiind supravegheat neam, și am aspirat lamelele metalice din unitatea de interior. Dezinfectant, nu aveam ci doar spirt. L-am pulverizat empiric (nu cu gura, că doar nu m-am zărghit!) după care am pus filtrele uscate și am coborât panourile. Am dus repede aspiratorul la loc, după principiul: nici usturoi nu mâncasem, nici gura nu trăznea.

Asta cu aerul condiționat e mai greu pentru doamnele de la curățenie, dar e tare important să respirăm cât de cât sănătos. Am învățat-o de la un medic bătrân care își făcea veacul pe la Băile Olănești, trăi-l-ar Dumnezeu!

Plasele de insecte erau ușor descentrate, din neatenție sau din utilizare defectuoasă de la atâtea și atâtea rânduri de clienți. Am pus oleacă mâna și le-am adus la o stare funcțională, că nu-mi cădea din cot. Am mai pus și pastile de raid la” fript” în priză, iar bestiile cu trompe (te) mici, au” cântat” în deplasare pe la alte mese, mai cu sânge nobil, mai albastru, etc.

Am primit confirmarea că putem urca. Practic fără bagaje, ne-am dus sus să vedem ce ne-a picat la loteria hazardului. Intrarea spre iatacurile royale se face fie pe scări, fie cu liftul, stabilimentul fiind un” P + 4” . Am ales pe scări, doar când am adus bagajele am folosit liftul, în rest per-pedes ne-am deplasat. Am uzitat de una dintre cele 2 cartele și am pătruns în iatacurile royale. Tot ce urma să încercăm, se reducea simplist la comparația 2020 Prestige Nisipurile de Aur – 2021 Royal Bay Resort Kavarna.

Vestibulul era micut, având un cuier de perete cu patru agățători duble, un dulap împărțit în două (rafturi și bara de umerașe). Pe rafturile de jos, se tolăneau niște halate de baie și două pilote pentru frigurile de” baltă” . Nu le-am mișcat de pe locurile lor tort sejurul.

Pe peretele din fața ușii de acces în vestibul era așezată o oglindă mare dreptunghiulară, sub care era prinsă o poliță de lemn tare utilă așezării diverselor acareturi aduse, inclusiv a cardurilor de acces. Din vestibulul cu un perimetru în formă de hexagon neregulat, porneau trei uși, două spre cele două dormitoare, iar a treia spre baie.

Dormitorul din stânga, cu gresie pe jos, cuprindea două zone, una a chicinetei utilată cu multe dotări, pe unele le-am folosit, altele au rămas nemișcate (dulapuri suspendate cu veselă, pahare, cești de cafea, hotă electrică; dulapuri așezate pe gresie, în care erau încastrate o chiuvetă funcțională, o plită electrică cu inducție cu două ochiuri mari, sertare în care erau tacâmuri de inox, cana electrică pe blat, în apropierea plitei. Un mini-frigider destul de încăpător ne-a asigurat prospețimea și răcirea diverselor fructe, sucuri și altele pe care le-am adus cu noi, în special apa plată din România.

La chiuvetă apa rece este doar un deziderat al fraților bulgari, e ușor sălcie și se poate folosi la duș fără complicațiile iscate de combinații la încropeală cu apa caldă. A doua zonă a dormitorului din stânga, este efectiv pentru dormit și relaxarea odraslelor avide de cultura smart-device-urilor. O canapea extensibilă, prietenoasă cu cei care dorm, dar inamica foielilor excesive juvenile (auzeam de dincolo: tranc, zdranc, semn că picioarele metalice cedau și necesitau replierea manuală, ceea ce și făceau copiii), un fotoliu în ton cu canapeau, o masă destul de mare și o comodă de pe care lipsea cred că televizorul, asigurau mobilierul acestei zone. Ușa și geamul dotate cu plase de insecte dădeau într-un imens balcon care era comun cu cel al celui de-al doilea dormitor. Copiii fiind plasați nolens-volens în cel cu bucătăria, veverițele adulte au intrat în posesia dormitorului matrimonial. Acesta era dotat cu mobilier în stil retro, amintind ceva de Ludovic Catorze (!) la combinație cu Richelieu cel Pungaș, care se scociorâse prin baierele pungii și parchetase cu lemn aist dormitor. Am descoperit cu încântare o namilă de pat, cu saltea moale, taman bună de jucat baba-oarba fără ochelari de vedere sau de soare și fără scufie. Patul ocupa jumătate din spațiul destinat dormitorului, pe lângă acesta mai” dădeau din coadă” , o comodă cu trei sertare, o măsuță cu oglindă gen coafeză, o altă măsuță de sprijinit diversele nimicuri cărate de la plajă, un scaun cu spătar (cam greu), două noptiere joase, o veioză gen turnul din Pisa, o comodă pe care de data asta se regăsea un lcd cu diagonală decentă, din marca Crown. Posturile tv erau numeroase, bulgărești, rusești, nemțești, iar cele românești doar două TVR 1 și Antena 1. Am mai aflat și noi una alta de prin țară și de pe aiurea. În ambele iatacuri, aerul condiționat era asigurat la parametrii normali de două aparate individuale cu posibilități de baleere a fluxului de aer (de la 18 la 25 de grade), față de plasa pe care am luat-o la Nisipuri anul trecut cu Bulă și Ștrulă, instalatorii bulgari care ne-au asigurat sauna la pachet! Inconvenientul era că aveam doar o singură telecomandă și cam făceam vocalize după aceasta. Camparea fiind împărțită, ne-am retras spre” foiosul” Măgăreței pentru a căra bagajele. Le-am adus în vreo trei reprize, am despachetat și le-am așezat pe toate în ordine prin multiplele piese de mobilier. Abia apoi am descoperit sala de lectură... Baia era imensă cu o semi-cabină de duș de se putea face gimnastică de cuplu, oglinda și chiuveta acceptabile. Pe polița de sticlă erau așezate într-un rastel de plastic, recipientele numeroase cu șampoane, geluri de duș, creme, iruri de păr și alte pomezi pe care eu la incultura mea, nu le-am găsit întrebuințare. Două săpunașe pătrate, cu textură abrazivă gen șmirghel ușor de călcâie, asigurau îndepărtarea celui mai încăpâțânat rapăn bătrân de piele.

Cu ajutorul unui boiler de 80 de litri pe care îl porneam dintr-un buton aflat în vestibul, încălzeam apa la 60 de grade, apoi îl opream și aveam apă caldă și a doua zi la prânz, iar dușurile au fost destul de numeroase (și nu reci!), practic apa rece de la rețea era călduță, așa cum am mai spus mai sus.

Balconul de la etajul 1, este cel mai lung din toată clădirea, fiecare apartament de pe acest nivel are un balcon de circa 10 m lungime pe 1 m lățime. Un geam gros de sticlă asigura parapetul balconului, iar de vecinii stânga – dreapta, eram separați de complezență, printr-un paravan tot de sticlă, ce putea fi trecut ușor, în pasul ștrengarului pus pe aiureli. În dreapta, de cum am ieșit în balcon, am descoperit o faină familie din Miercurea-Ciuc, eu curios am început cu întrebările, iar dumnealor mi-au predat primele lecții de acomodare, precum și legile nescrise ale plajei care ni se întindea sub balcon. Ne-am agreat reciproc, ei dezvăluindu-mi și evenimentul datorită căruia am intrat așa repede în posesia apartamentului. Familia care locuise aici, a fost nevoită să plece mai repede acasă. Am mulțumit pentru informații și ne-am ușchit cu familionul întreg la plajă, că doar d' aia venisem.

Pentru uscarea bulendrelor, unii aveau uscător de rufe, cei mai mulți nu beneficiau de asemenea sculă. Practici, învățați cu lipsurile de mici, am scos din ranița de soldat, o frânghie de 10 m pe care am împletit-o discret cu barele de inox ale balconului, într-un colț vecin cu ciucanii. Aici cu ajutorul unor cârlige de rufe ne prindeam prosoapele și costumele de baie. Mulți dintre cei care-și puneau la uscat peste bara de inox, prosoapele sau chiloții de baie, aveau surpriza ca a doua zi să nu le mai găsească în balcon, fiind luate de vânturile nocturne sau matinale și duse prin alte balcoane sau pe peluza hotelului.

În legătură cu meniurile celor trei mese asigurate, pot spune fără să greșesc, că am avut de toate.

Astfel micul dejun începea de la 7 și jumătate și ținea până la 10. Noi eram de dimineață la masă la 7 și 40. Copiii veneau pe la 9 și ceva, dormind mai mult. Oferta a fost diversificată, cu posibilitatea de a te servi singur, din bunătățile așezate în interior. Astfel am avut de ales între omletă, ouă fierte, ouă ochiuri, crenvurști, diverse frigănele cu specific bulgăresc, brânzeturi trei, patru sortimente, mezeluri, ghiudemuri, babicuri, cârnați, dar și nelipsitele cereale (cu cacao și fără) cu laptele așezat în cană de sticlă, sau cald de la dozator.

Ceaiurile erau disponibile la pliculețe, puse în cutiuțe compartimentate de lemn, așezate lângă piramida lui Keops din cești și pahare. Cafeaua se putea procura contra-cost (2,5 leva de la barul de interior, dar nu era atât de savuroasă ca cea băută la balconeața de deasupra mării).

Desertul de la micul dejun consta în diverse prăjiturele gen chec, fursecuri și alte „uscăciuni” , care puteau fi luate pe o farfurie și servite sub umbrela de la plajă. De asemenea nu lipseau fructele, cele cu sâmburi tari, caise, piersici, mere. Cam asta era la micul dejun.

Dejunul era pantagruelic, era nevoie de cerbicie să poți înfrânge dorința de a tot mânca. Începea la ora 12 și ținea până la ora 14. Am reușit să nu sărim de un prag auto-impus, chiar dacă ofertele erau atât de apetisante. Metoda la care am recurs a avut ca fundament, înjumătățirea și chiar mai puțin, spre sfert, a porțiilor. Începeam cu ciorbele (erau două la alegere, fie de porc, de pește, de pui, de perișoare sau supe creme de legume). Apoi urmau tot felul de feluri 2, la alegere. Am gustat din fiecare câte ceva, astfel papilele gustative au avut parte de mâncăruri cu specific bulgăresc (astea aveau un condiment cu care eu unul nu m-am prea împăcat, la chiftele și tocătură în special), șnițele de pui de porc, pulpe de pui, pește prăjit, tocănițe cu carne, musacale cu legume și carne, ardei copți în sosuri cu carne, legume fierte, așezate ca orfanii sau otova cu toate neamurile lor, la grămadă; spanacuri și pilafuri” căsătorite” cu acte în regulă și cu gust; paste cu sosuri din roșii, dar și mormanele de scoici ce mi-aducea aminte de senatorul melcilor.

Pe una din laturile sălii erau așezate salatele în tăvițe mari de porțelan: de roșii; asortată; de murături; de varză albă, roșie; de fasole cu orez și lămâie stoarsă nebunește de vreun trăznit pe la bucătărie (asta mi-a plăcut cel mai tare). Într-un colț descopeream și niște aperitive din brânză, mezeluri și alte asemenea pe care le ignoram cu bună știință. Am mai descoperit, dar fără să gust, diverse ciruri din cereale, în special pentru gurmanzii de origine slavă.

Afară, la grătar, un Mișa localnic, cu șorț și mustață aferentă, se cocea într-o căldură de furnal, pregătindu-ne fără ranchiună, meniuri specifice cu hartane de porc, pulpe și piept de pui, legume la grătar, cârnați, mititei, cartofi pai.

Un loc distinct era ocupat de panificația formată din câte 3,4 feluri de pâine, cornuri, chifle, care mai cu semințe, mai cu măsline, mai din tărâțe. Toată era proaspătă și apetisantă până la inconștiență. Într-una din zile, la masa de prânz, prâslea vine la masă și aduce 6 chifle, mascându-le cu șervețele, spunând că pe astea le luăm la cameră, iar seara când e ostenit de atâta joc la smart, va concasa alături de soru-sa. Mai fuge și aduce și fro' 4 cutiuțe de unt, de ăla de se întinde. Eu în prima fază am rămas mut, apoi de rușine, că ospătarul care debarasa mesele a ginit toată foiala noastră, i-am zis să le lase dracu pe masă și să se prefacă nepăsător. Pas de înțelege, le-a înșfăcat și le-a dosit în rucsacul cu care veneam de la plajă. Am intrat pe sub mese de rușine, dar seara țâcă își astâmpăra foamea de parcă nu mai văzuse așa ceva. Acasa nu mânâncă, e ligav și face mutre, aci parcă l-a lovit damblaua, se servea singur și făcea balet printre felurile de potol și comeseni, de parcă îl făcu-se mă-sa printre bucătari și cuptoarele de pâine.

Deserturile de la prânz erau suculente și cremoase. Feliile de pepene roșu, galben se obrăzniceau către clienți, așezate artistic lângă piersici, nectarine, piersici, cireșe. Prăjiturile sub diverse forme, care cu creme, care cu topinguri, cu nucă, cu fructe, diverse șarlote, budinci și” fosfarinuri” din era bunicii,” dansau” apoteotic sub ochii noștri, de muritori pofticioși. Luam un singur cubuleț din toată această nebunie, pe care îl savuram alături de o singură felie de pepene galben. O linguriță minusculă pendula între prăjitură-gură, pepene-gură. Stingeam dulcea senzație cu apă rece de izvor, susurată dintr-un dozator discret, aflat la îndemâna” pacientului” .

Cina (de la 18 și 30 ținea până la ora 21) avea ceva din puterea dejunului, dar mai cuminte. Găseam diverse feluri de mâncare, asemănătoare celor de la prânz, dar preferam ceva ușor, pe bază de pește, legume, apoi o fructă. Nu puteam încărca magazia prea mult, urma promenada de seară, iar cu stomacul plin, frumusețile înconjurătoare treceau neobservate. E adevărat că după plimbare, îmi venea foame, dar cu un auto-control amăgit ba cu apă, ba cu citronadă, treceam vajnic cumpăna nopții, în așteptarea micului dejun, că vorba cea:” mâncarea de dimineață e ca însurătoarea de tânăr” . Așa o fi?

Pe plajă, legile sunt scrise și nescrise, așa cum de altfel cam peste tot se întâlnește, mai ales acolo unde ai noștri, ca brazii, răsar drepți și mulți câtă-i frunza, câtă-i iarba. Bunăoară, afișe bilingve (engleză și bulgară!?) atrăgeau atenția cu privire la interdicția de a rezerva șezlonguri prin metoda prosopului abandonat în nepăsare regizată.

Fiecare apartament avea dreptul la două șezlonguri și umbrela fixă aferentă, confecționată din stuf montat pe cadru metalic. Nu există salteluțe pentru aceste șezlonguri, doar vip-urile de pe pasarela de lemn beneficiind de astfel de salteluțe, dar o să ajungem și la vipurile beneficiare de tratament preferențial...

Plajele hotelului sunt în număr de două. Cea mică, din dreptul balconului nostru, cu o formă de triunghi isoscel, avea un număr restrâns de umbrele cu șezlonguri. Cea mai mare, de la terasa de servit potolul în stânga, era sub formă de triunghi dreptunghic, cu expunerea spre valuri mai limitată, umbrelele și șezlongurile erau mai numeroase, dar parcă și mai înghesuite. Cele două plaje sunt legate ombilical, prin intermediul unei pasarele de lemn, destul de lată, poziționată foarte estetic, peste stânci și pe sub terasa unde se mănâncă organizat.

Pe această pasarelă, la capătul sudic, sunt așezate câteva șezlonguri cu salteluțe și umbrele coca-cola, reglabile. Beneficiari ai acestor locuri sunt prietenii locali ai patronului hotelului, în special bulgari, cred că din protipendada politico-sportivo-faunistic locală.

Bunăoară, am identificat pe unul care aducea la mutră cu un mare acționar din fotbal de pe la noi, (dar nu era el, asemănarea era izbitoare), iubitor al natalității excesive cu cât mai multe doamne din showbiz. Omul a jucat și la propriu (cu ițele) și la figurat (la zdup!) la echipa patrupedelor hămăitoare în eternitate. Acesta se lăfăia încadrat de două reprezentante ale sexului frumos (una era moartea în vacanță, slabă și bocccie cum n-am mai văzut, iar cea de-a doua, planturoasă, cu” airbaguri” sănătoase în față, spate precum și cortine laterale). Erau bulgăroaice amândouă, le-am auzit vorbind, încercând să-l ademenească pe” acționar” prin dansuri lascive, ba în apă, pa pe pasarelă, șuguindu-i pre limba lor. Baie făceau în mare, alături de noi, vulgul, iar plajă pe pasarelă. Erau serviți preferențial, de un garçon cu șervet pe mână, ba cu frapeuri, ba cu cocktailuri, funcție de cum mieuna vreunul dintre ei. Un băietan cu un plod în brațe, a ocupat într-o zi un șezlong, negăsind nici un loc pe plajă. Imediat flăcăii patronului l-au scos de pe pasarelă în doi timpi și trei mișcări.

În buna tradiție practicată pe la marea noastră, toate șezlongurile de pe nisip erau ocupate. Am deschis ochii de novice și am mirosit că de fapt, unui apartament îi reveneau patru-cinci șezlonguri, cu două-trei umbrele, păi și atunci de unde să găsească și nea cutare cu ai săi loc sub umbrelă? Întrebarea era legitimă, dar răspunsul și rezolvarea întârziau să apară. Ăl mic, mai descurcăreț, a ginit un șezlong fără prosop, într-un snop de șezlonguri rezervate balcanic. A pus mâna și a început să-l tragă spre mine. L-am oprit strigând mai tare, ca să auză cetățenii,” stai tati nu-l lua, că mă duc la recepție să cer două scaune de-astea lungi” . Imediat un conațional, mi-a oferit un șezlong, iar vecinii din Miercurea Ciuc, pe cel de-al doilea. De scaune făcusem rost, dar umbrelă nu aveam. În borta Măgăreței, pe fundul portbagajului, adusesem o umbrelă de plajă, fiind pus în gardă de Stan-Pățiții ce-și petrecuseră concediile pe aici.

Am adus umbrela mintenaș și am făcut o ditamai umbra. Am zăcut în letargia umbrelei numai o zi, întrucât a doua zi, o umbrelă din stuf s-a eliberat. Toată lumea practica rezervarea cu prosopul. Acum aveam umbrelă și 4 șezlonguri. Două le-am îndepărtat și le-am abandonat instant, rămânând doar cu două șezlonguri și umbrela de plajă din stuf. Imediat cele două șezlonguri la care am renunțat au fost ocupate de o familie de vajnici ucraineni. Noi ai rămas tot sejurul cu umbrela din stuf.

În primele două zile marea a fost calmă, valurile nu existau, aveai impresia că ești pe malul lacului. Copiii făceau scufundări, adâncimea apei fiind pe o lungime de circa 50 de m în larg, până la gâtul unui om de înălțime medie. Geamandurile erau fixate hăt departe. Dincolo de geamanduri, se zăreau la peste 150 – 200 de m de acestea, împrejmuirile de la culturile de midii. Din a treia zi au apărut și valurile, la început mai timid, apoi urcau până sub șezlonguri, spălând nisipul și răcorindu-ne atât de bine.

Dimineața ne trezeam la ora 6 și un sfert, pregăteam cafeaua la cana electrică și o beam în balcon, înfofoliți în treninguri (vântul dinspre uscat suflând destul de tăios). Valurile privite prin aburii cafelei au o altă percepție, senzațiile se amestecă și se potențează reciproc. Mi-e dor de cafeaua băută în balconul cu vedere la mare, de briza prietenoasă ce răcea cafeaua, de rândunelele de la colțul dormitorului, de aerul sărat tras cu putere în piept...

Plajă făceam de la ora 8, după micul dejun, până la ora 12, când ne retrăgeam la dejun, apoi la iatacuri. Reveneam la ora 17 și stăteam până aproape de ora 20.

Liniștea mării se poate asculta și simți dimineața până pe la ora 8 și un sfert, când oamenii încă nu au invadat nisipul. Senzația este de timp suspendat, de sălbăticie marină, de briză rătăcitoare și de nimicnicie în fața naturii. Eram fir de nisip, suflat peste valuri și dus în larg, așezat pe fund de mare și cărat de curenții de coastă înapoi pe plajă, într-un” perpetuum mobile” veritabil... Eram trezit din visare de chiotele de copii și apostrofări ale părinților, veniți atât de prozaic la plajă și scaldă... atunci luam cartea și mă scufundam în cu totul alte” valuri” .

Apa mării a fost caldă, plăcut răcoritoare, oamenii s-au aglomerat și aici, credeam că atmosfera va fi la fel ca în primele două zile, cu oameni puțini, dar nu a fost așa. Anul acesta, la modă pe plajă au fost persoanele gravide, multe doamne însărcinate alegând să facă plajă la Kavarna.

Națiile Europei și-au dat întâlnire pe micuțele plaje de aici. Astfel, am identificat o familie de cehi, cu bunici, tineri părinți și copii, o familie de poloneze, din care două erau gravide, bulgari, ruși, ucraineni, români, etnici maghiari, dar și moldoveni de peste Prut. Toți eram în transă,” drogați” de peisaj, de atmosferă, de condițiile din hotel. Practic toate le aveam la nas, doream ceva, fuga scurt la bar, la dozatoare, la snack-bar, la înghețată, la pizza, etc. Buda folosită era cea din recepție, curată până la un punct al zilei, după care, preferai să urci la cea din apartament. Copiii cred că nu mai foloseau buda pentru lucrurile minore, marea fiind atât de” înțelegătoare” cu” nevoiașii” de serviciu... eu nu eram de acord cu astfel de practici, dar cine eram eu să le schimb?

Având A. I. , beneficiam de la ora 10 până la 17 de snack-bar pe plajă (cu pizza, mici, cartofi, înghețată asortată) Nimeni nu folosea masca de protecție, fiecare se servea la cornet din bolurile mari din vitrinele frigorifice. Barul de plajă se deschidea la ora 11 și ținea până la 23. Aci te puteai” trotila” modest cu bere la dozator (rece, dar slabă), sucuri gen cola, brifcor. Dacă doream ceva mai elevat, plăteam 6 leva pentru un fresh de grepf/portocale sau o cola la doză, bere la sticlă sau cocktailuri ca cel servit” acționarului” bulgar. Tăriile nu m-au interesat, fiind prea cald pentru astfel de delectări.

Promenada am descoperit-o nolens-volens, stațiunea este foarte mică, iar după ce dai ture, precum găina roată bătăturii (aleea cu bănci luminate, terenul de joacă), descoperi drumul mai lung la faleza cu stabilopozi de la White Lagoone. Practic pe un drumeag ce traversează mai multe zone cu braserii, plaje se ajunge la aleea cu barieră de la White Lagoone. Treceam pe lângă barieră, având în stânga marea și baldachinul sub care se ospătau zgomotos familii de ruși blonzi, admiram piscinele individuale de la apartamentele ivorii, urcând aleea mai departe.

Intram pe plaja largă (comparativ cu a noastră) a celor de la W. Lagoone, aci admiram șezlongurile de lux și umbrelele reglabile, intrând pe podișca de lemn spre faleza cu stabilopozi. Stam blând pe pietre și” furam” net de la W. Lagoone, era practic la liber. După ce veștile erau aflate grație netului, intram apoi în transă,” răpit” de briza puternică și de vraja mării. Mă lăsam purificat de toate cele lumești și încărcam bateriile precum laptopul.

Pentru diversificarea plimbării, apucam la dreapta spre minimarketul din coastă, unde ne scotoceam buzunarele de leve, pentru diverse suveniruri pentru cei de acasă (rahaturi bulgărești, săpunuri tradiționale, ceramica lor de” Cucuteni” , dar și ustensile de scufundat pentru vlăstarii noștri cufundaci). Am învățat pe de rost întreaga așezare, încât cu ochii închiși, văd până și corcodușul cu fructele cele mai mari văzute vreodată la această specie, aflat pe drumul de promenadă, din apropierea stației de epurare.

O întâmplare la care am fost martor (și nu a lu' Iehova) s-a petrecut într-o astfel de promenadă. De-a lungul unei alei sunt construite blocuri de apartamente, care sunt scoase la vânzare. O mașină cu numere de Constanța, era oprită la scara blocului. De sus dintr-un balcon, se auzea vorbă românească, cu inflexiuni specifice tranzacțiilor imobiliare. Practic zona e vânată de constănțeni, prin cumpărare de imobile și eventual scoaterea la închiriat, semn că pe plaiurile Mioriței, s-a ajuns la saturație în privința acestui tip de afacere.

Preconizez că nu vor dura mulți ani, iar zonele cu potențial ale litoralului bulgăresc se vor invada, grație acestei globalizări prost înțelese și puse în practică cu metodele de care fugim... Dar banii nu au miros, iar bulgarii sunt la fel de mimetici ca și conaționalii noștri.

Cu toate aceste neajunsuri, eu am descoperit la Kavarna liniștea, în forma ei nealterată, chiar dacă mai era unul, altul care” interpreta” o altă partitură, era insignifiant, iar liniștea era regină. Într-o singură seară, cred că joi, am avut parte de ceva muzică, de la W. Lagoone, dar doar până la ora 23, apoi liniștea ne-a cuprins tainic și ne-a deschis calea către Hypnos.

Noaptea, în balcon se vedeau în zare, la limita orizontului vizibil, luminile stațiunilor mai zgomotoase. În stânga mult, Nisipurile de Aur cu tumultul lor inconfundabil, apoi mai la dreapta Albena cu viața fluturilor de noapte, arși în lumina opaițelor moderne. Stăteam pe balcon savurând zgomotul valurilor sparte de țărm, într-un decor de castel medieval, iluminat în balcon de reflectoarele puternice. Când oboseala privitului în negura nopții spre luminile epuizante ale stațiunilor amintite, devenea prea grea, ne prăvăleam în brațele lui Moș Ene în patul nostru extra-large. Dormeam ca pruncii alăptați de mamă.

Sâmbătă dimineața am ales să facem o plimbare cu Măgăreața, undeva mai departe ca să-și dezmorțească ciolanele că prea se obișnuise cu corcodușul adumbritor. Am pus la cale un itinerar aflat pe aproape: Castelul Reginei Maria de la Balcik (la 6 km de noi), apoi Albena (încă 8 km de la Balcik). Am luat micul dejun la terasa hotelului, apoi am ridicat ancora Măgăreței.

Drumul până la Balcik a fost lin și fără evenimente. Cu waze-ele am ajuns în parcarea de la terasa Salt & Pepa (unde se găsesc meniuri românești). Am lăsat Măgăreața în plata domnului în parcare, fără să-i suportăm vreun cost, și am luat-o la picior spre intrarea la Castel. Biletele de intrare se împart în două: cele pentru castel și cele pentru grădina botanică. Am luat ambele pachete, plătind în total 34 de leva. Am intrat fără ghid, și am început joaca de-a micii cercetași. Pentru clarificări am pus poze, cuvintele sunt de prisos, cert este că ne-a plăcut, dar ar mai fi necesară o deplasare, chiar și două pentru sedimentarea informațiilor. Despre Castel și despre grădină s-au scris zeci de romane, eu am fost un simplu trecător care a pășit pe urmele acelei părți frumoase de regalitate, astăzi caducă.

Terminând cu domeniul regal, am dat bice spre Albena, drum lin în continuare, marcat de cascheta milițianului autohton pe navigația mașinii. Am trecut cu bine și am ajuns la bariera de acces, am scos tichet de parcare și am trecut la căutarea unui locșor de parcare. Dumnezeu în ziua aia, parcă a adunat toată omenirea la Albena. Am dat ocoale, nu am găsit nici un loc. Atunci, în înțelepciunea populară, strânsă cu obidă în habitaclu, am răbufnit și am făcut cale întoarsă la Royalul nostru, unde nu e atâta aglomerație. Nu am plătit nimic pentru raita prin Albena, timpul petrecut fiind sub 30 de minute, era gratis.

Ca o concluzie mărturisesc că m-am odihnit ca niciunde la Royal Bay, am venit acasă după ore bune de condus, dar fără să resimt oboseala. Eram în stare să fac cale întoarsă imediat spre paradisul lăsat în urmă și pierdut temporar. Cine știe, poate la anul am să-l regăsesc...

---

VIZUALIZĂRI: 7050 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI