Riad Safir – O mie şi-una de nopţi... marocane

TIPĂREȘTE

Un alt vis împlinit, o altă dorinţă tăiată de pe lista cu lucruri “De făcut”. În Meknes am stat la Transatlantique prima dată şi la Rif a doua oară. V-am povestit despre ele acum câţiva ani. Nu mi-a plăcut niciunul. Erau frumoase ca şi arhitectură, dar confortul lăsa de dorit. Plus că se aflau în partea nouă a oraşului, deci eu primele două dăţi am văzut oraşul doar din maşină, dimineaţa şi seara. Nu mai ţine, mi-am zis în ianuarie când am aflat că anul ăsta mă întorc la vecinii de la sud. Plus că aveam dorinţa ascunsă (sau declarată, ce mai contează) de a sta la un Riad, tipicul hotel marocan, cu patio şi camere în stil „O mie şi-una de nopţi”... Zis şi făcut. Mai ales că hotelul unde trag omologii mei marocani avea preţuri exorbitante. Aşa încât comunic la senat că anul ăsta îmi caut eu hotel şi adun toate posibilităţile de pe TripAdvisor. Iau legătura cu diverşi, primesc oferte de preţ, şi în cele din urmă, după câteva zile, mă hotărăsc la Riad Safir, o casă de oaspeţi, cum îşi zic ei în franceză, gestionată de un cuplu de francezi, ceea ce m-a şi liniştit oarecum. Nu vreau să fiu rea, dar riadul cel mai recomandat pe siteul respectiv, de exemplu, îmi oferea plata în ultima zi şi doar cash. Cunoşteam din plin economia paralelă din Maroc (ai impresia că nimeni nu plăteşte impozite acolo). Iar eu aveam nevoie de factură. Plus că aveam experienţa unui coleg şi prieten italian, când acum câţiva ani făcuse o rezervare de genul ăsta, fără avans fără nimic şi-n ziua respectivă i s-a spus că nu are rezervare... M-am oprit deci la acest Riad, pentru că preţul era ok (șaptezeci de euro camera dublă cu mic dejun inclus), pentru că se afla la doi paşi de Porte Bab Mansour şi de piaţa El Hedim, centrul nevralgic al medinei, şi pentru că de data asta voiam să iau pulsul oraşului la greu. Mi-a reuşit din plin.

M-am corespondat cu Chantal pe mail, mi-a răspuns la nelămuriri, am şi sunat de câteva ori la telefon, însă mai mereu era plecată în Franţa şi-mi răspundea râzând cunoscuta Dudu (de la articolul cu hammamul). Plata am făcut-o din timp, cer plată integrală pe vremea târgului, pentru că li s-a mai tras şi ţeapă. Mi s-a părut ok, măcar eram sigură că nu voi fi obligată să cer azil marocanilor mei, mai ştii...

Site-ul lor nu e foarte generos, au câteva poze şi detalii. Eu cred că ar mai putea adăuga câte ceva, ar fi în avantajul lor, dar poate nu e cel mai important aspect.

Am avut o mică neînţelegere cu transformarea euro în dirhami pentru că mie mi se dăduse preţul în euro, transferul l-am făcut în euro, dar în contul lor au ajuns dirhami, şi mai puţini la schimb decât ar fi vrut;)... Dar au lăsat drept un discount suplimentar şi a fost ok.

Am ajuns la Meknes pe la opt şi ceva seara, am luat un petit taxi de la gara Al-Amir, încercând să negociez cu taximetristul, pentru că Chantal ne spusese că ne va costa în jur de un euro, iar nenea zbârcit şi ferm nu voia să lase mai jos de trei euro, adică treizeci de dirhami, pentru că, virgulă, era aglomeraţie mare datorită târgului. Aşa că văzând eu că nu e formă, şi sub privirile uşor amuzate ale însoţitorului meu, am urcat, eu în faţă şi el în spate claie peste grămadă cu valizele. Cred că taximetriştii îşi ziceau „Ia uite şi pe nea caisă ăsta, îşi lasă femeia în faţă”... Vreo trei i-au zis în zilele alea că ce femeie tare (-n gură, of course, haha) are... Am făcut haz şi-o să mai facem pe tema asta mult timp de-acum înainte.

Ne lasă nenea în miezul medinei, ştiam că va trebui să mergem pe jos 150 de metri. Erau tăbliţe cu numele riadului care arătau foarte bine unde se află. Şi ia-o nene pe jos, printre tarabe cu fasole verde cu teci enorme, căpşuni frumos mirositoare, îngheţată şi... multe pisici și mulți saci de gunoi. Înainte, apoi la stânga, apoi iar la stânga, de ne gândeam „Oh, Doamne, unde mergem? ” Partea bună e că citisem că după întortocheatele străduţe ai impresia că intri în paradis. Aşa şi a fost. Imediat ne-a întâmpinat Nora, o frumoasă tânără marocancă super amabilă (ca de fapt toţi cei patru angajaţi), şi repede a apărut şi Mourad, băiatul care servea micul dejun în fiecare dimineaţă. Ne-a ajutat să urcăm bagajele în camera de la etajul doi, Safir (pentru că toate au nume) şi am vrut să-i dăm un mic bacşis, pe care nu l-a acceptat! Punct pentru riad. De asemenea, cerem cheia de la camera (ușa din lemn, cu inscrustații superbe și ea) și băiatul ne spune zâmbitor că virgulă camerele nu au chei. Super tare conceptul. De prisos să vă zic că nu am avut niciun fel de probleme. E drept că am păstrat actele importante și ceva bani în seiful din dulap. Dar ideea mi-a plăcut mult, m-am simțit sigură sută la sută, așa cum mă simt și pe străzile Marocului în general...

Eram atât de încântaţi de locaţie că zburam în loc să mergem pe picioare... Ambianţă marocană peste tot, de un bun gust desăvârşit şi o curăţenie de nota zece.

Micul hotel nu are lift. Sunt două case unite; în ultima seară proprietarii au stat cu noi de vorbă la un ceai şi ne-au spus că le-au cumpărat şi reformat pe rând. Frumoasă şi inedită povestea lor – un cuplu de vârsta alor mei aproximativ, poate un pic mai tineri, dar care nu îşi arată vârsta, cunoşteau Marocul de acum 35 de ani, şi în 2007 şi-au luat lumea în cap, au vândut tot în Franţa şi s-au stabilit în Morocco. La vremea când au deschis afacerea existau doar trei riaduri în Meknes. Astăzi sunt 43... Marea majoritate practică o economie paralelă într-o societate unde bacşişul şi mita sunt la ordinea zilei în absolut orice sector. Am putut vedea poze cu procesul reformelor celor două case, au dărâmat și făcut practic totul de la zero.

Camerele sunt aşezate pe două etaje, în jurul a două patios interioare, o frumuseţe de săli unde te puteai relaxa la un ceai sau într-un hamac. Nu ştiam încontro să ne mai uităm. De prisos să vă zic că făceam poze în fiecare zi, cred că am o sută de poze de la acest riad.

Cum ne-a lăsat Mourad singuri să ne acomodăm, cum am început ca disperaţii să facem poze, atât de frumoasă era camera. Suite Safran se numea. Nu foarte mare, dar suficientă la cât am stat în ea. Un pat mare şi tare, noptiere cu veioze... orientale, perne de stat pe jos... ca la arabi, ce să mai, frumos. Surpriza a fost camera de sus, pe care te urcai pe o scară din lemn masiv, şi decorată şi aia... Doamne, ce frumos, ne venea să dormim acolo într-o seară (nu am făcut-o până la urmă).

Cel mai mult mi-au plăcut cele două ferestre care dădeau spre patio de la etaj: veți vedea în poze ce frumusețe de mozaicuri și arhitectiră arabă, o minunăție. Dacă lăsai lumina aprinsă pe dinafară, ferestrele erau luminate atât de frumos că nu-ți venea să închizi ochii. Am încercat eu să surprind splendoarea cu aparatul foto, dar cu siguranță imaginația vă va zugrăvi mult mai bogat tabloul...

Baia – originală cât cuprinde. Duşul şi wc-ul separate, ca mai peste tot la mauri, iar uşa era... o perdea!! Cât am râs când mergeam la baie şi închideam „uşa”... Chiuveta foarte originală, un vas de ceramică tradiţională, iar robinetul din sticlă mi-a plăcut atât de mult încât mi-aș pune și eu unul acasă. Pe jos preșuri asemănătoare cu ale noastre de la țară. Și în duș te simțeai cadână. Pozele vă vor spune mai mult decât o pot face eu.

Pe holurile care mie mi s-au părut întortocheate de la bun început (chiar și în ultima zi mai greșeam drumul spre cameră, dar așa sunt eu...) erau așezate cu gust fel și fel de elemente decorative, îmbinate într-un mod extraordinar. Am fost super încântată când am dat de o carte a lui Eugen Ionescu pe raftul unei mici biblioteci agățate de perete. Mai erau sofale cu perne pe jos, în caz că te lua oboseala la colț de... hol;).

Sala comună, de la parter (de fapt una din ele, cealaltă fiind închisă cât am stat noi acolo), este un mic paradis. O piscină micuță, unde poți intra cu picioarele (nu e adâncă), iar canapele confortabile, pufuri peste tot, un hamac... Acolo mergea wifi perfect și acolo ne serveau cu ceai, suc și prăjituri gratis când ne prindeau. Nota douăzeci, ce să mai. De fapt, în fiecare zi ne întrebau dacă vrem apă, suc, fructe...

Terasa. Unul din punctele forte, deși pentru mine tot complexul este un punct forte. Priveliști splendide în cele patru zări. Acolo am luat micul dejun în fiecare dimineață, servit de același amabil Mourad, acolo am luat cina în ultima seară, o cină de hotel de lux (imediat vă vorbesc și de mâncare), și tot acolo stăteam un pic seara, înconjurați de ambianță orientală la greu și respirând arome luxuriante (oare așa mi se părea? ;)). Pozele vor vorbi, din nou, mai bine ca mine.

Păpica. Cum spuneam, micul dejun, inclus în prețul camerei, excelent. De la omletă (puteai cere orice), lipii, dulcețuri, unt, brânzeturi, fructe aromate, cafea, ceai, sucuri, ba și patiserie... Oricum, nu puteai mânca tot ce ți se punea în față. Mourad ne servea râbdător și amabil, și pe noi și grupul gălăgios de ruși cu care am fost vecini în zilele acelea. Cina se oferă la cerere. Noi am cerut pentru ultima seară, lăsând la aprecierea lor felul de mâncare. O salată marocană delicioasă, dar mai ales cheveux d’ anges, un fel tipic nelipsit la festivități, nunți, etc., cu un fel de fidea făcută în casă si fiartă la vapor timp de câteva ore, de către sora lui Dudu, bucătăreasă desăvârșită. Taginul era plin și enorm, nu am putut mânca nici jumătate... La desert, prăjiturele lor dulci (poate prea dulci...), și la un pahar de vin dus de noi de acasă (acolo nu prea se găsește, iar cel care se găsește e foarte scump), ni s-au alăturat Chantal și Philippe, și uite așa am aflat povestea lor, dar și alte detalii despre viața în Meknes. Cina costă în jur de douăzeci de euro de persoană, dar repet, e de hotel de șase stele;).

Riadul nu are aer condiționat și poate părea un mare dezavantaj pe căldurile alea. Deloc! Nu este nevoie, fiind o clădire foarte răcoroasă, unde ne retrăgeam ca niște regi atunci când zăpușeala ne răpunea.

Un luru mi-e clar după această experiență (în afară de faptul că o voi repeta când voi mai ajunge la Meknes): voi încerca să aleg un riad în orice alt loc din Maroc sau altă țară musulmană, dacă există. Pentru mine senzațiile trăite acolo merită cu prisosință. Chiar te simți sultan sau cadână (după caz);).

---

VIZUALIZĂRI: 3263 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI