În derivă la Ralița sau la pomul lăudat...

TIPĂREȘTE

Dedic acest review celei care iubește Albena: @Zoazore, cu minunatele-i postări despre stațiune din perioada 2009-2018

INTRODUCEREA

Așa cum am scris în” Fire de timp la Albena” (vezi impresii), cazarea noastră de anul acesta la Marea Neagră, s-a nimerit a fi la” Primasol Ralitsa Aquaclub” . Comanda s-a lansat la sfârșit de ianuarie a. c. printr-o agenție on-line, cu 20% avans plătit până la 31.01.2024, diferența fiind achitată până la 22 iunie. Am primit de la agenție voucherul pentru un apartament la vilele din complexul Primasol Ralitsa Aquaclub, pe care îl voi numi în continuare Complex. Fiind 3 adulți și un copil, aveam să beneficiem de servicii ultra all inclusiv (!).

Imediat, cum primesc o informație care este deja certitudine, o asociez cu un personaj, o întâmplare, din cărți, din povești sau din spusele unora. Așa că atunci când am auzit de Ralitsa, gândul m-a dus la personajul de-a dreptul sărit de pe fix, desprins din romanele lui Vlad Mușatescu.” Aventurile aproximative” – romanul în patru volume, în care apare Tanti Ralița, era ca un tablou pe care îl aveam mereu deasupra gândurilor pe care mi le făceam despre locul unde urma să” jucăm” anul acesta deplasarea, cu echipa în format aproape complet. Bunica, deși ar fi avut loc cu noi în apartament, a fentat de data aceasta deplasarea, fiind în turneu la Olănești, la o cură de ape de 16 zile. Oricum, țineam legătura telefonic cu dumneaei, schimbând informații de pe ambele” fronturi” . Ralitsa bulgară nu s-a dezis de cea a lui Mușatescu, pregătindu-ne destule” surprize” , doar nu era să-și strice faima.

După peripețiile de la traversarea Dunării pe la Silistra, abia așteptam să ajungem la Ralitsa-morgana. Am” aterizat” în preajma orei 14, ghidat de waze, am parcat după ceva căutări eșuate, la Hotelul Vita Park. La Ralitsa nu era loc să parchezi o bicicletă, darămite Măgăreața noastră, care gemea de papornițe și trăiști rafinate (citește de rafie!), de parcă ne mutam grădina-n piață. Am aruncat o mână de” fân” Măgăreții, curățind-o de ceva frunziș colectat la ștergătoarele felinarelor, după lunga cursă, lăsând-o” legată” la stâlpul de la Vita Park. Am plecat tuspatru spre recepția de la Tanti Ralitsa, să vedem ce brânză facem.

CAZAREA  

În recepție, am dat de răcoare ca de beci. Trei gazde, poziționate de dincolo de mobilierul înalt al recepției prelua turiștii. Am nimerit la ăl mai cărpănos (așa cum aveam să ne dăm seama ulterior). Un dom spelb, ușor desculț în cap, „mușcat” de soare pe la ochi, barbă și colțurile gurii, ne-a făcut semne de apropiere. Timid, cu engleza mea de baltă dosită la brăcinari, am încercat ceva ce părea inteligent. Neam să mă înțeleg cu dânsul. Apoi a intervenit” englezoaica” mea, adică fie-mea, care ne-a descurcat de parcă era din filmul ăla. Am dat voucherul ălui spelb, odată cu Ausweis-urile noastre de identitate și pașaportul lu'zgâmboi. A trecut papirusurile noastre printr-o drăcărie electronică, genul celei de la votare, făcându-mă să aștept în van liste să semnez că am fost prezent în aist stabiliment. Ne-a înapoiat papirusurile laminate, dându-ne și o broșură cu numărul camerei. Apoi, ca un suveran ce se afla, ne-a înnobilat cu patru brățări, 3 albastre și una roșie, explicându-ne că în interiorul fiecărei se află cheia de acces în apartamentul princiar pe care îl primisem. Eu pipăiam să dau de forma clasică a cheii din brățară, încercând să nu par chiar așa tâmpit. Omu spelb s-a prins, a zâmbit și m-a luminat:

” -Electronic cip, mister” .

” Ba pas-parol gaspadine, că nu e nici un mister aici, totul e la vedere” - încercam eu timid să maschez neștiința. În brățară era un cip de forma unei monede, setat pentru numărul apartamentului nostru. La un semn de sprânceană, spelbul ne-a mai făcut o surpriză în persoana unui băietan de 16-17 ani care să ne conducă spre” vastele noastre cotețe” . Băietanul, un lungan deșirat și foarte dezghețat la mansardă, rupea numai engleză și germană. Fie-mea ciripea așijderea, așa că tălmăcitul n-a fost o problemă. Copilul ne-a condus pe scări, apoi pe alee și ne-a întrebat de bagaje să le salte și să le care și aceste îndeletniciri intrându-i în fișa postului. ”Titiul cu bagaje e la Vita Park, aci locuri ioc, hai de ne arată culcuneața, că apoi ne-om descurca noi, copile” .

În zona vilelor, fro' 14-15 viluțe de-astea cu un etaj, am oprit undeva la mijloc. Ne-a arătat cum să folosim brățara și am intrat într-un apartament dispus la parter. Doream la etaj, dar asta era, nu-i un capăt de lume, ne-om descurca și la parter, fiecare nivel cu avantajul său. Intrând în aist apartament am început să amușin, precum bracul german: scormonire, pontare, aportare. După scormonirea prin tot cotețul, am intrat în pontare: în dormitorul copiilor era iz de mucegai. La budă, am încercat apa de la bazin, într-o primă fază fără material. Cum am tras apa, s-a format o mică piscinuță la picioare.

Hopaaa, aștia chiar sunt tari, avem piscina în coteț, nu ne mai deplasăm la înghesuială la Aqua Park. Mergea dacă eram în post, dar după ce potol antamasem la UAI, cred că undele piscinei nu ar fi fost taman de înotat.

Iarăși am intrat în pontare. Urechea fudulă de brac, tăvălit prin peisaje diverse, a prins un țiuit care se repeta la fiecare 30-40 de secunde. Cu nasul în vânt și urechile ciulite după țiuit, am descoperit sursa. În livingul-bucătărie, pe tavan, senzorul de fum își dădea începutul de obștesc sfârșit. Dacă am fi rămas aci, trebuia să ne perforăm timpanele, că dopurile de urechi (deși le aveam în paporniță) nu ar fi făcut față la decibelii senzorului după decesul definitiv al acestuia. Știam asta dintr-o experiență mai veche. Nu puteam să condamn la surzenie o întreagă familie, așa că am trecut și asta la indexul cu probleme. Am luat apoi la scotocit prin dulapurile din bucătărie. Lipsea cana electrică, or noi ne bazam pe aceasta pentru cafeaua de dimineață, pe care cu afecțiune o pregătesc personal. În papornița de rafie nu o luasem, știind că o vom găsi în cotețul princiar. Am luat noi altele, pe care nu le-am folosit și nu de rușine (frânghie de rufe de 20 m, 3 aparate pe pastile contra insectelor, spray contra furnicilor,” bomboane-asomatoare” pentru rozătoare mai mici sau mai mari), ci pentru că nu a fost nevoie. Deja făcusem 3 pontări, la a 4 nu am mai rezistat și am făcut aportare la recepție.

A 4-a pontare a fost generată de ușa de la intrare, care avea un luft la pragul de jos de puteai să strecori fie un câine mai pricăjit sau un copchil la o vârstă fragedă. Însoțitorul nostru, băietanul, s-a evaporat de la a 2-a pontare, retrăgându-se strategic de teama colților de zăvod furios.

La recepție, am trecut la o doamnă blondă cu trăsături calde, evitându-l pe spelbul cărpănos care știa cu certitudine unde ne ”condamnase” . Probabil aștepta ceva, iar acel ceva nu s-a găsit. Doamna cu chip blajin a ascultat turuiala fie-mii și ne-a compătimit din priviri. Apoi, după ce i-am spus că vrem schimbarea apartamentului, cu precizarea că vrem la etaj, ne-a rezolvat din soft. Ne-a schimbat încadrarea, avansând-ne de la” Beciul domnesc” la” Zbor deasupra unui cuib de nemți” . Ne-a inserat in apartamentele vilelor ocupate doar de iubitorii de Kartoffeln.

Eram la etaj, în stânga aveam nemți, în dreapta nemți, jos așijderea. De-amu și noi trebuia să glăsuim pe nemțească, iar eu nu șțiam nici o înjurătură barem. Cred că după ce am plecat noi, au dat-o ei pe românește, doar nu era să ne lăsăm. Erau cuminți nemții, veneau după 12 noaptea acasă, abțiguiți sănătos, cărându-și odraslele după ei. Apoi intrau, trânteau vreo două uși, iar până a doua zi la prânz, nu dădeau în viu, așa că practic eram stăpânii vilei. O singură dată a dat soția nas-n nas cu Krauss din dreapta, era în balcon și lua bulendrele uscate de pe uscătorul de rufe. Krauss lingea o bere la ora 8, cred că era bolnav. A salutat politicos și și-a continuat „tratamentul” . 

Dar să descriu apartamentul pe care ni-l făcuse cadou blajina de la recepție. După ce urcai o scară în unghi, de vreo 10-12 trepte, intrai pe o ușă normală, fără luft la prag. Un holișor dreptunghiular te întâmpina de cum deschideai. Pe un perete din holișor se afla dispusă o oglindă de aceeași înălțime cu peretele. Din hol porneau 5 uși către 5 încăperi: dormitorul regal (matrimonial), dormitorul copiilor, livingul-bucătărie, sala de lectură (buda), sala de baie-duș-bărbierit-spălături. Cele două dormitoare dispuneau de aer condiționat, în cel regal la parametrii, la vlăstare doar ventilat. Am intrat instant în pontare de brac. ”Și tu Brută, mică?” - cu gândul la blajină... Bineînțeles că n-am lăsat-o moartă, doar vărsasem o avere, să simt și eu că există și altceva în afară de muncă 11 luni pe an. În dormitor, posedam temporar un pat larg, moale și plin de perne, mai exact 6, dar și două pilote individuale. Am renunțat și eu și soția la 4 perne, doar nu eram născut la palat, oricât de mult mi-aș fi dorit. Grumazul era obișnuit cu o pernă, numai bună să fie. Am mai găsit un dulap cu 12 umerașe. Jumătate le-a luat fie-mea pentru dulapul ei. Nu-i bai, în paporniță luasem rezerve de umerașe serioase. Am decartat bulendrele și umerașele pe rafturi și pe bara de inox. Un cufăraș cu cifru a stat ca piesă de muzeu tot sejurul în dulap. Nu ne-am depozitat averile în dânsul, nu de frică, dar nu aveam ce. Aurăria și argintăria rămăseseră la BNR, încă dinainte de război. O coafeză cu oglindă, un scăunaș tapițat, o măsuță joasă de bagaje, completau inventarul de mobilier. Un mic răftuleț, de o parte și de alta a patului, jucau rolul de noptieră. Becul de deasupra oglinzii era singura lumină mai puternică. Din 2 veioze, funcționa doar 1, cea a soției. Eu am scos din paporniță, lămpașul de campanie, la care mai buchiseam seara, chior, la dioptrii, câte o nuvelă. Ce mai, mă simțeam ca la băi, la Olănești.

Trecând în dormitorul odraslelor, mobilierul era ușor diferit. Astfel, fiecare dintre copii dispunea de un pat propriu, de lungimi normale. Un șifonier identic cu al nostru trona în colțul camerei. Aveau doar o măsuță de bagaje, pe care copiii își aruncaseră surplusul de perne, genți, țoale, în piramidă.

Dormitoarele aveau uși care se închideau doar, nu și încuia. Pentru noi acest aspect a contat, întrucât orice încercare de „versificare” a relațiilor, era retezat din fașă cu lait-motivul:” dacă intră copiii?” Am găsit bineînțeles și la acest aspect soluția salvatoare, exploatând dorința copiilor de a se bălăci la Aqua Park în orele amiezii.

Livingul-bucătărie nu avea ușă, era deschis. O masă cu patru scaune, o canapea extensibilă (aci ar fi stat bunica ....ce m-aș fi făcut că pe dumneaei nu puteam să o trimit la toboganele de la Aqua Park?), un frigider mare, cu congelator distinct, 3 dulăpioare suspendate, un corp cu sertare și o mască de chiuvetă, cu ”instalația” încorporată, o plită electrică și o hotă era inventarul din living. Nu lipsea cana electrică, așa că ceremonia cafelei matinale la balcon, putea continua, după modelul ceaiului la japonezi.

Imediat cum intrai în apartament, pe dreapta se intra în baie. Nu avea ușă. Zona chiuvetei era separată de zona de duș, printr-un perete de sticlă retractabil. Chiuveta, ovală, era încastrată în blat. Oglinda era mare, până la brâu, dar avea și o surată mai mică, rotundă, pliabilă din perete. Lipsea feonul, dar nu era bai, doar papornița era generoasă și nu uitaserăm să-l luăm de acasă. Priza din baie nu era funcțională. Dușul era de dimensiuni normale, cu furtun flexibil. În tavan mai era un duș, gen tipsie, care funcționa în tandem cu cel mic, printr-o pârghie cromată. Două port-rafturi de inox permiteau depozitarea diverselor săpunuri, șampoane și geluri. Am primit doar la intrarea în sejur 4 flaconașe de” zeamă bordeleză” de clăbucit, apoi nimic. Noroc cu papornița salvatoare. Aveam noi săpunuri normale, nu firimiturile pe care ni le-au dat o singură dată la intrare – 4 săpunașe care nu făceau clăbuc, erau bune de dat pe tălpici de sanie sau schiuri să lunece la Păltiniș. Am scos de asemenea șampoanele noastre, gelul de duș. Două port prosoape de inox erau dispuse pe peretele băii, cu acces facil și din duș și de la chiuvetă. Prosoape am avut la discreție, 4 mari și 4 mici. Le-au schimbat din ziua a 3-a. Apoi, la cererea mea, la 2 zile.

” Sala de lectură” -buda, era separată de restul băii, având ușă proprie. Toaleta nu curgea pe gresie, avea haș-haș (igienică). Am primit 3 suluri, o singură dată, apoi a trebuit să mă duc să cer și să le primesc. Buda avea totuși o hibă, clanța pe exterior mai cădea cu zgomot din când în când. Cei de sub noi, probabil se mai zvârcoleau în somn la fiecare clanță picată pe gresie. Am învățat să o folosim, iar din a doua-treia zi nu a mai picat.

Dispuneam de trei televizoare în fiecare dintre cele trei camere de zi, doar cu ProTV internațional ca și canal românesc, restul erau pentru celelalte seminții venite la lăfăială. Apartamentul avea trei balcoane, pe balustradele cărora ne zvântam prosoapele. Balconul de la dormitorul nostru avea un uscător de rufe micuț. Tot în balcoanele de la cele 2 dormitoare se găseau câte o măsuță și două scaune de plastic. Aci ne beam cafeaua dimineața, cu ochii în brazii mari din față. Ușile de la balcoane aveau plase de insecte, care-și făceau treaba. Cu AC de la copii, am rezolvat-o printr-o sesizare verbală la recepție. Mi-au trimis a doua zi un nene care a constatat că dădea rateuri compresorul. A dat comandă de agregat. A treia zi după ce s-a luptat cu agregatul, recunosc că l-am ajutat și eu, doar eram interesat, aerul a început să funcționeze normal și la copii.

Pentru toate aceste mici inconveniente nu am” sărit la cap” cu nimic, ci pur și simplu spuneam ce nu merge, ce lipsește, iar bulgarii percutau, mai cu nazuri, mai cu întârziere, dar nu le-am” împins” nimic, cu excepția unei menajere asiatice (i-am dosit 4 leva în buzunar), aceasta permițându-ne să intrăm în cotețul de la parter ca să ne recuperăm un dosar cu acte pe care, în bulibășeala scormonitoare, îl lăsasem la prima vizită. În rest nimic, doar plătisem și mi se părea normal ca la o căruță de bani să am ceea ce scria în ofertă. M-a costat doar timp și ceva nervi, dar ce putea fi perfect? Am rezolvat singur, așa cum încerc să fac de fiecare dată, ba cu plasa de țânțari, ba cu apa, ba cu aerul condiționat.

Era să uit! Și aici la Ralitsa, am curățat eu filtrele de la aerul condiționat, sub jet de apă la duș. Erau îmbâcsite de praf. După grosimea” șobolanului” (fuioarele de praf), cred că 5-6 sezoane estivale, bulgarii nu s-au atins de filtre. De altfel, am avut o discuție, așa cum m-am priceput cu Marin, depanatorul aerului condiționat. Bulgarul purta numele de Marin și era pâinea lui Dumnezeu. Ne-am și împrietenit, el dorind să facem cunoștință. Așa am aflat cât de găunoasă este și societatea lor, cât de puși sunt pe japcă și bulgarii atunci când fac turism estival. Da, mi-a mărturisit, că în extrasezon nu vor să-l cheme să curețe filtrele, să dea cu spray dezinfectant pe lamele, să verifice freonul sau circuitele defecte. Pentru că asta costă, iar bulgarii au în plan doar câștigul cu cheltuieli cât mai mici.” De ce nu mă cheamă? Pentru că trebuie să dea bani” -spunea Nea Marin. „Alerg în sezon de-mi sar capacele” și îmi înșira hotelurile din Albena la care avea colaborare. Instant mi-a fost milă de el, era ca un bunic, am vrut să-i dau ceva, dar m-a oprit tăios. Mi- a spus că în extrasezon vinde brânză și unt la Călărași și la Negru Vodă. Ce să vă mai zic că din buzunarul de la piept, i-a căzut o hârtie. M-am repezit de am ridicat-o și i-am dat-o. Mi-a zis că asta e taina. Era fluturașul lui de salariu. Am văzut netul, era de 1.640 de leva. Literele rusești le cunosc. Cam ca la noi Nea Marine- i-am replicat.

Dar să lăsăm societate bulgară cu problemele ei și să revenim la ale noastre. După ce am rezolvat confortul din coteț, am pornit prin Complex, ca să vedem unde ne vom nutri, unde ne vom parca mai aproape Măgăreața (doar nu puteam să o lăsăm pe islazul de la Vita Park, că o băgau bulgarii în obor). De asemenea am plecat în căutarea Lânii de Aur – de la Aqua Club. Mașinii i-am găsit la capătul aleii vilei noastre, un loc de parcare amenajat corespunzător. O aveam practic sub ochi. 10 leva pe zi ne-a costat Măgăreața. Am plătit la mijloc de sejur, integral. Am descris asta în „Fire de timp la Albena” (vezi impresii). Complexul este mare, are 2 hoteluri, dintre care unul superior (cu brățări galbene, cu restaurant separat și piscină interioara doar pentru ei). Dispunea și de un hotel cred că luat de la Vita Park. Avea o piscină mare lângă restaurant. Aqua Club era separat, cu intrare distinctă. Noi intram pe baza brățării, cei din afară plăteau, primind brățară temporară, pe care o restituiau la sfârșitul zilei.

PISCINĂ ȘI AQUA CLUB

La piscină erau în general cei cu copii mici și cei care nu doreau la mare, din comoditate, datorită distanței față de mare, etc. Dispusă circular, avea delimitate zone după adâncimi și vârste. În mijlocul piscinei era o estradă gen peninsulă. Alături era snack-barul. Habar nu am cum și ce oferă, nevizitând această facilitate. Am preferat marea, bălăceala la” lighean” o pot încerca la Ocne, la Călimănești și alte piscine megieșe. La Aqua Club au fost copiii, ei pentru asta veniseră, să se dea pe tobogane, să sară, să facă scufundări. Am fost și eu odată, dorind să mă scurg pe tobogan, în colacii mari, alături de fiu-meu. Când să mă dau și eu, 6 din 49... ioc colaci. Toată suflarea ținea de colaci de parcă erau moaște. La cabina de umflat, zăceau 6-7 bucăți dezumflate. Au apărut și umflătorii din pauza de masă, ne-a speriat un colac și duși am fost, spre scările unde se aștepta la diverse tobogane. După ce am parcurs o parte din coadă, am constatat că al nostru colac e slab de sfinctere. Pierdea aer ca balonul din Cinci săptămâni în balon. Cum nu doream să naufragiem pe fundul bazinului, am abandonat ideea și am părăsit frustrat intenția de a mă mai da. Copiii s-au dat des, au prins colaci buni, încercând toate nebuniile și traseele posibile. E foarte animat, gălăgie multă, podele lunecoase. Ca o observație, la toboganul cel mare, ăla de pici aproape vertical, Mamutul cum îi spune @Zoazore în review-ul din 2016, curgea cam puțină apă, de le rămâneau dâre roșii pe spinare celor care se aruncau la vale. Fotografi amatori surprind pe cei din interior, fotografiile putând fi ridicate, contracost de la panoul de la intrare, a doua zi.

Nu ai voie să aduci de concasat nimic de afară. Totul se consumă din interior, bineînțeles contra-cost. Consumația de aici nu intră în prețul voucherului, doar accesul la distracție. Sunt tot felul de trasee, râul leneș m-a frapat pe mine, cu amatorii de tolăneală în colaci, abia deplasându-se prin apă, de îmi venea mie să intru și să-i împing mai repede. O lentoare a deplasării avea menirea unei deconectări totale de la ce este în jur. Nu era genul meu, fiind mereu în poziția bracului german. Pășeam atent să nu mă sparg, podeaua de gresie fiind pe alocuri lunecoasă. Am văzut multe căzături la acest Aqua Club, unele prăbușite rău, dar nu prea conștientizau. Nu m-a prea dat pe spate, pentru mine rolul acestui loc era doar unul bun pentru copii... mai ales după-amiaza...

MÂNCAREA

Marea deziluzie a fost restaurantul cu felurile de mâncare, în varianta loco, dar și a celui de pe plajă, denumit biblic, cum altfel decât RAI. După o mică ascensiune pe pantă sau pe scări, se intra în marea sală de consum. Aici puteai fie să mănânci pe cele două terase exterioare, fie la interior. Interiorul, la rândul său era împărțit în două: o zonă pentru toată lumea și una de relax. Prima era gălăgioasă, dar și super-încălzită, nefuncționându-i AC (bietul Nea marin, aci n-a avut cine să-l mai sesizeze). A doua, era răcoroasă, AC era în parametrii, fiind mai liniștită.

Am ales să mănânc de cele mai multe ori la Relax Area, dar când aceasta era închisă am luat loc și în sala mare sau pe terase. De cum intrai în restaurant, de ne nimeream la deschidere (7,30,12,30 și 18) eram întâmpinați de angajați, majoritatea acestora fiind din Asia. Câțiva erau bulgari, foarte tineri 16-18 ani. Asiaticii erau angajați la servire, la bucătărie, la menaj, la curățenie, practic în toate sectoarele unde se muncește din greu. Predominau asiaticii din fostele republici sovietice. Am întrebat o fătucă de unde e. Din Kârgâzstan era. Munceau pe bani puțini, mâna de lucru calificată a dispărut și din Bulgaria. Importul de forță de muncă ieftină este soluția la care au apelat și confrații de la sud de Dunăre.

Revenind la crăpelniță, vă mărturisesc că a fost cel mai slab loc din Bulgaria în care am mâncat, sub cel de la Nisipuri din anul 2020 la Prestige Hotel AquaPark.

Dar să începem cu micul dejun. Am încercat să culegem, uneori reușeam să găsim ceva de concasat. Ouăle fierte, deși scria pe o plăcuță că sunt fierte 5 minute, de cele mai multe ori erau semi-crude. Mezelurile erau de culori vineții, zemoase, de proastă calitate. Nu le-am încercat. Pentru a nu fi aruncate, erau reciclate a doua zi prin diverse salate, maioneze. Copiii au încercat niște ouă papară cu roșii, dar și astea erau crude, zemoase în exces. Nu le-au consumat. Singurele feluri consumabile erau brânzeturile, cașcavalul, cârnații prăjiți, și foarte rar ouă fierte (când erau fierte). Zgâmboi numai pancakes și gogoși cu ciocolată a” speriat” , uneori coșulețe cu gem de caise sau zmeură. De băut – ceai de plante cu lămâie. Lapte era rece, dar nu l-am încercat, fiind încălzit la microunde dacă se dorea. De asemenea, oferta cuprinde cereale, iaurturi, unt. Nu le-am încercat. Pâinea era bună, de diverse forme și compoziții. Au mâncat copiii și omletă făcută la minut, direct la coadă. Asta era bună, dar trebuia să stai la coadă, de-ți trecea foamea. Tot la micul dejun se găseau multe feluri de legume, măsline, fructe. Impresia generală, la restaurant, după gust, aspect, era de reciclare la greu, în plus, bucătarii erau nepricepuți. Multe feluri erau nefinalizate, semi-fierte sau fără gust. Rare erau felurile care să ne fie pe plac. O adevărată loterie. Nu e de mirare că luam mâncarea, o încercam, apoi o lăsam și plecam să căutăm altceva. Colțul cu dietetice (legume, orez, carne), neconsumate, era sursa pentru felurile de budinci de seară. Nu se arunca nimic, totul suferea transformări după principiul: Profităm cu orice preț.

Prânzul avea aceeași abordare ca și micul dejun. Am sesizat totuși, din a doua parte a sejurului o îmbunătățire. Au apărut tocănițele de carne de porc, pui și chiar aveau gust. Apoi a apărut peștele la grătar și ăsta a fost bun. Ciorba la prânz era una singură, de linte, pui, legume. A fost și de miel, dar după ce am încercat să-mi pun în bol, am renunțat. Salatele erau diverse, dar erau reciclate din produsele de la mesele de seară sau de dimineață. Am suferit și eu și fie-mea mici complicații digestive după un consum de salată cu roșii acrite. Ne-am reparat la farmacia ambulantă din paporniță, ca să putem să ne continuăm sejurul fără vizite în exterior pe la infirmerii sau spital. Ardeiul umplut în prima zi a fost bun, apoi când a mai apărut în meniu era total schimbat, de parcă bucătarul intrase în concediu. Au fost și fructe de mare, dar nu au fost grozave din spusele soției, eu neconsumând așa ceva. Copiii erau la împinge farfuria la cartofi prăjiți, care și aceștia erau din cei congelați, fără gust și reciclați. Luau lângă cartofi fiefinggeri, nuggeți de pui, mini-gordon-bleu sau mini-pizza. Oricum, aveam în cap o singură abordare: moderație. După diverse pățanii neplăcute, doream să ajungem teferi acasă. Dulciurile erau numeroase, prăjiturile nu erau ceva extraordinar, multă cocă, gris sau amidon. Prezentau elasticitate ca niște mingi de cauciuc. Cremele, la cele cu cremă desigur, erau margarinoase. Nu mai erau prăjiturile de altă dată. Ba prea dulci, ba prea acre. Am dat-o pe fructe, dar și aici oferta era destul de limitată, pepene galben, roșu, caise, nectarine, struguri o singură dată, banane tăiate în trei, mere. Ca la băi, la Sovata, unde a făcut tata armata. Și mai era înghețata, în vitrine frigorifice, cu autoservire. O singură ustensilă de excavat era pusă la dispoziție, iar coada era imensă. Nu am luat așa ceva datorită cozii prea mari. Era o înghesuială ca la promoțiile ce se dau la tigăi. Am luat înghețată de pe promenadă, fără înghesuială și fără autoservire.

Cina era combinație între prânz și mic dejun cu diferența că erau două tipuri de ciorbe. Într-o seară s-a făcut chebab și șaorma, formându-se și aici coadă. De băut se puteau bea doar de la dozatoare, apă, sucuri gen Tek, diluate în exces, cafea. Nu le-am încercat, doar apă am băut de la acestea. Copiii au încercat tek-ul dar era de groază. La barul din interior, doi migdalați ofereau în pahare de plastic translucid bere bulgărească, care abia făcea spumă. Am încercat să bem, dar după o jumătate de pahar am renunțat. Gustul era ușor acru. De tării nu m-am atins, dar vedeam fețele celor care le încercau. Dezamăgirea li se citea pe fețe. Pepsi și cola de la dozator erau niște fake-uri grosolane, nu că m-aș fi dat în vânt după originale, dar astea erau de butaforie.

” -Lasă maică, ne scoatem pârleala în RAI. ” -încercam timid să-mi consolez soția, total nemulțumită de mâncare.  ” -Până la RAI ne devorează sfinții de aici” îmi răspundea ea. RAI era surata de pe plajă a restaurantului de aici. Dar și în RAI abordarea era identică, mult și slab. În plus, dacă în pliantul pe care l-am primit, ora de deschidere a RAI-ului era 10,” sfinții” deschideau la 10,30, reducând astfel timpul de acces și implicit diminuarea cheltuielilor cu mâncarea. O singură dată am intrat aici, sub privirile de Cerber ale unuia dintre” sfinți„. Intram printre turnichete, trecând cu brățara. Aici oferta la matineu era jenibilă. Am prins și eu o înghețată, dar când să ling și eu, am scăpat-o pe jos, cornetul fiind fragil. Am vrut să ling un fresh de grefuri, dar am fost respins. „-Nu facem, acesta costă, nu e în UAI lu' matale” . ” -Îl plătesc peșin, gaspadine” . ” -Nu avem fructe” . Am ieșit frustrat și nici nu am mai călcat în RAI. Copiii au mai fost în RAI, ba pentru înghețată, sucuri la dozator, cafele și bere la dozator. Totul e la minim, pe economie, pe diminuare de cheltuieli. Bulgarii au învățat lecția inspirați probabil, de confrații de peste Dunăre. 

Fugind din RAI, apucam puțin către Nord, unde terase adevărate, făceau și hot-dog și fresh de grefuri și pizza la dimensiuni normale. Aici chiar era rai, produsele nu erau nici scumpe, dar toate ar fi trebuit să le găsim la” sfinții” noștri. De aici, de la terasele megieșe RAI-ului, puteam pleca cu mâncarea și băutura pe plajă. Din RAI nu aveai voie să părăsești incinta cu băuturi și mâncare, doar cei cu înghețată se puteau duce pe plajă, la umbrele. La terasele la liber, un hot-dog era 7 leva, un fresh de grefuri era 8 leva, un Coco-loco (cocktail ușor alcoolizat) era 12 leva. Pentru trei ore cât stăteam la plajă, la RAI nu mai mergeam decât pentru diverse exprimări hidraulice. Erau de altfel, singurii care aveau budă, cel puțin asta era curată. Nu știu cum era seara aici, în RAI.

Din pliant am fi avut posibilitatea să ne programăm pentru o seară la restaurantul de pe plajă, pentru a fi serviți à la carte. Am zis pas RAI-ului cu a la carte-ul lor. Și ospătarii și barmanii – adică „sfinții” - ni s-au părut ostili, atenți ca niște zăvozi cu turmele de oi. Trăiam un sentiment de lagăr. Păcat de denumirea restaurantului. Eee, dar am plecat sănătoși, nu ne-am complicat. Asigurările noastre private de sănătate, sau cardurile europene de sănătate pe care le-am avut la noi, nu au fost utilizate. Ne-am adaptat situației, am văzut cum au fost făcute cărțile. Totuși, am încercat să ne jucăm cartea după cum am vrut noi. Uneori am reușit, alteori nu. Ceea ce a contat a fost faptul că am fost împreună, ne-am bucurat de mare, de plajă, de condițiile de cazare după schimbarea imobilului. Unde au dat chix bulgarii, a fost la potol. Cred că e ultima mare la bulgari. Ne-am sfătuit ca la anul să încercăm Spania. Cine știe? 

ÎMPREJURIMI

Miercuri când norii ne-au stricat ziua de plajă, am roit-o spre sud, la Varna. Balcik-ul îl vizitasem în trecut. Doream să vedem în principal portul din Varna, apoi ce se mai putea: Delfinariul, Muzeul de arheologie, catedrala. Am scos Măgăreața la drum, iar după vreo 35 de minute am ajuns în port. E punctul de interes, pentru noi, al Varnei. Ne-am delectat la o cafea la un bar din port, urmărind imitațiile caravelelor lui Columb cum pleacă din port în excursii organizate de 2 ore. Apoi am dorit să vedem catedrala. Am căutat loc de parcare, dar am dat ture și nu am găsit. Am parcat mai departe de catedrală, undeva pe o străduță, între mașini cu numere de Bulgaria. M-am uitat după panouri care să indice plata parcării, nu am găsit și am plecat.

Am vizitat catedrala, apoi Muzeul de arheologie. Am rămas surprins de sala cu exponate dedicate lui Todor Jivkov, fostul președinte comunist al Bulgariei. Aici i-au făcut bulgarii loc, printre vestigiile romane și grecești. Nu e voie să fotografiezi nimic în muzeu.

Am ieșit și ne-am dus la mașină. Măgăreața noastră dragă era blocată la” copita” stângă față de un agregat de blocare metalic, de culoare galbenă. Pe geamul portierei stângi, un bilețel lipit în limba bulgară, spunea ceva. Poză instant, tradusă cu Google Translate. Trebuia să sunăm la un număr, și să chemăm să ne deblocheze, după ce achitam cheltuiala cu deplasarea echipei (20 leva) și timpul de parcare (2 ore – 2 leva). Am sunat, robotul a vorbit doar bulgărește, am intuit că la tasta 4 e ceva legat de deblocare. Apoi am luat legătura cu dispecera care a vorbit cu fie-mea în engleză și după 20 de minute am eliberat Măgăreața din capcană, după ce am plătit. Am mulțumit sfinților adevărați, că am scăpat ieftin. „Copita” era întreagă, nu se betegise. Șeful echipei mi-a explicat că aici toată parcare se plătește, folosind aplicația Varna Parking, descărcată din Google Play, Apple Store. Am descărcat-o pe loc și i-am dat bice Măgăreței. Un mare minus este limba exclusiv bulgară la robotul telefonic, panoul cu informații despre parcarea cu taxă, ascuns privirii, poziționat pe altă stradă. 

Am oprit la Grand Mall Varna unde ghidați de waze, unde am mâncat, am schimbat ceva euroi și am făcut shoping. Cursul de la casele valutare din Grand Mall Varna este foarte avantajos, comparativ cu cel din Albena. Tot în Varna am făcut plinul la rezervor la un OMV. A fost suficient ca să ajung acasă, fără alte opriri pentru alimentări.

---

VIZUALIZĂRI: 986 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI