Plajele litoralului sudic albanez

TIPĂREȘTE

... În sfârșit, a venit vremea să ne preumblăm împreună pe câteva dintre cele mai frumoase plaje albaneze, să ne scăldăm în marea limpede de turcoaz, să ne odihnim apoi un pic la soare pe pietricelele călduțe, mângâiați de briza ușoară... Hm, ce ziceți?

Prima plajă cu care am făcut cunoștință a fost cea a hotelului Jaroal, unde ne-am cazat, dar despre ea v-am povestit deja. Nu se compară cu minunile pe care aveam să le întâlnim în următoarele două zile, însă pentru noi era o oază de liniște în târziul după-amiezii, când ne adunam de pe drumuri, locul unde ne opream pentru o ultimă baie și pentru admirat spectacolul apusului, altul în fiecare seară, unul mai frumos decât celălalt...

Sarandë se întinde de-a lungul unui golf mărișor, cu o faleză ce se prelungește spre sud pe o distanță de 3-4 km, pe care sunt înșirate hoteluri și pensiuni. Multe au plaje private, mai ales cele din linia întâi, betonate sau amenajate cu pietricele. Plaja publică se află chiar în centrul golfului și am vizitat-o (în trecere) doar în prima seară, când ne-am plimbat într-acolo. Mi-a plăcut ce am văzut, nu e foarte lată (vreo 10 m maxim), dar destul de lungă, dotată cu șezlonguri, umbrele, cabine de schimbat hainele, dușuri, coșuri de gunoi. Ba, am văzut în apă instalate niște tiribombe pentru copii. În plus, oferă o priveliște spectaculoasă spre orașul cu clădiri albe cocoțat pe dealul din spate, ca și spre faleza sudică. În apropiere sunt o sumedenie de restaurante și terase, am mâncat și noi ieftin și bun în seara respectivă la una din ele. Deci, pentru doritorii de lâncezeală, Sarandë e potrivită, deși cam zgomotoasă seara, după gustul meu.

Noi ne-am dorit să cunoaștem cât mai multe din sudul litoralului albanez, beneficiind și de faptul că eram veniți cu mașina personală, ceea ce ne oferea o mai mare libertate de mișcare. Făcusem o listă lungă acasă, dar a trebuit să tai multe de pe ea, căci am avut la dispoziție doar 2 zile pline. Am hotărât că e vremea să ne relaxăm un pic și au avut prioritate plajele, în detrimentul muzeelor, castelelor și bisericilor (n-am renunțat totuși la Situl Arheologic Butrint, care e un must pentru zonă).

În prima zi am hotărât s-o luăm către sud. Din fața hotelului Jaroal am făcut dreapta și am ținut-o tot înainte până am ieșit din oraș, strada noastră continuându-se cu șoseaua națională SH81, în general cu câte o bandă pe sens, dar bine asfaltată și semnalizată. Prima la care am coborât a fost Plazhi i Manastirit (Plaja Mânăstirii), după ce am cotit dreapta pe un drum de pământ nu foarte lung, dar cu pantă accentuată. Plaja a fost denumită după mânăstirea din vecinătate (era indicator), pe care am ignorat-o. În schimb, deschiderea la mare ne-a plăcut foarte mult. Plaja e situată într-un golfuleț îmbrățișat de stânci împădurite de-o parte și de alta, iar contrastul dintre pietricelele albe și nuanțele de albastru ale mării m-a lăsat fără aer preț de câteva clipe! Să tot aibă vreo 10 m lățime, iar lungimea arcului de cerc o fi de vreo 100-120 m, nu prea mă pricep să aproximez distanțele, dar cam pe-acolo.

Deasupra plajei e o parcare improvizată, iar lângă aceasta, în stânga, o terasă acoperită. În dreapta, un pic mai sus de această zonă, am mai văzut o terasă și am urcat și noi într-acolo, să pozăm plaja de la înălțime. Într-adevăr, am descoperit că priveliștea oferită chiar e magnifică, dar am descoperit și un hotelaș drăguț albastru, cu 2 niveluri, pe numele lui Kristal. Am observat două zone cu șezlonguri și umbrele pe plajă, cred că fiecare aparține terasei din dreptul ei. Ne-a plăcut mult Plaja Mânăstirii, un loc pitoresc și liniștit, dar am hotărât să mergem mai departe.

Am ieșit din nou în drumul național, care merge de-acum mulți km paralel cu țărmul Lacului Butrint, cu apă sărată, pe luciul căruia aveam să vedem din loc în loc ferme de midii. La Plazhi i Pasqyra (Plaja Oglinzii) am ajuns tot pe un drum de pământ, dar mult mai lung și mai sinuos decât primul (vreo 3-4 km). Am oprit în parcarea improvizată de-o parte și de alta a drumului pe o distanță apreciabilă, care era deja aproape plină. Ne-am dus întâi în recunoaștere și aici ne-a plăcut și mai tare decât la mânăstire! O terasă în dreapta, șezlonguri și umbrele, dar și o zonă considerabilă de plajă liberă în stânga, pentru prosoape. În plus, niște stânci foarte fotogenice de-o parte și de alta a golfulețului, camera noastră foto a fost și ea fericită! Totul aranjat și dichisit, inclusiv corpuri de iluminat și coșuri de gunoi. Ne-a încântat însă pacea locului, pietricelele albe și marea limpede, colorată în nuanțele de care ne era atât de dor! Am decis să rămânem o vreme aici, pentru vreo două reprize de bălăceală și un pic de pigment pe piele... Oftez cu foc acum, când îmi amintesc ce bine a fost!

... Pe cai și mai departe! Nu prea departe, de partea cealaltă a stâncii sudice a Plajei Oglinzii. Desigur, ca să să ocolim stânca, a trebuit să urcăm iar în șoseaua națională, să mai mergem 5-6 km, apoi să coborâm pe un alt drum de pământ până la una din cele mai frumoase plaje ale Albaniei, pe numele ei Pulëbardha (Găina Albă; știu că o să râdeți, în special @Alex_Macedo, dar așa o cheamă, ce vină am eu?!). Ei, bine, găina asta chiar mi-a răpit inima! Ca și la celelalte, este o parcare măricică, lângă o terasă acoperită cu stuf, dar mult mai sus decât plaja, la care se coboară pe niște (multe) trepte. Fiecare pas ne oferea o altă perspectivă asupra golfului, parcă mai frumoasă decât cea de dinainte!

Numele plajei vine de la culoarea albicioasă a calcarelor ce o îmbrățișează. De asemenea, pietricelele sunt foarte albe, inclusiv cele din apă, ceea ce face ca marea să fie colorată în niște nuanțe splendide de turcoaz deschis, cel puțin la mal. Din loc în loc, pe plajă și în apă sunt și stânci mai mari. În dreptul scărilor de acces, plaja este destul de lată, astfel că permite amplasarea a 2 sau 3 rânduri de șezlonguri și umbrele. În stânga, se îngustează însă destul de mult, pe alocuri abia cât lungimea unui prosop. Am căutat și noi adăpost la umbra unei stânci, că de-acum soarele ardea destul de tare - vorba vine, mai mult în apă am stat! Nu ne venea să mai plecăm de acolo, zău!

Ne-a gonit însă foamea și, evident, am ales terasa cu stuf pentru a ne-o ostoi. Ne-am așezat la o masă de unde puteam cuprinde cu privirea întreaga spendoare a Găinii Albe și am comandat; Tati - un platou uriaș cu carcalaci de mare, iar eu - orez combinat tot cu așa ceva. Plus câte o cafea, plus un pahar de vin (eu) și o apă mare (Tati), am plătit echivalentul a vreo 18 euro. Iubesc Albania!

Am privit încă o dată înapoi (nu cu mânie, ci cu regret) și ne-am continuat explorarea. Am decis să ne ducem glonț la Situl Butrint (văzusem poze cu el și înțelesesem că e în mare parte umbrit de copaci, deci se pretează a fi vizitat chiar și la orele arzătoare ale prânzului - ceea ce cam așa este; dar despre asta, în alt episod). Să fi fost vreo 4 după-amiaza când am terminat culturalizarea și ne-am întors în Ksamil. Abia așteptam să văd „Maldivele Balcanilor”, plajele cu nisip alb și ape turcoaz, insulițele!

Am făcut stânga, în direcția mării și ne-am oprit în prima parcare ce ne-a ieșit în cale. De fapt, erau 2 sau 3 parcări vecine și câte un tânăr care ne poftea să intrăm: „Hai la mine” „Ba nu, hai la mine! ” Când ne-am dezmeticit puțin, am înțeles că aleseserăm locația numită Abiori. Pe un panou mare erau trecute ofertele: „restaurant, pizzerie; plajă; parcare; wi-fi”. Ca să ajungi pe plajă, trebuie să treci prin restaurant. Aha! Am cam înțeles ideea...

Ne-am oprit câteva minute pe terasa restaurantului, pentru o cafea și pentru făcut un plan de bătaie, căci plaja din fața noastră, jumătate pe nisip, jumătate pe un ponton deasupra mării, părea plină-ochi și nu prea ne inspira. Tati a plecat să inspecteze un pic locul și s-a întors cu o propunere: să facem o plimbare cu barca printre insulițe! 30 de euro. Ok, am zis, hai! He, he... Ce țeapă ne-am luat, râd și acum!

Nu departe, pe un mic ponton ne așteptau câțiva copii de vreo 15-16 ani, fete și băieți, îmbrăcați în costume de baie, veseli și bronzați. Dealtfel drăguți și politicoși, ne-au ajutat să ne urcăm în barcă, ne-au întrebat de unde suntem și dacă ne place Albania și ne-au „certat” că n-am ales Ksamil drept bază, chestii de-ăstea... Vreo doi băieți au format echipajul care avea să ne însoțească, pe parcurs a rămas doar unul, celălalt a sărit din barcă la un moment dat ca să înnoate până la altă barcă vecină, condusă probabil de un amic de-al său. Nu știu dacă a durat juma' de oră plimbarea noastră, ne-am învârtit efectiv în jurul celor 4 insulițe, am avut un gând să coborâm pe una din ele, unde era și o mică plajă, căpitanul nostru a zis că da, sigur, dar ne-am răzgândit repede. Gașca veselă ne aștepta pe ponton, ne-au întrebat dacă ne-a plăcut; de plăcut, ne plăcuse, dar nu fusese nimic spectaculos... Multă vreme ne-am tot întrebat pe ce Dumnezeu am dat noi banii acolo, dar când am realizat că am făcut fericiți niște copii, s-au ales și ei cu câte-un suc și-o prăjitură pe ziua respectivă, ne-am relaxat și ne-a trecut...

Pe un panou am găsit și in formații turistice despre insulițe. Că fac parte din Parcul Național Butrint, că floră, că faună, suprafețe, înălțimi, chestii de-astea... Nu le reproduc aici, sunt plictisitoare. Ce mi s-a părut interesant a fost faptul că pe vremea comuniștilor cele 4 insulițe erau considerate prea apropiate de granița cu Grecia (canalul care separă Albania de insula Corfu se îngustează într-adevăr foarte mult în această zonă), așa că nimeni nu avea voie să pună piciorul pe ele fără aprobări speciale! Se luase totuși hotărârea a se cultiva plante medicinale pe ele, iar muncitoarele care trebuiau să le colecteze erau escortate de poliție și strict supravegheate. A fost și o vreme când pe una din insule au fost eliberate animale sălbatice, precum căprioare și capre sălbatice, întru plăcerea oficialilor țării, pentru care se organizau apoi ședințe de vânătoare. La alt moment dat, două din insulițe au fost efectiv distruse de un incendiu. După anii '90, insulele au început să fie îngrijite de o asociație non-profit și puse în circuitul turistic. Tot această asociație s-a ocupat și de popularea acestora cu câteva perechi de iepuri sălbatici.

Înțelesesem care e ideea cu Ksamil, plaja e cu adevărat superbă, nisipul alb și nu foarte fin, marea splendid colorată, insulițele aduc o notă de mister. Dar nu mi-a plăcut că plaja era pur și simplu fragmentată în bucăți despărțite între ele prin garduri înalte, fiecare felie aparținând de câte un restaurant sau terasă. În plus, peste tot era super-aglomerat. Cu greu am găsit o bucățică de plajă care să aibă o mică fracțiune într-o parte și pentru cei care doresc doar să facă o baie și apoi să se usuce câteva minute pe un prosop. Abia în apă am putut scăpa un pic de senzația de claustrofobie. Țărmul coboară lent, ceea ce face plajele din Ksamil foarte potrivite pentru cei mici. În fine, n-am făcut prea mulți purici pe acolo, am zis hai mai bine la noi, la Jaroal, că parcă e mai puțină nebuneală... În concluzie, mi-a plăcut Ksamil, dar mi s-a părut foarte aglomerat, m-am fericit că am anulat prima rezervare pe care o făcusem aici. Deși... poate nu am văzut tot, cine știe; în partea sudică a stațiunii mai sunt niște plaje, nu ne-am mai dus până la ele. Am aruncat doar o privire unei alte plaje din nordul extrem al Ksamilului, se face un drum spre ea chiar după ieșirea din localitate, era și un restaurant acolo, nu mai știu cum se numea...

În ziua următoare am luat-o către nord, tot pe drumul național SH81. Nu ne-am fixat o țintă finală, aveam să „vânăm” câte plaje putem, apoi ne vom întoarce. Relieful e destul de accidentat în această zonă, șoseaua șerpuiește la oarece distanță de mare, dincolo de dealuri și chiar munticei. Din loc în loc se fac drumuri spre stânga ce coboară spre mare, destul de lungi și în mare parte neasfaltate; ideea e că plajele din nordul Sarandëi ni s-au părut mult mai greu accesibile decât cele din sud (dar frumusețea lor nu e cu nimic mai prejos, asta avea să se dovedească).

Prima tentativă a fost de fapt un eșec. Nu departe de Sarandë, cu puțin înainte de a intra în satul Nivicë, am „ochit” pe hartă drumul care duce la două plaje alăturate, Kakome și Krosezit, extrem de frumoase, după cum le înfățișau pozele pe care le văzusem. Surprinzător, drumul într-acolo ne-a întâmpinat proaspăt asfaltat, la un moment dat se făcea în dreapta un altul către o mânăstire veche, pe măsură ce coboram se vedea frumos una din plaje, dar... elanul ne-a fost oprit de o poartă și un gard! Ba, și de un nene îmbrăcat în ceva uniformă, care ne-a zis că plaja e concesionată, că acolo se va construi un hotel și că nu avem voie mai departe.

Nu ne-am descurajat, am făcut calea întoarsă și ne-am lansat în direcția următorului obiectiv, Plazhi i Lukovës, la care se ajunge pe un drum de pământ extrem de șerpuitor, ce coboară pe vreo 5-6 km din satul cu același nume. Am parcat acolo unde drumul părea că se termină, în apropierea mării. Erau câteva rulote și vreo două corturi, iar în față și puțin în dreapta, o plajă neamenajată, cu nisip amestecat cu pietre, aproape pustie. Am urcat per pedes în stânga însă, în direcția unei mici capele văruite în alb, cu o cruce albastră pe creștet și încă una, uriașă, alături. Am citit pe o plăcuță că era închinată Sf. Nicolae; ușa am găsit-o deschisă, iar altarul decorat cu icoane de hârtie și cu lumânări. Drumul se continua pe lângă bisericuță mult în stânga, pe deasupra plajei, care părea destul de întinsă. Cred că se putea urca și cu mașina, locul arăta drăguț, parcă se vedeau și vreo două taverne, dar ne-am mulțumit să facem câteva poze de pe promontoriul din fața capelei și să ne continuăm drumul.

Adică să ne întoarcem în drumul principal, care ne-a purtat mai departe printre munți și văi, până la următoarea atracție: Plaja Bunec. La fel, din șoseaua națională a trebuit să urmăm un drum de pământ destul de denivelat, șerpuind printre livezi de măslini. Ne-am oprit când marea ne-a apărut destul de aproape în față și am lăsat mașina într-o mică parcare, lângă o pensiune. În dreapta, frumos îndiguit, curgea un râușor vijelios, care era nevoit să-și potolească iureșul în marea albastră. Dincolo de punctul de vărsare, se întindea o plajă lătuță, nu prea lungă, la fel în partea cealaltă, în stânga. Aici, în stânga, era și o zonă organizată cu șezlonguri, cred că aparținea pensiunii, dar majoritatea oamenilor (nu prea mulți totuși) stăteau pe prosoapele lor. Era și un cort, parcă...

Chiar în față, se face un ponton betonat care înaintează mult în mare și am mers și noi pe el până aproape de capăt, mai mult ca să avem perspective frumoase asupra celor două plaje. Pe la jumătatea pontonului, am întâlnit un grup de copii cu antrenorul lor, exersau sărituri în apă, apoi se întorceau înot pe plajă. Din capătul pontonului, se vede, într-adevăr, superb plaja la poalele munților din spatele ei!

Când ne-am întors, am observat că râul e traversat de un podeț, dincolo de el se află un restaurant; un loc drăguț și intim, și mirosea plăcut a grătar de pește, dar era mult prea devreme pentru masa de prânz. Ne-am urcat în mașină și am rulat un pic pe drumul care se continuă în stânga, paralel cu marea; cu ocazia asta am văzut că și plaja se prelungește destul de mult în această direcție, dar e destul de îngustă, cu pietricele. Apa, ca peste tot, curată și minunat colorată!

Am făcut popas undeva, pe șosea, la o terasă rustică, să bem câte o cafea. Nu știu ce i-a venit lui Tati, că a lui a fost ideea, dar locul mi-a căzut cu tronc din prima clipă! În primul rând, felul cum îi era scris numele (de mână, cu vopsea roșie, pe verticală, pe un stâlp de beton de lângă intrare); așa, fără niciun fason: Panorama. În curtea împrejmuită cu plasă de sârmă, era un mic bar, precum și câteva mese și scaune din cele mai simple, de plastic, sub o superbă boltă de vie, din care atârnau ciorchini uriași, aproape copți! La prima vedere, o bodegă sătească (deși cred că era între localități, totuși), care s-a ținut de cuvânt și ne-a oferit una dintre cele mai spectaculoase panorame pe care le-am văzut vreodată! Eram destul de sus deasupra mării și la vreo 4-5 km în linie dreaptă, iar toată valea de sub noi până la mare era cultivată cu viță-de-vie și alte asemenea. În față, în depărtare, se zărea ca o panglică albă pe tivul mării de turcoaz, una dintre cele mai frumoase plaje din Albania, Plaja Borsh, lungă de vreo 4-5 km, după cum citisem. Eu am luat cafea turcească, Tati espresso și am plătit pe amândouă 120 lekë, adică aproape 1 euro! Recomand din suflet locul, pentru panorama superbă, pentru atmosferă și - de ce nu? - pentru o cafea sau o răcoritoare!

Șoseaua coboară apoi din acest punct, localitatea Borsh este situată într-o vale, iar acolo unde se termină, se cotește în stânga spre mare. Am mers cu mașina pe drumul de macadam care însoțește linia mării, încet, admirând pe de o parte plaja, iar pe partea opusă mica stațiune încropită acolo. Plaja e neamenajată pe alocuri, acoperită cu pietre și bălării, dar mie mi se pare că și aceste zone au farmecul lor. Vis-a-vis de câte un hotelaș, e câte o terasă pe partea cealaltă a drumului, iar plaja din dreptul lor e aranjată cu toate facilitățile. Din loc în loc am văzut mici magazine și chiar și un bancomat. Un loc fermecător, care încă își păstrează autenticitatea; tare mi-e teamă că nu pentru mult timp!

Următorul loc în care am oprit a fost un orășel-stațiune care ne-a plăcut mult de tot, se cheamă Qeparo. Am parcat lângă un rondou, în față se face o frumoasă alee de promenadă, dincolo de care e plaja acoperită de pietricele, dar cu nisip în apă. Multe hoteluri se află cocoțate pe un mic deal, în nord, foarte pitoresc și liniștit acest loc, mi-ar plăcea să revin. În centru, am găsit și niște panouri mari cu informații turistice despre obiectivele din zonă, sunt multe, cred că o săptămână n-ar fi de ajuns pentru ele. Ne-am continuat drumul și, pe partea cealaltă a golfului unde este situat Qeparo, ne-am oprit din nou pentru poze într-un loc cu un peisaj magnific: întinderea albastră, orașul cuibărit la poalele munților...

La câțiva kilometri mai încolo ne-a întâmpinat Porto Palermo, o peninsulă înăltuță pe care se află unul din multele castele ale lui Ali Pașa (crudul guvernator otoman al zonei; v-am povestit despre el la articolele despre Moscopole și Gjirokastër). Castelul se vizitează, dar am hotărât că n-o vom face acum, pe noi ne interesa mai mult micuța plajă din golf. Am găsit câteva corturi întinse, iar pe ocupanții lor fie stând pe șezlonguri, la umbra copacilor de pe țărm, fie pregătind masa (Doamne, ce bine mirosea!). În vecinătate este și o mică biserică ortodoxă, închinată Sf, Vasile, n-am putut intra în ea, precum și o clădire dezafectată care cam strică peisajul. Dincolo de șosea, văzusem o tavernă, numai bună pentru situația când n-ai chef să gătești la cort.

Următoarea plajă nu era însemnată pe harta noastră, dar am ajuns la ea urmând un indicator din șosea: Plazhi i Llamanit (nu știu cum se traduce). Ca și la Ksamil, am parcat în fața Restaurantului Cabo del Mar; plaja era dincolo de el. Pentru că rămăseserăm cu o vânzoleală în stomac după aromele de la corturi, am hotărât că a venit, în sfârșit, vremea prânzului. Ne-am așezat undeva, pe terasa spațioasă, la umbră, dar cât mai aproape de mare; imediat a venit un chelner care ne-a pus pe mese niște protecții din acelea din hârtie, haios inscripționate și ne-a adus meniuri. În mijlocul terasei trona o vitrină frigorifică de prezentare cu tot felul de pești și fructe de mare, din care am ales și noi câte o porție de lavrac (un pește urât, dar extrem de gustos). În difuzoare se auzeau piese românești moderne, marea fremăta în apropiere, atmosfera era grozavă!...

Până a fost gata mâncarea, am avut timp să explorez un pic plaja. Destul de lată (cam 50 m), dar lungă de numai vreo 200 m, acoperită cu nisip, apa în nuanțe superbe de turcoaz (cred că v-ați săturat deja de clișeul ăsta), părea că se adâncește destul de repede. Traverse de lemn pe care să mergi să nu te arzi la tălpi, șezlonguri și umbrele, hidrobiciclete, coșuri de gunoi, dușuri, chiar și palmieri! Drăguț loc, deși am citit câteva recenzii, cum că după-amiaza urlă cam tare muzica de la clubul vecin. Nu mai știu cât am plătit pe masa asta, oricum, nu mult, apoi am plecat mai departe.

În Himarë am oprit în două locuri: o dată acolo unde șoseaua națională se apropie cel mai mult de țărmul mării, am făcut câteva poze de deasupra frumosului golf, am văzut pe hartă că în sud plaja se cheamă Marachi, iar în nord Spile, aceasta fiind plaja din centrul orașului. A doua oară am oprit unde părea a fi buricul târgului, dar Tati n-a mai avut chef să coboare din mașină, am plecat singură în explorare. Printr-un gang, am ajuns pe o faleză largă, surprinzător de liniștită, cu plaja (superbă, lată, cu nisip, neaglomerată deloc) într-o parte și cu hotelașe și terase colorate în partea cealaltă. Am ochit și una din rezervările pe care le făcusem inițial pentru această vacanță și pe care le anulasem, mi-a plăcut locul, de ținut totuși minte pentru data viitoare...

În general, în cele câteva minute cât m-am foit pe acolo, mi-a căzut cu tronc Himarë și i-am dat dreptate lui @Nasshu, e un loc foarte bun pentru o vacanță de relaxare, are tot ce trebuie: cazări bune, restaurante, o plajă magnifică, atmosferă - în general! Când va fi să revenim doar pentru stat cu burta la soare, aici va fi să fie!

... Eiii, dar nu facem și noi o baie pe ziua de azi?! Păi doar așa, vizionăm plajele, nu testăm niciuna?! Ba da, pe următoarea: Livadhi Beach, considerată una dintre prințesele balului! După ieșirea din Himarë se face un drum în stânga, pe lângă dealul pe care se înalță orașul vechi Himarë, drum asfaltat, de vreo 3-4 km. Chiar aproape de capătul lui am identificat Villa Calliope, o altă variantă de cazare pe care o luasem în calcul la un moment dat.

Plaja e destul de lată, 30-40 m, și lungă de vreun km și ceva. În capătul nordic, acolo unde am intrat noi, am văzut micuța capelă a Sf. Marcu, iar alături un beach bar care i-a împrumutat numele. Paralel cu plaja, spre sud, se face un drum de pământ, pe care am continuat și noi. La fel ca la Plaja Borsh, De partea cealaltă a mării sunt din loc în loc pensiuni, taverne, pizzerii, magazine, ba și vreo 2 campinguri. Am lăsat mașina pe la jumătatea acestui drum, într-o parcare improvizată și ne-am ales două șezlonguri, aproape de zbaterea valurilor. Mi-a plăcut că distanța dintre șezlonguri era destul de mare, ceea ce-ți oferea destulă intimitate (oricum nu erau ocupate decât vreo 20% dintre ele). Am fi putut sta și pe prosoape alături, dar soarele ardea destul de tare și am considerat mai înțelept așa, mai ales că aveam de gând să stăm vreo 3 ore. Am plătit unui îngrijitor 600 lekë (4,6 euro).

Au fost niște ore petrecute cu mare folos, am ascultat și am privit marea, am citit, pur și simplu ne-am relaxat, ne-am simțit foarte bine acolo! Dar tot ce-i frumos se termină repede și a venit momentul să părăsim această plajă magnifică, nu înainte de a arunca o privire și în capătul ei sudic, unde am găsit o cazemată (se putea?!) și un beach bar la care se ajungea pe o punte de lemn, între două stânci uriașe.

... Pe harta mea semnele continuau să se înșire către nord, indicând alte câteva nestemate ale Rivierei Albaneze: Jala, Gjipe, Dhermi, Drymades... Sigur, iar o să cârcotească unii că n-are Tati volan pentru câte semne mi-am făcut eu pe hartă, așa că mă opresc aici. Evident că o zi are mereu 24 de ore, din care nu poți să le colinzi pe toate (ceea ce câteodată mă frustrează maxim!). De asemenea, era clar pentru noi că în 3 zile jumate n-aveam să cunoaștem Albania, ci doar să ne facem o părere... Ei, părerea ne-am făcut-o, e o țară magnifică, extrem de frumoasă, autentică încă în cea mai mare parte a ei (genul acela de autenticitate care ar fi bine să nu se piardă, să nu se transforme în ceva comercial și fără substanță). O țară cu mâncare delicioasă și încă ieftină, cu oameni muncitori și amabili... O țară care merită mai multă aprofundare, în care noi vom reveni cu siguranță!

În ceea ce privește plajele pe care vi le-am prezentat, ideea a fost că există cel puțin una pentru fiecare: mai sălbatică sau mai aranjată, cu facilități sau fără, cu nisip sau cu pietricele, fiecare cum visează!... Enjoy!

Rog web a atașa: https://www.youtube.com/watch?v=WmMx1Bq_jm0

---

VIZUALIZĂRI: 12543 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI