Postojnska Jama, sau cu trenuletul prin pestera

TIPĂREȘTE

Am ajuns la Postojna in august 2005, acesta fiind un obiectiv din foarte multele ale unei excursii cu autocarul, ce a durat 18 zile si a trecut prin mai multe tari dar in principal s-a vizitat Elvetia - 8 zile, Italia 4 zile, pentru restul de zile considerati drumul spre si dinspre.

Postojna a fost spre sfarsitul periplului turistic, oboseala isi spunea din plin cuvantul, nu eram avizata despre ce inseamna aceasta pestera in peisajul european (cu atat mai mult cu cat nu aflasem de amfostacolo. ro ca sa ma informez si eu inainte!! ) din motive pe care poate vi le voi expune eram de-a dreptul exasperata de companionii si colegii de autocar, asa incat multe amanunte de acest fel concurau la o semi-plictiseala vecina cu blazarea: inca o pestera! ? Pai n-am vazut Pestera Muierilor, ce sa mai spun de Pestera Ursilor si cate alte pesteri, care mai de care mai plina de stalactite si stalagmite, alta mai afunda, alta mai spaimoasa... in care ba haiducii, ba alte personaje de balade populare gasesc ascunzis si motiv sa se infrateasca si cu codrul...

In fine, nimic nu anunta senzatiile tari ce aveau sa urmeze!

La intrare o multime de turisti: japonezii de rigoare (care cu pasii lor marunti, palariutele si manusile lor protectoare impreuna cu nelipsitul stegulet fluturand la capatul unei vergi elastice parcurg sistematic tot ce se poate vedea in batrana Europa), un grup de adolescente iberice care-si flutura pletele negre si-si slobozesc vocile tinere spre stanca muntelui, niste nemti (e liniste, se misca ordonat si-si consulta hartile), localnici, italieni, mai putin galagiosi ca spanioloaicele, alte neamuri si natii. Platim biletul 12 euro, intram in racoarea intempestiva a unei guri de metrou care nu e gura de metrou - 8 grade C fie vara fie iarna -, suntem asezati doi cate doi ca la gradinita, ne tinem de mana si radem nervos. Apare un trenulet galben... plin cu turisti surescitati, vorbiind mult, repede si amestecat, un Babel mic si feroviar. Coboara si le luam locul. Ni se atrage atentia in mai multe limbi de circulatie sa nu ne ridicam, sa nu ridicam mainile, sa nu facem gesturi necugetate, pe scurt sa stam cuminti in bancutele noastre din trenul galben fara cai.

Pooorniiiiiiiiim!

Spanioloaicele incep sa strige isteric, ne tinem respiratia, prindem viteza, peretii calcarosi luminati de lampi luneca iute pe langa noi, tunelul se ingusteaza si o spaima ca de ghilotina ne ameninta capetele care se scufunda infricosate intre umeri. Pereti cenusiu-rugina si incaperi cu bolte unduioase alterneaza aproape melodic, pana cand, dupa aproape 15 minute de coborare lunatica in maruntaiele muntelui, ne oprim. Parca era mai bine cand mergeam, aveam speranta ca de undeva o sa apara soarele sa ne salveze. Statia de oprire, cu peron pe partea dreapta, e o caverna enorma din care poteci podite cu lemn pleaca peste hauri lunecoase. Ni se explica in franceza (poti sa-ti alegi grupul functie de limba ghidului de pestera) geneza pesterii, adica acea poveste frumoasa in care apa (raul Pivka) trece, pietrele raman, dar cu forme frumoase. Nume sugestive pentru salile prin care trecem ne amintesc de Muntele Mare, si tot privind la perdele, cortine, candelabre, coloane si turturi perlati, ajungem in Sala de concerte, in care chiar au loc concerte. Multi incearca sa verifice spusele ghidului: ecoul dureaza 6 secunde, fiindca sala, enorma, are aproape 3000 mp. Striga, tipa, rad, fac vocalize, miauna si behaie - da, dureaza 6 secunde pana cand muntele iti intoarce manifestatiunea onomatopeica. Banuiesc incantarea pe care ti-o ofera un concert in aceasta minune a naturii, sunetul viorii reverberand unduios in calcarul moale, alamurile, basii...

Dar, surpriza, , intr-un bazin mic luneca horror cel mai ciudat animal: pestele -om, o creatura hidoasa, prelunga, cu membre ca de soparla, rozaliu cenusie, cu branhii externe (scrie in pliant) oarba, cu o piele lipsita de solzi si hranindu-se cu ce bruma de micro... traiesc in apele pesterii. Aceasta vietate bizara traieste aproape sau aprox 100de ani (scrie pe internet) si este adusa spre interesul turistic in bazinul special doar pentru un timp scurt, dupa care este redata intunericului umed de unde provine. Blitzurile pocnesc in toate partile, cascadele pietroase construite milenar de natura mama raman pe retina mecanica, dar memoria, memoria imi reveleaza si acum cand scriu straniul acelui vid subpamantean, ca si cand legile fizicii ar fi ramas suspendate odata cu stalagmitele... sau stalactitele... (mereu le incurc), frumusetea absoluta, nuda, monolitica...

Acelasi trenulet galben ne-a dus catre lumina si suprafata, undeva spre finalul traseului, raul Pivka, autorul principal al impresionantei cavitati, isi arata apele... un rau micut, lat de vreo 5 m, putin adanc, dar vrednic foarte si perseverent...

Cele 2 ore cat dureaza turul pesterii au trecut repede, cu noi uimiti si marcati. Am mai aflat ca pestera sau galeriile ei inventariate pana acum au 20km, dar accesibili publicului sunt doar vreo 5, 2, ca prima linie ferata, adica primul trenulet a fost construit in 1872 si de atunci linia a fost mereu perfectionata, prelunfita, pana la turul circular din zilele noastre.

Am iesit afara, la caldura si lumina. Mi-am clatit privirea cu verdele muntelui, cu casutele slovene semananad izbitor cu cel elvetiene (nici n-am simtit ca am iesit din Elvetia)

---

VIZUALIZĂRI: 2890 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI