Limpezimea dimineților și înflăcărarea apusurilor

TIPĂREȘTE

Nu mai știu de unde mi-a venit ideea să ne abatem puțin și printr-una din insulițele turcești... Probabil am gândit-o ca pe o rupere de ritm, ca un intermezzo necesar, între atâtea muzee și situri arheologice; și ce ar fi mai potrivit pentru joacă și relaxare decât o insulă?!

Turcia nu stă strălucit la capitolul „insule”, ba dimpotrivă, aș putea spune. Micuța Gökçeada este cea mai mare dintre ele, dar nu ăsta a fost motivul pentru care am ales-o. De fapt, n-a existat niciun motiv. A fost, pur și simplu, prima care ne-a ieșit în cale. (Pe principiul: „ăsta e doar primul circuit turcesc dintr-o lungă serie; ar fi drăguț ca de fiecare dată să abordăm măcar o insulă; hai să începem cu cea mai apropiată! :) ”)

Pe net n-am găsit prea multe informații despre Gökçeada, așa că mi-a fost destul de dificil să hotărăsc unde ne vom stabili baza, mai ales că nu ne permiteam să cheltuim decât 2 nopți pe ea... De unde să pornești ca să acoperi tot?! Un loc poziționat strategic, astfel încât să ajungi ușor pretutindeni, dar în același timp un loc romantic, ale cărui limpezimi de dimineți și înflăcărări de amurguri să-ți coloreze veșnic visele?!...

Nu-i de mirare că m-am sucit în repetate rânduri. Nu prea-mi stă în obicei să rezerv și apoi să anulez, mai bine cântăresc lucrurile de o sută de ori și când mă hotărăsc, acționez. Doar că acum, oricât am încercat să rezolv ecuația, tot îmi rămâneau câteva necunoscute... Din cele aproximativ 20 de variante pe care mi le punea booking la dispoziție, niciunul nu-mi trezea sentimentul acela de wow. În plus, locul trebuia să fie musai cu view, deci aproape de un țărm de mare. Până la urmă am rezervat un hotel în sud, pe plaja Aydıncık, cea mai populară de pe insulă (mai ales printre iubitorii sporturilor de apă). Din când în când mă mai uitam pe site, poate-poate o mai fi apărut ceva... Cumva, în mod inexplicabil, mai repede mă trăgea ața înspre nord; portulețul Kaleköy, de exemplu... Erau câteva boutique-hoteluri în apropiere, pe coastă, aproape de ruinele cetății, dar ori ne depășeau bugetul, ori n-aveau parcare.

Să fi fost cu vreo două luni înainte de plecare când, reluând căutarea, zeii mi-au surâs în sfârșit! Un new entry deschidea lista, Dimitri Ada Evi & Restaurant, o pensiune ale cărei fotografii de prezentare m-au vrăjit pe loc! În plus, avea notă peste 9 și, deși se afla la 2-3 km de Kaleköy, din comentariile turiștilor reieșea că oferă o splendidă vedere spre mare și spre insula vecină, Samotraki. N-am mai stat pe gânduri, am anulat la hotelul de pe plajă și am rezervat aici o cameră triplă, cu mic dejun inclus, pentru 2 nopți, la prețul total de 152 euro.

În Gökçeada se ajunge de obicei cu ferryboat-ul (există și aeroport), care pleacă din micuțul port Kabatepe, de pe țărmul vestic al peninsulei Gelibolu și ajunge după o oră și ceva în singurul port al insulei, Kuzu Limanı (se traduce Portul Mielului), situat în partea nord-estică. Așa am procedat și noi, iar de aici am urmat șoseaua către Gökçeada-Town (capitala), pe care am atins-o doar tangențial, prin capătul său nordic, apoi am cotit-o dreapta, în direcția Kaleköy. Aproape permanent am avut pe mâna dreaptă gardul de sârmă ghimpată al unei uriașe unități militare. După vreo 2 km, GPS-ul ne-a recomandat să facem iar dreapta, către Bademli, un sat micuț, cocoțat pe un delușor. Drumul urcă așadar în câteva serpentine largi și, fix acolo unde se bifurcă, s-a sfârșit călătoria noastră, căci brusc am recunoscut pensiunea alb-albastră, surâzând în soarele după-amiezii! Cam 10-15 minute să fi făcut din port și până aici.

Am lăsat mașina în parcare și ne-am îndreptat într-acolo, deja întrezărind o mică problemă (mică pentru noi, pentru alții ar putea să fie mare): pensiunea e așezată pe înălțime, pe o zonă terasată; de la nivelul parcării și până la ultimul se urcă oarece trepte, să zic echivalentul a 3-4 etaje; „recepția”, adică terasa restaurantului, e undeva pe la etajul 2. În fine, nu-i de speriat, o să vedeți și în poze, ideea e însă că nu sări din mașină direct în cameră (ba, noi aveam să primim una din camerele cele mai de sus????).

Proprietatea e mărginită pe partea dinspre drum de un gard frumos din piatră, pe lângă care am trecut; undeva pe la mijloc ne-a încântat o ușă veche de lemn pictat – o minunăție! ; nu duce nicăieri, e doar așa, de decor și te asigură că într-adevăr ai ajuns unde trebuie, căci, printre flori colorate, descoperi numele locului, scris cu vopsea albă. Și intrarea în incintă mi-a plăcut mult – boltită, tot din piatră, dedesubt o portiță de lemn vopsită în două nuanțe marine – bleu și un turcoaz deschis. Aceleași culori aveam să le întâlnim pretutindeni, ca un lait-motiv: la partea verticală a treptelor de piatră, la scaunele de pe terase, la obloane și cercevele, la tot felul de decorațiuni... A, și prin cameră, dar până acolo mai e un pic.

Am pornit a urca treptele colorate; în dreapta, grădina terasată, plină de copaci și flori, în stânga două terase descoperite – pe prima erau câteva perne-fotolii, iar pe a doua un șir de mese cu scaune. Fiecare din cele două terase e protejată, spre exterior, de un gard rudimentar, format din scânduri subțiri, vopsite în alb. Șirul de trepte se termină (cam 2 niveluri am urcat) într-o alee îngustă, ce tivește casa. În dreapta se pierde sub umbra copacilor (mai ales smochini și rodii), dar noi mergem spre stânga, către terasa largă, cu podea de lemn, mobilată din abundență cu mese și scaune. Mesele au fețe cadrilate, fie galbene, fie albastre, iar scaunele sunt albe, albastre sau turcoaz. Terasa face un L, în capăt găsim o clădire mai mică, o cameră sau maxim două; aveam să constatăm ulterior că aceea e bucătăria. Stăpâna casei ne-a simțit pesemne, căci a ieșit dinăuntru și ne-a întâmpinat cu un zâmbet; eram așteptați.

Soarele dogorea puternic, noi eram transpirați, așa că ne-a invitat să ședem la una din mese, mai la umbră și ne-a întrebat cu ce să ne servească: apă, suc, bere? Sau poate un ceai? Tati a acceptat o bere, pe când noi, fetele, ne-am mulțumit cu câte un pahar de apă rece. Între timp, a apărut și domnul (pe care ulterior nu aveam să-l mai întâlnim) și imediat după aceea încă o doamnă. Aceasta ne-a preluat și s-a oferit să ne conducă la cameră.

Ne-am întors pe aleea umbroasă, am înconjurat casa (care din față are aspectul unui poligon cu două etaje), apoi am urcat încă un șir de trepte, cam la fel de lung ca primul. În spatele casei am descoperit o ușă, prin care am pătruns și am ajuns într-un hol comun, din care se intră în două camere; cea din dreapta avea să fie a noastră, botezată Agridia, după cum scria și pe micul breloc de lemn ce însoțea cheia. Camerele la Dimitri Ada nu sunt denumite cu numere, ci cu numele vechilor sate de pe insulă, din vremea când ea aparținea Greciei și se numea Imbros. Agridia corespunde actualului Tepeköy și a doua zi aveam să ajungem și acolo...

Doamna ne-a descuiat ușa, dezvăluindu-ne o cameră luminoasă și caldă (pe care o să v-o descriu imediat). Ne-a întrebat de bagaje și, aflând că sunt în portbagajul mașinii, s-a oferit să vină cu noi, să ne ajute să le aducem sus. Ne-am uitat la ea (era cam „jumătate de buletin”, numai inimă dealtfel!) și am refuzat, ne descurcăm singuri!... (Aveam să ne selectăm ulterior câteva lucruri, strictul necesar pentru 2 zile și să lăsăm grosul bagajului în mașină.) Ne-a lăsat apoi să ne instalăm, după ce ne-a mai spus doar că restaurantul funcționează pentru cină după ora 19, iar pentru micul dejun între 9 și 11.

Camera noastră a fost dragoste la prima vedere! Parcă mă teleportase într-o clipă în copilărie, la bunica, la țară!... O „țară” cu marea la ferestre...

În afara băii, are două zone distincte, deși nu-s separate de niciun perete: una de dormitor și alta de living. În prima există un pat dublu, cu câte o noptieră de fiecare parte, un soi de etajeră cu oglindă, din lemn sculptat – o piesă absolut superbă! – fixată pe peretele dinspre baie, iar pe celălalt un dulap în două uși, într-o nișă, lângă ușa de la intrare. Și un cuier-pom, tot lângă ușă, dar în partea cealaltă. În zona de living sunt o canapea și o mică bibliotecă, dar și o masă și două fotolii, amplasate în bovindoul cu ferestre uriașe, ce dau spre mare.

Mobilerul tot este din lemn masiv, închis la culoare, pe alocuri decorat cu mici elemente sculptate, păstrând totuși patina timpului. Paturile aveau să se dovedească foarte confortabile, învelite în lenjerie albă, de bumbac; câte o pernă de căciulă, plus pernuțe decorative. Fiecare pat avea fixat deasupra un cerc metalic, de care era prinsă o plasă fină, sub care să dormi și să te apere de țânțari; cred că era mai mult de pamplezir, căci fir de țânțar n-am zărit și oricum aveam plasă de țânțari și la ferestre (înseamnă că or fi lighioane de-astea pe insulă; atât, că nu le-am întâlnit noi). Deasupra patului dublu, pe perete, un tablou cu o corabie pe mare.

Ferestrele (în afara celor 3, din bovindou, mai e una lângă patul dublu și alta în capătul celălalt al camerei, ce dă spre... aeroport!) au rame albastre; pe dinafară, un sistem de obloane metalice, cum n-am mai văzut până acum, un fel de copertine – turcoaz; pe dinăuntru, perdele din pânză albă, decorate cu câte un rotocol dantelat.

Interiorul dulapului este împărțit în mai multe spații de depozitare; câteva dintre ele le-am găsit deja ocupate cu pături (nu ne-au trebuit, ne-am învelit cu cearșafuri). Mi-a plăcut că fiecare raft avea o acoperitoare din pânză albă. Loc de umerașe nu era în dulap; câteva umerașe erau agățate de cuierul-pom.

Canapeaua-pat e lipită de perete și prevăzută cu niște pernuțe lunguiețe, care să te protejeze de răceala zidului. În cele 3 nișe alăturate sunt expuse cărți și tot felul de nimicuri decorative, care întregesc aerul intim și luminos al încăperii. Câteva elemente – inutile dealtfel, dar pline de farmec – te duc cu gândul la vremuri trecute: o amforă de lut, mașina de scris pe scrinul din colț, candelabrele, mileurile și dantelele, veiozele-felinar... Foarte, foarte mult mi-a plăcut cum au decorat! Fără a fi deloc încărcată, camera inspiră liniște, relaxare, intimitate...

Ca să nu mai zic de priveliște!... Toată valea până la micuțul golf al Kaleköy-ului, satele de pe delușoarele din dreapta, cetatea pe fundal, apoi marea albastră și apoi, în diverse nuanțe de cenușiu, cocoașa misterioasă a insulei Samotraki!... Din păcate, prea mulți purici n-am făcut noi în cameră, ca să avem parte de acest minunat tablou. Din fericire însă, cam aceeași priveliște oferă și terasa restaurantului, și acolo chiar aveam să petrecem timp cât două mic-dejunuri și o cină și jumătate... Dar să nu anticipăm! :)

Baia nu-i nici mare, dar nici mică, pavată cu gresie maronie, pereții văruiți în alb până la jumătate și în partea de sus; între cele două zone se intercalează un brâu de faianță asortată. Chiuveta se află pe stânga, dușul și toaleta pe dreapta, separate de un zid incomplet. Chiuveta are deasupra o etajeră și o oglindă; am avut câte un recipient micuț de șampon, unul mare cu săpun lichid și o scoică uriașă pe post de savonieră????. „Cabina” de duș e acoperită cu o perdea simplă, impermeabilă. Lângă WC, coș de gunoi din inox, cu capac. Deasupra, pe un soi de etajeră, uscătorul de păr, un pachet cu șervețele umede (gen pentru bebeluși), o chestie de mirosit frumos și 2 suluri de hârtie igienică (plus unul pe suport). Am avut câte 3 prosoape albe, brodate într-o margine și încă unul pentru duș. Apă caldă, tot ce trebuie... Aerisirea se face printr-o fereastră ce dă spre terasa de jos și spre mare.

Am beneficiat și de o mică zonă de relaxare afară, lângă ușă. Nu cine știe ce, doar 2 scaune și o măsuță. Practic, în față se termină proprietatea, urmează un gard jumătate din beton, restul din plasă de sârmă. Era și o funie întinsă, cu cârlige, pe ea ne-am uscat prosoapele și costumele de baie. Priveliștea nu era grozavă, la dealul care se continua destul de abrupt, acoperit de ierburi, arbuști și copaci, dincolo de care se ascundea satul. Seara totuși era plăcut de stat acolo, la aer, la un pahar de vin și altul de vorbă... Ne țineau companie miile de stele de deasupra și, câteodată, caprele semi-sălbatice, furișându-se printre pomi. Prima dată când am auzit foșnind la câțiva metri de noi ne-am speriat, dar a apucat să behăie scurt și ne-am revenit! :) Puțin abțiguit, Tati a behăit și el, iar capra i-a răspuns! :) Vă jur, câteva minute au ținut-o tot într-o conversație! :)) Cât pe ce să devin invidioasă, nu știu ce-or fi pus la cale!

Precum am amintit, micul dejun se servește pe terasă, între 9 și 11. Am avut un moment de regret când am auzit prima dată acest lucru, mi-ar fi plăcut să înceapă mai devreme, ca să avem mai mult timp de colindat pe insulă. Până la urmă, a fost ok așa; se cunoaște că zeii binecuvântează încă aceste locuri, chiar dacă nu le mai aparțin, căci s-a petrecut ceea ce se petrece de obicei în insulele grecești: se dilată timpul. Vorbesc serios! Doar în insule din astea tihnite, unde natura e suverană, încă nedetronată de animalul uman, mi s-a întâmplat să simt așa ceva! În Aegina prima dată, în Hydra, și pe alocuri în Ciclade, anul trecut... Pur și simplu, ai timp să faci de toate: să dormi, să mănânci, să te plimbi, să stai la soare, să te bălăcești, să citești, să visezi... O zi obișnuită ține cel puțin 48 de ore. În ziua plină pe Gökçeada, a fost vreme suficientă să colindăm insula, ba chiar ne-am întors la timp pentru cina acompaniată de un spectaculos apus de soare, savurat pe terasa pensiunii; iar în dimineața plecării, ne-a rămas mai bine de jumătate de oră, destul cât să ne pierdem un pic pe străduțele din sat...

Cât despre micul dejun, concret; a fost fabulos! Unul dintre cele mai bune ever! Ne-a servit o fătucă de vreo 16-17 ani, nu știa engleză deloc, dar avea un timid zâmbet fermecător! Ne aducea rând pe rând tot felul de boluri și farfurioare; când ziceai că gata, ea mai apărea cu câte ceva... Să încerc să-mi aduc aminte: vreo 4-5 feluri de brânzeturi, servite împreună cu miez de nucă și caise uscate pe un fund de lemn decupat dintr-o buturugă; separat, o cremă de brânză un pic picantă, foarte bună; încă o pastă roșie, iute ca focul; măsline de 3 feluri; roșii și castraveți; ouă (în prima zi omletă simplă, a doua zi o papară delicioasă, cu legume din belșug); unt și câteva feluri de gem de casă (de-li-cioa-se toa-te!!!), miere; pâine și covrigi cu susan. Am avut și niște rulouri calde umplute cu brânză într-o zi, în cealaltă un fel de clătite. Foarte, foarte bun totul și proaspăt și... Hmm, salivez... :P Ceai, ceai, ceai... Cafea doar sub formă de ness (pas! mai bine ceai).

Ziceam despre cine că a fost una și a mai fost încă jumătate dintr-alta. Să vă explic. Citisem prin comentariile turiștilor că două lucruri nu trebuie ratate la Dimitri Ada: apusul de soare peste Samotraki și friptura de ied de la restaurantul propriu. În prima zi, sosind noi cam rupți de foame și aflând că ar trebui să mai așteptăm vreo 2-3 ore până sunt gata bunătățile din cuptor, n-am rezistat și am dat fuga în portul din Kaleköy, unde ne-am ospătat corespunzător, pe măsura deficitului caloric pe care îl înregistraserăm. Am zis ca măcar apusul să nu-l ratăm, așa că la ora H ne-am înființat pe terasa pensiunii.

Și cum poate fi petrecut mărețul astru la culcare altfel decât în compania unui vin aromat și aspru, înflăcărat precum cele din urmă raze pe linia orizontului?! Doar că privirile ne-au mai fugit și în lături și... de ce anume se-mpiedicară ele?! De o cupă cu înghețată, ce plutea ușor spre masa vecină! Am întrebat și am aflat că-i manufacturată în micuța bucătărie, cu sucuri naturale de la fructe din ograda proprie. Am zis că-i musai să încercăm și noi, așa că am cerut o porție (4 cupe).

... Hmm... Mi-am amintit o vorbă care mi-a plăcut mult, pe care am auzit-o la un simpozion despre promovarea alimentației sănătoase. Cineva a întrebat cât de des e acceptabil să consumi dulciuri, iar lectorul (o persoană pe care o admir cu toată ființa!) a răspuns: „Să zicem... că prăjitura de Crăciun trebuie să fie atât de bună..., încât să consideri că a meritat s-o aștepți un an întreg!” Ei, bine, declar cu martori că eu mi-am mâncat prăjitura de Crăciun pe anul ăsta. Acolo, pe terasa de la Dimitri Ada, în compania unui vin excelent și a unui apus cum puține mi-au fost date să trăiesc...

Iedului i-am acordat o șansă în seara următoare. De fapt, doar eu, Tati și-a luat ceva pește. A fost grozav, însoțit de câțiva cartofi și un sos de lămâie. Ca să echilibrăm cina, am adăugat o salată cu de toate (gen salată grecească), o sticlă de vin și una de apă. A, și încă un apus superb, dar pentru ăsta, meritul e al lui Doamne-Doamne!

Am convenit de la început ca toată consumația să fie „trecută pe cameră” și achitată la final. După cea de-a doua cină, am rugat-o pe stăpâna casei să ne facă socoteala, ca să ne achităm. Rotund, 1500 lire (cam 240 euro) – cazare plus mâncare. N-o fi fost chiar ieftin, dar vă jur că a meritat fiecare bănuț! Numai apusurile acelea cât or fi costat????...

Una peste alta, visez să mai ajungem cândva în Gökçeada (v-am mai povestit că am deja o listă cu locuri de mers la belfereală, când om fi bătrâni și nu ne-or mai ține picioarele) și dacă bunul Dumnezeu îmi va îndeplini visul, eu îi promit că tot Dimitri Ada voi alege! Un loc mai bun nici că se poate! Ușor de ajuns în orice punct al insulei, cu o priveliște superbă oriîncotro ai privi! O atmosferă bucolică, liniștită, caldă... Oameni de treabă... Mâncare de mâncare... Ce ți-ai mai putea dori?!

---

VIZUALIZĂRI: 1569 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI