Infricosator de frumos

TIPĂREȘTE

Sciiirtzzz…se deschide usa de la intrare cu un zgomot foarte neplacut si vintul infoaie perdelele grele de brocart ce atirna in fata ferestrelor. Scirtz... inca odata se trinteste de perete si simt cum un val de aer umed si cu miros de muschi verzi intra in camera. Ma trezesc buimacita... unde ma aflu acum?

Ma dor coatele aproape imfipte in minerele de lemn ale fotoliului pe care sed si piciorul sting mi-a amortit de-a binelea. Incet, incet incep sa-mi aduc aminte! am atipit intr-un fotoliu.

Afara aud tropote de ploaie torentiala care incearca sa se strecoare in camera mea. Ma ridic in graba dar nu sa inchid fereastra ci mai intii sa inchid usa de intrare…inainte sa intre vreo fantoma …sau e prea tirziu, fantomele danseaza in jurul meu fara ca sa le pot vedea – dar le simt.

Incui totusi usa de intrare cu cheia pe care o invirt de doua ori - sigur e sigur, si ma indrept spre fereastra. Privesc cu teama prin fereastra si-mi aplec cu grija capul peste pervaz. O gura imensa a unei sculpturi pe jumate leu si jumate drac scuipa deasupra mea litri intregi de apa. Ma trag speriata inapoi in camera…unde ma aflu? O lumina slaba si galbicioasa a veiozei este acoperita pe jumatate cu o carte – Ghid turistic Portugalia. Incep sa-mi amintesc. Da acum stiu din nou unde ma aflu…dar sa incep cu inceputul.

Azi dimineata ne-au trezit razele de soare ale lunii septembrie in mijlocul Portugaliei, pe coasta de vest intr-un hotel situat direct la mare, am iesit pe balcon si am admirat peisajul perfect din fata ochilor.

Tu vrei sa mai raminem o zi aici la mare? Nu-i asa? ma intreaba sotul meu.

Nu! Nu neaparat – ii raspund eu mai mult in gluma – ma bucur si eu la fel de mult ca tine sa vizitez Bussaco si sa dorm in palatul hotel din mijlocul parcului national.

Hotelul Palace Bussaco a fost construit între anii 1888 și 1907 de arhitectul italian Luigi Manini, care a proiectat un palat neo-romantic în stil manuelin, evocând stilul arhitectural din secolul XVI, care a caracterizat apogeul de arta portugheza. Cine a vizitat Lisabona poate isi aminteste de Manăstirea Jerónimos și Turnul Belém dupa care a fost inspirat acest palatul. Zona din jurul Palatului Bussaco, acum parc national apartine unei manăstiri carmelite care s-a stabilit aici în anul 1628. Călugării nu numai ca au construit o manăstire, ci, de asemenea, au creat o grădină de lux, cu numeroase specii de arbori. Gradina dorea să reprezinte Muntele Carmel și Paradisul terestru. O parte din manăstire, inclusiv biserica cu altare baroce, mai este si acum folosita de calugari.

Atunci hai sa impachetam si sa plecam la drum – mai avem multe de vizitat pe drum si doresc sa ajungem cit de curind pentru a ne plimba in liniste prin parcul imens ce inconjoara hotelul…da ai dreptate…sa impachetam bagajele raspund eu in timp ce trag cu ochiul spre plaja imensa si apa cristalina a marii.

Citeva minute mai tirziu il aud pe sotul meu bombanind in masina …s-a descarcat bateria, nu mai porneste la cheie. Bateria? ciudat? radioul dat la maxim ce zumzanea o melodie vesela imi spunea ca nu poate fi bateria.

Coboara din masina, o impinge inapoi si ma aseaza pe mine la volan. Dar toate incercarile mele de a porni masina sint zadarnice…tu nu vrei sa plecam de aici? nu-i asa? spune adevarul? ti-ai dorit sa se strice masina pentru a mai ramine inca o zi la malul marii?

In astfel de situatii deja stiu cum sa ma comport- nu are nici un rost sa-l contrazic ca astfel s-ar termina totul intr-o cearta crincena – cel mai bine este sa joc rolul pe care el mi l-a dat si sa-i satisfac orgoliul.

Da ai dreptate! eu mi-am dorit sa se strice masina si uite ca am reusit. Ce ai facut? ma intreaba el – ai lasat luminile aprinse toata noaptea? Probabil, raspund eu.

Dar intretimp isi da si el seama ca nu poate fi bateria – masina nu vrea sa porneasca din loc! trebuie sa sunam la agentia de inchirieri de masini spun eu, sa vina sa ne-o schimbe – da sa sunam, ma intorc in hotel la receptie si o rog pe receptionista sa sune ea si sa explice pe portugheza ca masina noastra nu mai porneste si este necesar sa ne-o schimbe. Suna, vorbeste destul de mult, eu inteleg doar foarte putine cuvinte dar vad pe fata ei ca este nemultumita sau mai bine zis ingrijorata cind inchide telefonul. Ce e? ce au zis? Au zis ca azi este duminica si singura agentie care este deschisa se afla in Porto la circa 300 km de aici – va dura circa 4 ore pina vor venii. 4 ore! o vesnicie! el; - 4 ore de relaxare la malul marii! eu; 4 ore pierdute pe degeaba –el; 4 ore soare si mare – eu, Hexe imi zice sotul meu suparat rau de tot! Hexe? (vrajitoare) doara nu crezi cumva ca eu am facut asta? Hexe imi raspunde el inca odata si pe urma nu mai vorbeste cu mine nici un cuvant – timp de 4 ore.

S-au facut 5 pina a venit cineva de la agentie cu o masina noua si astfel am plecat din nou la drum pe la ora 3 dupamasa. Doream sa oprim in mai multe locuri dar am renuntat si am ales doar doua orasele micute ca sa ajungem cit de cit pe timp de zi. In Luso orasul din apropierea hotelului, care defapt se afla singur, singurel in mijlocul unei paduri imense cocotat pe un deal, am oprit pentru a ne aproviziona cu ceva de mancare. Fiind insa duminica nu am gasit dechis decit o cofetarie de unde am luat citeva prajiturele.

Incepuse sa se lase seara si drumul cu serpentine ce ducea spre hotel devenea din ce in ce mai sumbru.

La un moment dat am observat ca se lasa nu doar seara ci si o ceata densa cobora peste dealuri. Cu luminile de ceata aprinse drumul aparea si mai misterios…in stinga si in dreapta soselei pomi de mamut cu trunchiuri de peste un metru diagonala si fisisit de frunze de toamna.

"Gruzel-duzel" spun eu pentru a face putin haz de necaz – nu ti se pare si tie infricosator? Hexe- imi raspunde sotul meu inca si acum suparat. Ajungem la o parcare mica situata in apropierea hotelului si sotul meu ma invita sa cobor. Du-te tu inainte si intreaba unde sa parchez. Nori negrii se vad la orizont si ceata devine din ce in ce mai intunecoasa.

Citiva stropi de ploaie ma ating pe obraz. Repede, repede ma apropi de hotel si ridic privirea in sus.

Sincer – mi-am imaginat hotelul ca un palalt vechi cu sculpturi pe pereti si geamuri mici si intunecoase dar socul cind mi-am ridicat privirea nu pot sa-l descriu. Incepuse sa ploaie si mai tare si astfel am intrat din greseala in curtea din dosul palatului – acolo unde probabil inainte intrau servitorii si usile erau inchise. Incerc in zadar sa deschid poarta, nimic, ploaia ma udase deja pina la piele si astfel hoatrasc sa ma intorc la masina – dar ia masina de unde nu-i: parcarea goala, eu in mijlocul unei baltoace, uda leoarca, ceata de puteai sa o tai cu cutitul si acum ce sa fac? Imi venea sa urlu de groaza dar pina la urma mi-am luat inima in dinti si m-am indreptat din nou spre castel.

Am sa-l inconjor de tot, ma gindeam, cumva, cumva voi da si de intrare. Si intradevar dupa inca un colt citeva trepte duceau spre un patio si o poarta imensa de intare.

O deschid impingind-o cu ultimele puteri pe care le mai aveam si dau de privirile mirate si ingrijoarate ale sotului meu: Unde ai disparut? ma intreaba el... mi-am facut deja griji! ce sa-i mai spun... ca nu am gasit intrarea, ca sint ingrozita de locul unde am ajuns, ca mi-e teama sa ramin aici si sub nici o forma nu voi putea dormii oricit de obosita as fi. Dar el cu un zimbet pe buze imi raspunde: nu-i asa ca este magnific aici! uite ce frumos sint decorati peretii si uite peste tot sint aprinse lumanarii – ce romantic!

Asa ca mi-am tinut gura! Am luat-o tiptil in spatele valetului care ne ducea bagajele inspre camera privind cu coada ochiului spre peretii ce povesteau istorie. Picturi cu batalii si oameni raniti, picturi cu dragoni si fantasmagorii.

Urcam treptele si in colt o armura ma priveste cu ochi fosforescenti…unde am ajuns aici?

Usa camerei se deschide cu un scirtziit si o duhoare neplacuta de mobila veche ma intimpina. This is your room for tonight, madam…de parca mi-ar fi zis: intra si de aici nu vei mai scapa vie. Doua paturi (nici macar nu putem dormii impreuna!) o noptiera, o veioza, doua fotolii o masuta si o oglinda. Ma privesc in oglinda dar nu ma vad.

Imi aduc aminte cum sotul meu m-a numit intrega zi: vrajitoare…hexe, hexe…de afara se aud niste ciori: cra, cra…

Ma asez in fotoliu si cad intr-o stare de hipnoza – privirea mi se intuneca, pielea se face de gaina aud ca prin ceata cu sotul meu imi spune ca vrea sa faca o tura de descoperire prin castel, eu nu pot sa ma misc, dau doar din cap, el intelege aceasta ca aprobare si pleaca din camera – ma lasa singura aici…intr-un tirziu de obosela, teama, groaza…atipesc...

---

VIZUALIZĂRI: 2139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI