O variantă rezonabilă

TIPĂREȘTE

Anglia era de multă vreme pe lista noastră turistică scurtă (sic!), mai ales că fratele meu se mutase de ceva ani buni pe acele meleaguri și ne invita insistent să constatăm cum s-a instalat. Doar că... știți cum se întâmplă: când nu e să fie, nu e și gata! De data asta însă ne-a ieșit! Am ales ca perioadă prima săptămână din vacanța de după sesiunea de iarnă a fiicei noastre (11-18 februarie); pentru Băiețel ar fi fost prima săptămână din al doilea semestru, dar, contrar obiceiului său din ultima vreme, și-a exprimat ferm dorința de a ne însoți, promițând că va recupera ulterior la școală, așa că am decis să mergem în formație completă.

Buuun... De rezervarea biletelor de avion s-a ocupat Tati (chibițat de mine, evident; să lipsească martie din post?!) într-o seară de octombrie, după ce a făcut câteva simulări. Datele de plecare și sosire au fost relativ fixe, ca și aeroportul de unde avea să decoleze Istețica (Cluj); pentru noi, ceilalți, am luat în considerare mai multe variante de plecare: București, Iași, Bacău și Constanța. Până la urmă, am găsit zboruri extrem de avantajoase: plecare din Constanța la 11:45 cu aterizare pe Luton la 13:30 și întoarcere de pe Gatwick la 21:55 cu aterizare pe Otopeni la 3 noaptea. În total, am plătit puțin peste 1000 Ron (dus-întors, 4 persoane). Pentru deplasarea spre și dinspre aeroporturile respective aveam să ne folosim cu succes de firmele private care se ocupă fix cu acest tip de activitate. 2 trolere mici erau deja incluse în priority pass-urile meu și al lui Tati și inițial am rezervat doar pentru Istețica un bagaj de cală, pentru ca în ultima clipă să-l mai cumpărăm și pe al doilea, realizând că n-avem unde vârî darurile către rubedenii (e drept că ne-am întors cu 2 bagaje de cală pe jumătate goale, mai că n-a râs de noi funcționarul de pe Gatwick care le-a preluat, mai ales că era român!). „Mami, de aici ștafeta îți aparține! Ia și vezi pe unde ne-om hodini oscioarele! ”

Fratello mio locuiește în Northampton, la vreo oră și ceva nord de Londra. Evident că principalul scop al expediției noastre era să petrecem timp împreună, dar și să „mirosim” măcar un pic aerul metropolei britanice, mai ales că acest lucru s-ar fi petrecut în premieră pentru fiecare dintre noi. Așa că am decis să stăm 4 zile în Northampton și 3 în Londra. Am exclus de la început varianta de a locui în casa rudelor, știind că nu e loc suficient întru acest demers. Și deci la cine apelăm noi când avem nevoie de un pat bun și un duș cu apă caldă?! Desigur, la prietenul booking! Ba, mărturisesc că de data asta, dezamăgită fiind de penuria ofertelor, am mai aruncat o privire și pe alte site-uri, ba chiar a stricat și frățiorul câte o întrebare pe la vreo două B&B-uri de le știa prin cartier; unul însă avea doar camere cu baie comună (exclus! avem și noi un standard peste care nu putem trece!), iar altul nu făcea rezervări decât după Revelion (?!). Prietene booking, iartă-mă, tată, că nu mai fac, și scoate-mă din belea! Măi, Cristinico, tura asta ești cam cusurgioacă! Vrei și bun, și ieftin, și aproape de frățior! N-am ce să-ți ofer decât asta! Oscar Lodge, na! Hmm... Notă acceptabilă (7,6), aproape de frățior, dar când văzui prețul!... Ca la melc îmi ieșiră ochii din cap! Și ăsta era printre cele mai ieftine... 2 duble cu baie proprie, 4 nopți = 520 lire! Asta e, cu asta defilăm, adjudecat! (Șocul avea să fie desăvârșit când urma să caut cazare în Londra, dar asta e o altă poveste!)

Istețica a aterizat prima, doar ce se luminase de ziuă, iar fratele meu a pescuit-o de la aeroport și a dus-o la el acasă; mai târziu a venit să ne ia și pe noi și după vreo 40-45 de minute de rulat pe autostrăzile britanice, intram deja în urbea sa de reședință. (Simt neapărat nevoia să fac o paranteză pentru a spune că aeroportul „Mihail Kogălniceanu” a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză - micuț, dar curat, elegant și deservit de oameni super-super-amabili!) Am hotărât să mergem întâi să-l salutăm pe Oscar, ca pe urmă să ne putem întinde la povești fără nicio grijă. Adresa hotelului este 302-304 Wellingborough Road, Northampton, NN1 4EP. Combinația aceasta ultimă de litere și cifre reprezintă de fapt codul poștal, ceva propriu fiecărei locații din Anglia, ca o amprentă; e suficient să-l tastezi pe Google Map și afli exact unde se află (așa am știut dinainte și unde locuiește fratele meu, după codul poștal pe care mi l-a comunicat). La fel, îl bagi în GPS și mașina te lasă fix în prag. Rezultă că habar n-am să vă zic cum ajungeți de la Luton (ca să nu mai zic dacă aterizați pe Gatwick) până la nenea Oscar. Presupun că o fi vreo combinație de trenuri, autobuze -ceva; dar ce și cum - pas! Scuze.

Oscar Lodge se află într-una din așa-numitele terraced-houses, denumire dată acelor șiruri de locuințe cu 2-3 niveluri, identice între ele, lipite una de cealaltă, ce au comun un perete posterior unic. Aveam să ne delectăm privirile de nenumărate ori în peregrinările noastre din săptămâna următoare cu astfel de peisaje arhitectonice, a căror eleganță pe mine una m-a cucerit! Aveam să constat că fratello însuși locuiește într-o asemenea căsuță de păpuși.

Oscar Lodge este adăpostit într-o astfel de terraced house alcătuită din cărămidă roșie, cu garnituri albe la uși și la ferestre, iar surorile sale găzduiesc și ele birouri, sedii de bănci, magazine și, desigur, locuințe. Intrarea se face pe o ușă simplă, destul de îngustă, pe care noi am găsit-o încuiată, dar care s-a deschis ca prin farmec la câteva secunde după ce am apăsat pe butonul soneriei. În prag a apărut un tânăr de etnie indiană sau pachistaneză, care ne-a poftit înăuntru, în modesta recepție ce se află imediat pe dreapta. Am poposit aici preț de câteva minute, cât am completat arhicunoscutul formular de cazare, mi s-a xeroxat pașaportul (doar mie) și ni s-au repartizat camerele. Împreună cu cheile, am primit câte o carte de vizită pe care erau inscripționate datele hotelului, inclusiv parola rețelei de wi-fi (care - ca să nu uit - a mers excelent, spre deosebire de cea din Londra). Ulterior, de-a lungul șederii noastre, n-am mai găsit recepția deschisă decât în a treia seară, dar „de serviciu” era un alt indian/pachistanez, care, spre marea noastră surprindere, ne-a întrebat dacă e totul ok, dacă avem nevoie de ceva; tocmai ne cumpăraserăm hârtie igienică și un prosop, dar i-am cerut hârtie igienică și un prosop și el a fost foarte prompt în a ni le oferi. Ideea e că de obicei nu veți găsi pe nimeni la recepție (cel puțin în intervalul orar 22 - 8, poate peste zi o fi cineva), dar e scris mare pe ușă un număr de telefon „de urgență” și îmi imaginez că nu degeaba...).

Pe urmă, am fost conduși către camere, după ce în prealabil recepționerul ne-a arătat unde să lăsăm cheile la check-out (într-un soi de cutie poștală fixată pe perete, pe hol), apoi ne-a abătut prin livingul-bucătărie-spălătorie, unde ne-a prezentat pe scurt facilitățile și ne-a rugat ca, dacă avem de gând să servim masa în cadru organizat, s-o facem în acest spațiu și nicidecum în camere; n-a fost cazul, am mâncat dimineața și seara la fratello, iar la prânz, pe unde ne apuca. Nici măcar n-am avut timp să aprofundez dotările acestei încăperi, am doar câteva poze împrumutate de la Tati, care a făcut aici o scurtă incursiune în prima dimineață. Din acestea reiese, precum o să vedeți, că spațiul nu prea te îmbia la socializare și relaxare, fiind peste noapte transformat în loc de uscat cearceafurile. La o adică, e bine totuși de știut că este pusă la dispoziție o bucătărie cu ustensilele de rigoare, mașină de spălat rufe, combină frigorifică etc. Din acest spațiu comun se iese pe o terasă în aer liber, în spatele pensiunii, acoperită cu gazon și dotată cu băncuțe și chiar un mic foișor într-un colț. Terasa se învecinează cu terenul de sport al unei școli și țin minte că la recepție era un înscris care atrăgea atenția asupra acestui aspect și sugera că ar fi o treabă de neam-prost să fotografiezi copiii în timp ce se joacă. Noi am fost scutiți de o asemenea ispită, unu - fiindcă plecam dimineața devreme și ne întorceam seara târziu și doi - copiii erau în vacanță :)).

Ni s-au repartizat camerele 5 și 9, una la primul etaj, cealaltă la al doilea. Scările pe care se urcă în aceste terraced houses sunt extrem de înguste, peste tot le-am găsit la fel de înguste, cred că au dimensiuni-standard, vreo 50-60 cm. Brrr... Asta nu prea mi-a plăcut, mai ales când a trebuit să cocoțăm bagajele. Holul spațios și luminos de la primul nivel însă mi-a plăcut, mobilat minimalist cu câteva scaune-fotolii, decorat cu flori artificiale și cu tablouri pe pereți. De-o parte și de alta se înșiră ușile ce dau spre camere, iar în partea dinspre școală este mărginit de un balconaș, unde ni s-a recomandat să ieșim la fumat, în caz de. N-a fost cazul, nu ne-am apucat de fumat în vacanța aceasta! :) Am uitat să menționez faptul că treptele și holurile erau acoperite cu o mochetă bleumarin care cam plângea, săraca; și aș putea să jur că de dorul aspiratorului...

Am luat în primire - logic - întâi camera 5. Un hol garnisit cu un scaun-fotoliu ca cele de pe holul mare și o fierătanie cu găuri fixată perpendicular pe perete, care presupun că trebuia să joace rolul cuierului; teoretic, prin găurile alea ai fi putut trece cârligele umerașelor, cu condiția să fi avut umerașe la dispoziție. În dreapta se face o mică debara, care pe vremuri a avut și o ușă ce o separa de restul încăperii; aici am găsit un suport pliant pentru bagaje, pe care chiar l-am apreciat. Deasupra era fixată în perete o bară metalică, iar de ea atârna un umeraș stingher (ne-a mai adus fratele a doua zi câteva, iar la final - în marea-i generozitate și contrar părerii mele - le-a donat viitorilor locatari ai camerei nr. 5).

Dormitorul conține un pat dublu vegheat de 2 noptiere de pal și o măsuță rotundă într-un colț. Lenjeria era ușor îngălbenită de vreme și spălări repetate, iar pernele - cele mai mari leșinături pe care le-am întâlnit. Salteaua însă a fost bună spre minunată, iar pledul de învelit numai bine de gros. Pe una din noptiere trona o veioză cu abajur imens, iar pe măsuță ne așteptau: un ventilator (evident, nu și-a dovedit utilitatea), o cană electrică și o tavă cu 2 pahare și pliculețe de ceai, ness și zahăr. Deasupra mesei, fixat în perete, un televizor cu ecran plat, pe care nu l-am pornit. Alături, un tablou cu o temă incert. Încălzirea era asigurată de un calorifer, a cărui temperatură se putea regla. Camera nu are ferestre clasice, doar una tip velux în tavan, acoperită cu o jaluzea, ce putea fi acționată cu ajutorul unei telecomenzi; noaptea, după ce stingeam luminile, întunericul ar fi fost deplin dacă n-ar fi existat o luminiță de veghe deasupra ușii de la baie. Podeaua este integral acoperită cu parchet laminat deschis la culoare.

Pe fiecare perete se află cel puțin o priză (am observat ulterior peste tot damblaua asta a englezilor, de a monta prize peste tot; nu mai știu exact unde, dar jur că am văzut una chiar și în tavan!). „V-ați luat adaptoare? ” ne-a întrebat frățiorul. „Da, avem vreo două. ” „Hai să vă învăț cum faceți să n-aveți nevoie de ele! ” Și ne-a arătat și vă învăț și eu pe voi; se știe că prizele englezești au 3 găuri, 2 jos și una sus, dispuse într-un triunghi. Băgați ștecherul în cele 2 găuri de jos; nu va intra până la capăt, lăsați-l așa, băgat parțial. Apoi luați o cheie și băgați-o în gaura de sus; lăsați-o pe loc. Pe urmă împingeți ștecherul până la capăt și veți vedea că va merge! Simplu, nu?! Ok, am explicat ca un doctor, nu ca un inginer, dar sper că mă veți ierta pentru asta, mai ales că voi atașa și poze demonstrative! :)

Baia e micuță, dar corespunzător dotată cu tot ce trebuie: vas de toaletă, coș de gunoi de inox cu capac, chiuvetă, cabină de duș, calorifer, covoraș pentru ieșit după baie. La capitolul consumabile - slăbuț însă: 2 tubulețe, unul cu gel de duș și altul cu șampon, un recipient (la chiuvetă) cu urme de săpun lichid, 1 sul de hârtie igienică, 2 prosoape (unul mic, de mâini și unul mare; pe al doilea mare l-am căpătat la cerere după 2 zile, precum vă spusei; am vrut să sunăm la recepție în cursul primei zile, dar am uitat).

Camera 9, cea de la al doilea etaj, e de fapt o triplă, asemănătoare ca dotări cu cealaltă, dar cu un pat simplu în plus și cu 2 ferestre mici ce dau spre stradă. Ambele camere au fixate pe tavan detectoare de fum. Niciuna nu are vreun dulăpior cât de mic în care să-ți depozitezi hainele.

În descrierea de pe booking, am citit că pensiunea oferă posibilitatea de a servi micul-dejun la prețul de 5 lire de persoană; pe noi nu ne-a interesat aspectul. Chiar dacă n-aveți un frățior prin vecinătăți care să vă hrănească, tot nu cred că ar trebui să vă faceți probleme în acest sens: am văzut cel puțin 3 magazine alimentare (dintre care 2 destul de mărișoare) pe o rază de maxim 200 m în jurul hotelului, iar vis-a-vis de acesta, puțin mai la nord se află Restaurantul Transylvania (ați ghicit? desigur, cu specific românesc). De asemenea, alte 2-3 restaurante și pub-uri prin preajmă.

Tot în vecinătatea lui Oscar o să găsiți unul dintre principalele puncte de atracție ale Northamptonului, Parcul Abington, prin care am făcut și noi câțiva pași în dimineața în care am plecat spre Londra. Acesta se află desfășurat de-o parte și de alta a șoselei A5095 și veți găsi acolo copaci bătrâni și vaste spații deschise, tot felul de păsăret, dar și zeci de veverițe jucăușe, ale căror giumbușlucuri fac deliciul copiilor de toate vârstele :). Veți găsi un lac cu lebede și rațe, pe care îl puteți înconjura sau doar admira odihnindu-vă pe una din băncuțele din jur. Veți găsi chiar și un muzeu al orașului și un altul al prelucrării pieilor de animale, adăpostite într-o clădire din cărămidă gălbuie, ambele cu intrare liberă (noi nu le-am vizitat tura asta, poate data viitoare). Veți găsi ronduri de flori, o cafenea cu terasă și un mic aviar cu papagali, peruși, bibilici și alte zburătoare.

În concluzie, Oscar Lodge a fost o experiență... rezonabilă pentru banii plătiți. Pentru noi a primat aspectul apropierii de locuința fratelui meu (cam 20 de minute de mers pe jos), dar și cel al costului, căci toate variantele ce beneficiau de comentarii bune și foarte bune aveau prețul cu cel puțin 30-40 % mai mare! Când vom mai merge în Northampton, dacă nu apar „prospături”, probabil că tot pe Oscar îl vom alege. În fond, n-a fost deloc rău, în pofida micilor derapaje de care v-am povestit.

---

VIZUALIZĂRI: 1840 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI