Puțini pași pe urmele Maicii Domnului. Partea a III-a: Bisericile din Ierusalim

TIPĂREȘTE

Pornind din Nazaret și trecând prin Ein Karem, am ajuns iată, la ultimul loc legat de numele și viața Maicii Domnului: Ierusalim.

Se poate spune că Cetatea Sfântă este cea care păstrează, poate cel mai mult, urmele trecerii pământești ale Maicii lui Dumnezeu. Principalele repere ale acestei treceri sunt marcate astăzi de o mulțime de biserici și sanctuare închinate Preasfintei Fecioare. Ne vom opri și noi la câteva, mai precis la cele pe care am avut șansa și bucuria de a le vedea eu însămi.

Fiindcă acest oraș ilustrează aproape toate etapele vieții Maicii Domnului, am să le rememorez și eu în cuvenita ordine temporală, chiar dacă vizita noastră nu s-a derulat după acest tipar.

Primul popas îl vom face la Biserica Sfânta Ana . Se află foarte aproape de Poarta Leilor, în arealul fostei scăldători Vitezda.

Actuala construcție, cu o vechime de peste 800 ani, este zidită peste ruinele unei impunătoare bazilici bizantine, înălțate în secolul V și cunoscută sub numele de Biserica Paraliticului, comemorând astfel minunea săvârșită de Domnul Isus prin vindecarea unui paralitic care zăcuse pe marginea scăldătorii vreme de treizeci și opt de ani, pentru că era neputincios și nu avea niciun ajutor care să-l scufunde primul în apa binecuvântată cu darul vindecării, atunci când un înger al Domnului cobora și tulbura apa.

În pofida numelui, Biserica Paraliticului era închinată Maicii Domnului, întrucât în subsolul ei era venerată o grotă despre care se spunea că ar fi fost casa Drepților Părinți Ioachim și Ana și locul nașterii Fecioarei Maria.

Și chiar dacă Biserica Paraliticului a fost incendiată de mai multe ori, ba chiar demolată cu totul de către arabi în anul 1010, zidirile cruciate ulterioare (anul 1140) peste ruinele nicicând abandonate, au fost sortite să supraviețuiască până astăzi. Firește, de-a lungul timpului așezământul a fost reparat și reconstituit după nevoie, lucrările de cea mai mare anvergură în acest scop fiind cele din anul 1967, după bombardamentul executat de forțele israeliene in timpul războiului de șase zile arabo-israelian asupra cartierului musulman, care a avariat și clădirea bisericii Sfânta Ana.

Astăzi, lăcașul este administrat de Părinții Albi, o comunitate de călugări francezi.

Biserica Sfânta Ana are două intrări frontale, dincolo de care vastitatea bisericii copleșește privitorul: are trei naosuri mari, egale ca dimensiune și despărțite de două șiruri de coloane. Altarul principal se află în absida din mijloc, supraînălțat față de celelalte două altare laterale mai mici, închinate Sfinților Apostoli Luca și Matei, cei care au vorbit în Evangheliile lor despre întruparea peste fire a lui Hristos din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Din naosul de pe partea dreaptă se poate coborî o scară care ne conduce în cripta subterană, formată din câteva peșteri mici, considerate vestigii ale casei Drepților Părinți Ioachim și Ana. Caverna din mijloc este socotită prin tradiție loc al nașterii Preasfintei Fecioare Maria, fără ca acesta să fie marcat cu deosebire în vreun fel, precum stelele de la Biserica Nașterii Mântuitorului din Bethleem sau de la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Ein Karem.

Pentru cei care au citit și prima parte a acestei suite de articole, se naște probabil o întrebare cu totul legitimă, pentru că și la Nazareth am vizitat o biserică zidită, potrivit tradiției, peste ruinele casei Drepților Părinți Ioachim și Ana, în care s-ar fi născut Fecioara Maria.

Ei bine, într-adevăr, în legătură cu locul nașterii Mariei există mai multe opinii, toate promovate de scrieri necanonice, apocrife, precum Protoevanghela lui Iacov. Niciuna din cele patru Sfinte Evanghelii oficiale nu face referire la derularea pas cu pas a vieții Preasfintei Fecioare. Evocarea Maicii lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi se face doar în legătură cu unele momente din viața pământească a Fiului Ei, Isus Hristos.

Astfel, potrivit tradiției și scrierilor apocrife (Iacov, Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Maxim Mărturisitorul și mulți alții), locul nașterii Sfintei Fecioare Maria este desemnat fie la Nazareth, fie la Seforis – o mică localitate de lângă Nazareth (astăzi parte a orașului), fie la Ierusalim. Cea mai credibilă mi se pare teoria potrivit căreia locul nașterii Mariei a fost la Nazareth, familia ei mutându-se la Ierusalim, atunci când, potrivit acelorași scrieri, la împlinirea vârstei de trei ani, Maria a fost închinată Domnului în Templul de la Ierusalim, spre împlinirea făgăduinței făcute de părinții săi la naștere. Conform scrierilor apocrife, Maria a rămas în Templu sub jurământ de castitate de la vârsta de 3 ani, până la 14 ani (după unii 12 ani). Este de crezut astfel, că părinții săi au dorit să fie cât mai aproape de mult dorita lor fiică, schimbându-și domiciliul de la Nazareth la Ierusalim, unde puteau s-o întâlnească zilnic între zidurile Templului.

În favoarea acestei ipoteze pare să vină și istoria Santei Casa di Loreto din Italia, considerată a fi adevărata casă în care s-a născut Fecioara Maria. Istoria acestui sanctuar monumental care pretinde că adăpostește trei pereți din casa de la Nazareth în care s-a născut Fecioara Maria, este veche de aproape 800 ani. Casa a fost strămutată prin putere dumnezeească de la Nazareth la Tersatto (Croația), apoi în același mod, în Italia, la Loreto, iar taina acestei minuni i-a fost dezvăluită preotului de la Tersatto, printr-o viziune a însăși Maicii Domnului.

N-am avut ocazia să vizitez sanctuarul de la Loreto, o mică localitate aflată pe coasta estică a Italiei, între Ascona și San Benedetto del Tronto. Pentru cei interesați de o posibilă vizită în viitor, poate că n-ar fi de prisos o mică documentare legată de această poveste incredibilă, dar demonstrată a fi cât se poate de credibilă, prin rezultatul mai multor cercetări de specialitate: diamantrevista.wordpress. ... -fecioara-maria

Noi ne continuăm drumul la Ierusalim, pe urmele Fecioarei Maria. Urmând ordinea firească a evenimentelor care leagă Ierusalimul de viața Maicii lui Dumnezeu, următorul popas îl vom face la Grota Nașterii din Biserica Nașterii Mântuitorului de la Betleem și la Grota laptelui din același areal de vizitare. Chiar dacă Betleemul este o localitate limitrofă Ierusalimului și de sine stătătoare, aflându-se sub administrație palestiniană, am inclus aceste două repere biblice în periplul nostru memorial pentru că reprezintă momente de răscruce în viața Maicii Domnului și de cea mai mare însemnătate în istoria creștinătății. Evocarea vizitei mele la cele două biserici clădite peste Grota Nașterii și Grota Laptelui am realizat-o în cuprinsul unui review mai vechi, pe care cei interesați îl pot lectura la adresa vezi impresii. Consider informațiile prezentate acolo complete și de actualitate, încât nu e cazul să le mai reiau și aici.

Despre viața Mariei după Sfânta naștere și despre copilăria lui Isus, petrecută desigur, alături de Mama sa, se cunosc extrem de puține lucruri. În Sfânta Scriptură, doar Evanghelia după Matei consemnează în capitolul 2 că după Naștere, avertizat și sfătuit de Îngerul Domnului, Iosif îl ia pe Prunc și pe Mama Lui și fug împreună în Egipt, pentru a se sustrage poruncii lui Irod ca în întreg regatul să fie omorâți toți pruncii de sex bărbătesc în vârstă de până la doi ani.

Potrivit aceleași Evanghelii, Familia Sfântă a rămas în Egipt până la moartea lui Irod cel Mare (anul 4 d. H.) Se reîntorc așadar atunci când Iisus avea 4 ani, dar se stabilesc departe de Ierusalim, în Nazaret, temându-se, ne spune Matei, de Arhelau, noul împărat, nimeni altul decât fiul lui Irod cel Mare.

Cu toate acestea, devotați credinței și tradiției lor religioase, Iosif și Maria fac în fiecare an pelerinajul ritual la Ierusalim, pentru sărbătoarea Paștelui (Luca, cap. 2,41-53). La vârsta de 12 ani, l-au dus cu ei și pe Isus, pentru a lua parte la prima sa Sărbătoare în Templu, ca pregătire pentru ”Bar mitzvah”, ceremonia de majorat ce urma împlinirii vârstei de 13 ani.

Apostolul Luca consemnează episodul în care Isus a rămas în Templu, uimind auditoriul cu cunoștințele și înțelepciunea Lui, în timp ce Iosif și Maria, crezându-l alături de prieteni și rude, se îndreptau deja spre Nazareth.

45. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.

49. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?

Acest episod nu se regăsește în niciunul din relicvele și artefactele păstrate în timp. Pașii Mariei în căutarea Fiului Său s-au șters în ruinele Celui de-al Doilea Templu de la Ierusalim, dărâmat de romani în anul 70 d. H., după cum proorocise Însuși Hristos. Pînă în zilele noastre n-a supraviețuit decât o parte din zidul de vest al Templului, denumit Kotel, mai cunoscut sub numele de ” Zidul Plângerii”. Este considerat locul cel mai sacru al poporului evreu, un adevărat memorial național, însemnat nu numai din punct de vedere religios, ci și național și istoric. Esplanada din fața Zidului Plângerii este la orice oră din zi sau noapte loc sacru de rugăciune pentru membrii cultului mozaic, iar ceremoniile religioase iau amploare cu ocazia sărbătorilor și a celebrării majoratului Bar Mitzvah. Este un loc de reculegere ”obligatoriu” nu numai pentru delegațiile oficiale străine, dar și pentru milioanele de vizitatori de pretutindeni, indiferent de confesiune, așa cum a fost și pentru noi, o mână de pelerini ortodocși, sosiți din România.

Așa cum spuneam, Zidul Plângerii nu păstrează nicio urmă tangibilă a trecerii Mântuitorului Isus Hristos, nici a Maicii Sale sau a ucenicilor Săi, deși Sfânta Scriptură ne vorbește nu o dată de drumurile Lor la Marele Templu, spre închinare, dar și spre mustrarea neguțătorilor care, interesați numai de câștiguri, întinau sfințenia Casei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este cu neputință ca venind aici și strecurând într-o crăpătură a zidului bilețelul cu rugăciunea scrisă încă de acasă, să nu simți că acest loc are o mare încărcătură spirituală, care te emoționează și-ți cutremură sufletul. Sunt poate energiile risipite în neant de atâtea milioane de oameni care au trecut pe acolo de-a lungul veacurilor, rugându-se cu gânduri de bine și înălțând slavă lui Dumnezeu, așa cum au făcut probabil și Isus și Maica Lui și pe care le percem fiecare după puterea credinței noastre.

Am alăturat la rându-ne buchetul nostru de rugăciuni la Zidul Plângerii, de-o parte bărbații, de alta femeile, cu nădejdea că toate acele aspirații spre bine vor găsi rod de împlinire.

Următorul reper material care evocă la Ierusalim încă un episod din viața Maicii Domnului îl regăsim în cel mai tragic moment al existenței Sale: moartea pe cruce a Fiului Său, Isus Hristos.

Mergem pe Via Dolorosa, drumul străbătut de Isus după ce a fost judecat și condamnat la moarte. E un drum care poartă nu numai amintirea trecerii Mântuitorului, dar și pe cea a Mamei Sale. Momentele dramatice din ziua fatidică a pătimirii Fiului lui Dumnezeu, sunt marcate pe Drumul Crucii cu cele 14 așa numite ”stații”, opriri semnificative ale Domnului pe drumul calvarului. Unele dintre ele sunt legate de întâlniririle lui Isus cu alte personaje a căror viață s-a intersectat cumva și la un moment dat cu cea a Mântuitorului (Pilat din Pont, Irod, Simon din Cirene, Veronica). Printre acestea, patru sunt cele care marchează drumul Maicii lui Dumnezeu alături de Fiul Său pe Via Dolorosa: stațiile IV, VIII, XI și XIV. Întrucât în review-ul dedicat Bisericii Sfântului Mormânt am mai vorbit de aceste puncte de reper consemnate pe drumul calvarului (vezi impresii), consider că e inutil să reiau informațiile deja prezentate, cei interesați și pe moment în necunosțință de cauză fiind invitați să acceseze link-ul de mai sus.

Despre viața Fecioarei Maria după moartea Fiului Său, Isus Hristos, nu se cunosc prea multe. Potrivit Sfintei Evanghelii după Ioan, cap. 19, versetele 25,26,27, înainte de a-și da duhul, Isus i-a încredințat Apostolului Ioan grija mamei sale, iar Fecioarei Maria, misiunea de a fi mama lui Ioan și prin aceasta a tuturor fiilor și fiicelor lumii:

25. Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

27. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.

Se înțelege dar, că Preasfânta Fecioară Maria a rămas în casa lui Ioan de pe Muntele Măslinilor până la moartea Sa, întâmplată la 11 sau 12 ani după Înălțare și Cincizecime (Pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și a Maicii Sale), după cum menționează unele surse necanonice. Există și versiuni, de asemenea necanonice, potrivit cărora Maria l-ar fi însoțit pe Ioan în călătoriile lui de apostolat prin Asia Mică. Deși este destul de improbabil ca Maica Domnului să fi părăsit, fie și vremelnic, scump pământul natal și mai ales locul Mormântului și Învierii Fiului Său, e totuși posibil ca ea să fi locuit un timp în zona Efesului (Turcia de azi), astfel născându-se tradiția după care acolo se află urmele locuinței în care a trăit ceva vreme și la vremea cuvenită și-a dat obștescul sfârșit. Chiar dacă am accepta ca cert sfârșitul Maicii Domnului la Efes, bunul simț ne îndeamnă să cugetăm că nicio mamă n-ar voi să moară departe de locurile care o leagă intens sufletește de anumite evenimente din viața familiei sale. Cu siguranță, Preasfânta Fecioară Maria și-a dorit să fie mereu aproape de drumul calvarului, de locul de îngropăciune și de înviere al Fiului Ei - Isus Hristos, de locul Înălțării Lui la Ceruri și de cel al coborârii Duhului Sfânt, momente la care negreșit a fost prima martoră. Astfel încât, dincolo de multele susțineri ale Sfinților Părinți, consider și eu mult mai probabil Ierusalimul ca adevărat loc de îngropăciune pentru Maica lui Dumnezeu.

Biserica Hagia Sion din Ierusalim, aparținând mănăstirii benedictene germane de pe Muntele Sion, marchează locul unde potrivit tradiției, dincolo de zidurile vechii cetăți, dar foarte aproape de Poarta Sionului, de Foișorul Cinei celei de Taină și de sanctuarul mormântului Regelui prooroc David, a trecut la cele veșnice Maica Domnului. Acest eveniment a dat mănăstirii și bisericii sale numele uzual și îndeobște cunoscut azi, acela de "Biserica Adormirii Maicii Domnului". Numele a fost schimbat în anul 1998 cu cel de ”Biserica Hagia Sion”, așa cum era cunoscută încă din antichitate bazilica închinată Maicii Domnului, pe ruinele căreia s-au ridicat zidurile actualei biserici.

Privită din exterior, construcția ridicată pe parcursul a zece ani (1900-1910) impresionează prin robustețe și amplitudine, chiar dacă turnul clopotniței sale se înalță puțin mai departe de corpul clădirii, spre a nu pune în umbră lăcașul musulman de alături. Are două nivele (parter și subsol) și patru turnuri exterioare simetrice, nu mai înalte decât cupola.

La nivelul solului, de-a lungul pereților de formă circulară, naosul bisericii strălucește la propriu, în ciuda penumbrei date de stinsa iluminație. Este efectul împodobirii cu mozaic aurit a altarului central și a capelelor din jur, închinate toate Preasfintei Fecioare Maria. Fiecare capelă aparține câte unei biserici naționale dintre cele afiliate cultului creștin catolic. Mozaicul podelei (și ea de formă circulară) reproduce fazele zodiacale în linii grațioase, frumos colorate și stilizate.

Două scări circulare, simetrice, coboară în subsol în cripta venerată ca locuință a Mariei și locul adormirii sale. De dimensiuni mari, cripta adăpostește un baldachin central de formă hexagonală, sprijinit pe șase coloane triple și cu o cupolă ornamentată cu un frumos mozaic înfățisându-L pe Domnul Isus gata să primească sufletul neprihănit al Mamei Sale, alături de șase vrednice femei din Vechiul Testament. Sub baldachin se află o statuie în mărime naturală a Sfintei Fecioare Adormite, confecționată din fildeș și lemn de cireș. Ca la un adevărat catafalc, creștinii îngenunchează și se roagă acolo, aducând prinosul lor de laude și mulțumiri Celei ce a fost Maica lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Din păcate, punerea în scenă tridimensională a decorului și a personajelor menite să evoce un anume eveniment biblic, acele ipostaze teatrale întâlnite în majoritatea așezămintelor cultului catolic, mă privează adesea de emoția și simțirea duhovnicească pe care o încerc fără efort chiar și în cea mai mică și mai neînsemnată bisericuță ortodoxă. Înțelegeți dar, că aflăndu-mă acolo, lângă statuia culcată a Maicii Domnului, n-am încercat nici pe departe fiorul conștiinței că mă aflam într-un loc cu totul și cu totul sfânt. Nu m-am gândit nicio clipă că acolo s-a înfățișat Îngerul Domnului spre a-I vesti Mariei că a venit vremea reîntâlnirii în veșnicie cu Fiul Ei, Isus Hristos; că acolo, pregătindu-se de momentul chemării la Ceruri, Maica Domnului s-a rugat îndelung, a chemat vecinele și prietenele spre a le împărți veșmintele și bunurile ei, s-a așezat pe năsălie, a închis ochii și s-a încredințat Domnului; și tot acolo s-au adunat apostolii, aduși de îngeri de prin locurile unde propovăduiau Evanghelia, spre a-și lua rămas bun de la slăvita Maică a lui Dumnezeu. Așa încât, cu părere de rău, mărturisesc că am fost un simplu vizitator, interesat nu de esența lucrurilor, ci doar de aspectul lor exterior.

Ei bine, adevărata, cutremurătoarea emoție după care tânjeam, aveam s-o trăiesc la următoarea și cea de pe urmă vizită legată de numele Maicii Domnului: Biserica Mormântului Maicii Domnului de pe Muntele Măslinilor.

A trecut destulă vreme de când i-am trecut pragul într-o zi însorită de mijloc de aprilie și încă retrăiesc cu suficientă acuratețe fiorul întâlnirii cu acest sfânt lăcaș, un fior atât de profund, de viu și de acut, încât m-am codit multă vreme să-i dau formă prin cuvinte, temându-mă să nu ciuntesc astfel o trăire unică din viața mea, o trăire în care în mod bizar, bucuria și tristețea s-au îmbrățișat, izvorându-mi belșug de lacrimi, dulci și amare deopotrivă.

Biserica Mormântului Maicii Domnului se află foarte aproape de Grota Trădării și la doi pași de Grădina Ghetsimani, unde s-a rugat Domnul cu lacrimi de sânge. Plecând de la Biserica Tuturor Națiunilor (Biserica Agoniei), am coborât panta domoală a Muntelui Măslinilor, bifând pe parcurs două repere ale poveștii biblice. Primul era locul unde în ultima noapte a existenței sale pământești, Mântuitorul i-a lăsat pe cei trei ucenici ai săi, Petru și cei doi fii ai lui Zevedei (Iacov și Ioan) să privegheze cât timp se va ruga El în Grădina Ghetsimani și unde întorcându-se, de trei ori la rând i-a găsit dormind. Locul este marcat de o coloană antică inscripționată cu semnul crucii și de un panou pe care sunt reproduse mustrările pline de amărăciune adresate de Isus ucenicilor Săi, așa cum sunt ele consemnate în Evanghelia lui Matei, cap. 26, versetele 40-41: . Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: "Așa, un ceas n-ați fost în stare să privegheați împreună cu Mine! Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios".

Cel de-al doilea reper memorabil al epopeei biblice, consemnat pe traseul către Biserica Mormântului Maicii Domnului, a fost Peștera Ghetsimani, cunoscută și sub numele de Grota Trădării, o peșteră de dimensiuni medii (17/9/3 metri), aflată zid în zid cu Biserica Mormântului. Aflată sub autoritatea călugărilor franciscani, peștera a fost transformată într-o capelă de închinăciune cu trei altare. Este locul secret unde Mântuitorul obișnuia să predice ucenicilor Săi, locul în vecinătatea căruia a fost trădat prin sărutul perfid al lui Iuda și unde s-au ascuns ucenicii după ce Isus a fost prins, speriați să nu fie și ei arestați. Frescele din cele trei altare ilustrează o parte din aceste ipostaze. Astfel, altarul central Îl înfățișează pe Mântuitorul rugându-Se în mijlocul ucenicilor adormiți, iar un altul prezintă scena sărutului trădător al lui Iuda.

În ciuda numelui respingător și de tristă amintire, acest loc pare să fi fost mult iubit de Maica lui Dumnezeu, de vreme ce, potrivit unor scrieri apocrife, și-a dorit să fie înmormântată chiar lângă Grota Trădării. Într-o altă apocrifă din secolul al II-lea (Transitus Mariae-Adormirea Mariei) , bazată pe tradițiile bisericii primare creștine, se afirmă că Însuși Domnul Isus i-ar fi indicat Apostolului Petru locul de înmormântare al Preasfintei Fecioare Maria, acesta fiind alături de peștera din Grădina Ghetsimani, în valea Iosafat străbătută de pârâul Cedron.

În orice caz, numeroasele referiri canonice (ale Sfinților Părinți) și necanonice (autori incerți) cu privire la existența în Valea Iosafat, încă din primele secole ale creștinătății, a unei biserici ce adăpostea mormântul Maicii Domnului, vin să pledeze în favoarea opiniei că Sfânta Fecioară a murit și a fost înmormântată la Ierusalim. Mai mult, după ce al Cincilea Sinod Ecumenic, desfășurat la Constantinopol în anul 553 d. H., a recunoscut și a autentificat dogma destinului divin al Sfintei Fecioare Maria, mormântul ei de la Ierusalim a devenit loc de neîncetat pelerinaj, după cum consemnează mai mulți călători în trecere prin Cetatea Sfântă.

Într-adevăr, actuala Biserică a Mormântului Maicii Domnului din Ierusalim are o istorie lungă de secole. După unele surse primii ctitori au fost Sfinții Împărați Constantin și Elena (sec. IV). Din alte surse aflăm că Împăratul Marțian și primul patriarh al Ierusalimului, Juvenal, ar fi construit la jumătatea secolului al V-lea d. H., peste rămășițele unei bazilici dărâmate, o măreață biserică cu etaj, menită să acopere cripta ce adăpostea mormântul Maicii Domnului. Această biserică supraterană nu avea cum să supraviețuiască nici ea secolelor de aspre cotropiri ce au urmat. A fost distrusă de mai multe ori, de persi, de arabi, de otomani, și a fost rezidită tot de atâtea ori de cruciați, de călugării benedicteni și de cei franciscani, de ortodocși. Urmare distrugerilor repetate, dar și a instabilității terenului, bazilica a început să se scufunde, încât cu timpul, cripta mormântului a ajuns să fie subterană, iar ferestrele sale să fie aproape în întregime acoperite de pereții stâncilor din jur. Cu toate acestea, ea a supraviețuit peste veacurile de dezastre, până în zilele noastre.

Din anul 1757 biserica a fost preluată în administrația Bisericii Ortodoxe, Sfânta Liturghie fiind slujită aici de preoți greci, ruși și români, chiar pe sfântul mormânt. Altare de slujire improvizate în jurul capelei mormântului au armenii, sirienii și copții, iar catolicii pot oficia pe sfântul mormânt doar de trei ori pe an. Chiar și musulmanii au amenajat un mihrab orientat spre Mecca, întrucât tradiția lor spune că pe când se afla la Ierusalim, Profetul Mahomed ar fi zărit o lumină puternică planând deasupra criptei mormântului.

Pentru a pătrunde în biserica subterană se coboară o scară amplă cu 48 de trepte, pardosită cu dale mari de piatră. Ar fi întuneric desăvârșit dacă grupuri de candele de toate formele și mărimile n-ar lumina stins pereții înnegriți de fumul lumânărilor arse de-a lungul atâtor veacuri.

Pe la mijlocul galeriei ce coboară spre cripta mormântului, două mici paraclise îngropate în perete atrag atenția: pe partea dreaptă în sensul de coborâre se află paraclisul cu altar de slujire al Sfinților Părinți Ioachim și Ana; pe stânga este paraclisul Dreptului Iosif, logodnicul Mariei. Ne-am oprit și noi câteva momente, spre închinare, în fața celor două paraclise. Apoi, pe măsură ce continuam să coborâm ni se dezvăluia imaginea naosului plin de lumină, dar și de lume, prelați și mireni deopotrivă. Tocmai se sfârșea slujba comună a Acatistului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. A urmat un șir de frumoase cântări cu rezonanță ortodoxă, apoi toți acei slujitori bisericești, îmbrăcați după tradiția cultului pe care îl reprezentau, s-au risipit. Au rămas doar câțiva preoți și foarte mulți pelerini, veniți ca și noi spre a cinsti memoria Maicii lui Dumnezeu, chiar la mormântul ei.

Mare ne-a fost bucuria să-l descoperim printre preoții rămași și pe românul Anatolie Dumitrașcu, cel ce slujește în acest sfânt lăcaș de mai bine de 30 de ani. Citisem despre domnia sa în volumul de amintiri ”Vino și vezi țara unde locuiește Iisus Hristos”, publicat în 2008 de diaconul Gheorghe Băbuț, așa încât satisfacția de a-l cunoaște ”pe viu” m-a copleșit.

Bucuros nevoie mare a fost și părintele Anatolie, descoperind printre multele grupuri de pelerini de diferite naționalități (în special ruși) și grupul nostru, sosit din patria mamă a domniei sale. Am avut astfel fericita ocazie de a-l avea ghid și îndrumător spiritual pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei recente a sfântului lăcaș și nu doar atât.

Pentru început, părintele ne-a oferit o scurtă descriere a bisericii: o navă sub formă de cruce cu brațe inegale, lungă de 20 m și lată de 7 m. Brațul orientat răsărit-apus este mărginit în extremitatea sa vestică de câteva morminte săpate în perete, care adăpostesc rămășițele pământești ale soțiilor câtorva regi cruciați. În treimea de răsărit a aceluiași braț, chiar în centru, se află mormântul Maicii Domnului, adăpostit între zidurile unei mici săli care acoperă blocul de granit în care se spune că ar fi fost înhumat trupul Preasfintei Fecioare. În interior nu încap mai mult de patru persoane odată. Intrarea în sfântul mormânt se face prin față, pe o ușă foarte mică și joasă, încât trebuie să te apleci pentru a trece dincolo de ea. Se iese pe o ușă tot atât de mică, plasată pe peretele de nord al micii săli.

Mormântul este gol, adică nu conține moaște, căci prin tradiție se spune că trupul Maicii Domnului a fost ridicat la cer prin puterea Fiului ei, Isus Hristos. Această adevărată minune i-a fost descoperită Apostolului Toma, care a venit la mormânt după trei zile de la ceremonia de înmormântare. Din prea plinul dragostei sale către Fecioara Maria, a cerut apostolilor să redeschidă mormântul pentru a aduce și el omagiul cuvenit Maicii lui Dumnezeu. Dar când lespedea a fost dată la o parte mormântul a fost găsit gol, spre minunarea și bucuria apostolilor ”care au propovăduit mai apoi tuturor acea minune negrăită. Căci aşa cum odinioară Învierea lui Hristos, prin Toma s-a făcut şi mai vrednică de crezare, tot aşa şi acum datorită întârzierii lui să se cunoască mutarea trupului Născătoarei de Dumnezeu în chip nestricăcios la cer” (citat din lucrarea „Viaţa Maicii Domnului”. a Sfântului Maxim Mărturisitorul).

De atunci, comemorarea Adormirii Născătoarei de Dumnezeu este prilej de mare sărbătoare pentru toți creștinii, nicidecum o amintire tristă și morbidă, căci Preasfânta Fecioară Maria nu a murit nici de bătrânețe (avea în jur de 62-63 de ani), nici de boală, nici de jale, ci dintr-o dragoste nemăsurată pentru fiul ei Isus Hristos și din dorul nestins de a fi iarăși, de-a pururi, alături de El. Iar împlinirea acestui vis este o mare bucurie pentru noi toți, pentru că întărește și nădejdea nemuririi noastre!

Și pentru că între timp se potolise agitația de la intrarea în mormânt, părintele ne-a recomandat să mergem mai întâi să ne închinăm la mormântul Maicii Domnului, apoi să ne reîntâlnim cu toții în spatele micuței săli a mormântului, spre a continua povestea. Așa am și făcut.

În ce mă privește, din acel moment am început să fiu stăpânită de o mare și bruscă emoție. Așteptând la coadă pentru a intra în cripta mormântului mă simțeam atât de tulburată de parcă aș fi mers la un examen de care depindea viitorul meu. Și poate chiar așa și era. Închinându-mă deasupra lespezii mormântului și sărutând cristalul care o proteja, n-am contenit să mulțumesc Maicii Domnului pentru toate bucuriile și chiar minunile pe care mi le-a înlesnit de-a lungul vieții mele, dar și pentru îngăduința de a mă afla, iată, lângă mormântul de care s-a atins sfânt trupul său. La ieșire, emoția m-a biruit și lacrimile au început să-mi spele obrazul. Lacrimi de bucurie că mă aflam acolo ca și cum m-aș fi aflat lângă Însăși Maica Domnului, lacrimi de tristețe pentru că mă simțeam nevrednică de o așa sfântă întâlnire, lacrimi care să-mi spele întinăciunea și tristețea, lacrimi care să mărturisească marea mea iubire pentru Maica lui Dumnezeu.

Recunosc că nici la Mormântul Mântuitorului n-am fost copleșită atât de profund de emoție și trăire duhovnicească. Ea a fost amplificată și mai mult, atunci când ieșind din capela mormântului am descoperit în spatele ei, Icoana făcătoare de minuni ”Ierusalimitissa” și m-am închinat în fața ei. Este o icoană desăvârșit de frumoasă, de dimensiuni mari, îmbrăcată cu totul în argint și pietre prețioase. După mărturisirea Cuviosului Părinte Paisie Aghiorâtul, figura Maicii Domnului din această icoană seamănă cel mai bine cu Presfânta Fecioară Maria, așa cum i s-a descoperit lui într-o viziune vecină cu realitatea, pe vremea când nu văzuse niciodată icoana de la Ierusalim.

Ierusalimitissa are o vechime de peste 250 de ani și se spune că s-a zugrăvit singură, în Mănăstirea Maria Magdalena aflată în apropiere. Vorbind din icoană, însăși Fecioara Maria le-a spus măicuțelor de la mănăstire unde să o ducă: ” Vreau să stau în casa mea, în Grădina Ghetsimani, lângă mormântul meu”. Și porunca i-a fost împlinită!

După ce toți ne-am închinat în fața Ierusalimitissei, ne-am reunit în jurul părintelui Anatolie. Ne-a vorbit despre Adormirea și Înălțarea cu trupul la cer a Maicii lui Dumnezeu, așa cum este ea cunoscută din tradiție și scrierile apocrife, (vezi: doxologia.ro/viata-sfant/ ... maicii-domnului); despre minunile pe care Maica Domnului le-a făcut în viața domniei sale, printre care și vindecarea unui picior cangrenat, considerat irecuperabil și care fusese programat pentru operația de amputare; despre minunile Ierusalimitissei, povestite de atâția oameni care s-au întors în fața icoanei, chiar și după ani îndelungați, spre a mulțumi și a aduce ofrande Maicii Domnului pentru ajutorul primit. Părintele ne-a încredințat că a văzut cu ochii săi puterea dumnezeească a icoanei, atunci când în urma unor ploi torențiale, în 1989, biserica a fost inundată pe o înălțime de aproape 5 metri, iar icoana s-a ridicat singură până la tavan, chiar dacă are o greutate de cca 200 kg., a plutit acolo vreme de câteva zile până a fost scoasă apa din biserică, apoi s-a așezat la fel de minunat în locașul ei din spatele mormântului.

Aș adăuga eu, că Ierusalimitissa are o ”soră” și ea făcătoare de minuni, cu care se ”întâlnește” la fiecare praznic al Adormirii Maicii Domnului: cu trei zile înainte de marea sărbătoare, în noaptea de 24/25 august (14-15 august după calendarul pe stil vechi adoptat de Patriarhia Ierusalimului), Icoana Maicii Domnului Adormită de la Metocul Ghetsimani, aflat lângă Sfântul Mormânt al Mântuitorului, este adusă la mormântul Născătoarei de Dumnezeu. Ea este purtată pe brațe de către starețul metocului, într-o mare procesiune, despre care se spune că este una dintre cele mai impresionante procesiuni din Ierusalim, comparabilă cu cea a reconstituirii drumului crucii. Mii de pelerini participanți parcurg pe jos, după reguli foarte precise, aliniați câte șase pe rând, acest traseu lung de câțiva kilometri și însuși Patriarhul Ierusalimului oficiază slujba Prohodului și Sfânta Liturghie în Biserica Mormântului Maicii Domnului. Icoana făcătoare de minuni rămâne spre închinare în Biserica Mormântului Maicii Domnului până în după-amiaza celei de-a doua zile de după marele praznic, când tot cu procesiune este readusă la Metocul Ghetsimani.

Cu toții i-am mulțumit cu recunoștință părintelui Anatolie pentru timpul petrecut cu noi și pentru interesanta prelegere la care ne-a făcut părtași. Înainte de a ne despărți, domnia sa a binevoit să ne arate și câteva ofrande ale pelerinilor români, candele și policandre cu foc nestins, majoritatea din metale prețioase, printre care și cea împărătească, dăruită de regele Carol I al României, poate cea mai frumoasă dintre cele peste 100 câte luminează interiorul Sfântului Mormânt al Maicii Domnului. Noi nu venisem cu daruri, ci doar cu belșug de laude și rugăciuni, cu inimi arzătoare de iubire. Dar am considerat că multele icoane ale Ierusalimitissei cumpărate de noi acolo sunt un prinos modest, dar bine primit, pentru ca lăcașul Maicii lui Dumnezeu să fie prosper și bine îngrijit.

Călătoria mea în Israel pe urmele Maicii Domnului, alături de voi, cititorii, s-a apropiat de sfârșit. Dintre toate reperele din Țara Sfântă care vorbesc de viața Maicii Domnului, una singură n-am reușit s-o văd și să v-o prezint. Este vorba de Biserica Mănăstirii rusești ”Înălțarea Domnului” de pe Muntele Măslinilor. Vizita la acest așezământ este recomandată nu numai pentru însemnătatea sa creștină ca loc al Înălțării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru bogăția arhitecturală a ansamblului monahal, dar și pentru o altă întâlnire cu simboluri legate de viața Maicii Domnului. În naosul bisericii vă puteți închina în fața altei icoane mare făcătoare de minuni, Icoana Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, iar în absida dreaptă veți putea vedea urma piciorului Presfintei Născătoare de Dumnezeu, impregnată în piatră pe când îl privea în extaz pe Domnul Isus Hristos înălțându-Se la cer.

Ce altceva mai poate fi spus? Doar atât: Mulțumesc Presfântă Maică Marie pentru darul acestei mult dorite călătorii, ca și pentru toate darurile și bucuriile hărăzite mie și binecuvintează-i pe toți cei care vor la rându-le să se închine ție și Fiului tău, chiar acolo unde urmele pașilor tăi nu se pierd niciodată! Bucură-te Marie, Domnul este cu tine! Binecuvantată ești tu între femei și binecuvantat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre!

---

VIZUALIZĂRI: 3619 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI