Tunisia. Spre sud, spre deșert

TIPĂREȘTE

Când am plecat în vacanță în Tunisia, eram hotărâtă să nu merg în deșert. Mă atrăgeau mai mult locurile istorice - Cartagina, Dougga, Thuburbo Maius, Kairouan, El Jem… Mai văzusem deșert, iar în urmă cu câțiva ani experimentasem și plimbarea cu cămila urcând - în noapte - pe Jebel Musa din Muntele Sinai. Cu toate astea, pentru că oferta de vizite în orașe istorice era destul de limitată, cele mai multe fiind incluse într-un circuit de două zile spre sudul țării, am optat pentru acest program.

Excursia a costat 290 TND/persoană cu plecare din Sousse și 295 TND/persoană cu plecare din Hammamet, în acest preț având incluse transportul cu autocarul, două mese de prânz, cazarea la un hotel de 4* în Douz, cina și micul dejun în regim bufet la același hotel. Plimbarea cu cămilele și safari în deșert trebuiau achitate separat, doar de cei care vor opta pentru acestea.

Autocarul ne-a preluat de la Iberostar Kantaoui Bay după micul dejun, la ora 6.50. De la Sousse până la El Jem unde ne aștepta primul obiectiv, am mers fără oprire, pe autostradă.

El Jem. Splendoarea antică.

Orășelul liniștit din zilele noastre, El Jem - situat la 42 km de Mahdia și la 70 km de Sousse - era acum două mii de ani un splendid oraș, unul dintre cele mai importante din Africa perioadei romane. Își datora bunăstarea uleiului de măsline obținut din recolta plantațiilor din jurul așezării, plantații întinse pe nu mai puțin de 15.000 ha, realizate din dispoziția împăratului Hadrian. Mărturie a bunăstării orașului El Jem - Thysdrus cum îi spuneau romanii - este spectaculosul amfiteatru construit în jurul anului 230 d. H., după modelul Colosseum-ului din Roma. Amfiteatrul din El Jem - măsurând 149 m lungime, 124 m lățime și 36 m înălțime - al șaselea ca mărime între construcțiile de acest gen din întreg imperiul roman (după Colosseum-ul și arenele din Roma, Capua, Pozzuoli, Verona și Cartagina), pentru frumusețea sa și pentru excelenta lui stare de conservare, în 1979 a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. 30.000 - 35.000 de spectatori (cam toți locuitorii de atunci ai orașului) puteau asista la spectacolele cu gladiatori sau la martirajul creștinilor care erau expuși neînarmați în fața fiarelor sălbatice.

Tot aici, în anul 328, Gordien s-a proclamat conducător al provinciei romane din Africa. Domnia lui nu a durat decât câteva săptămâni, dar asta nu pentru că era octogenar, ci pentru că - refugiat la Cartagina - s-a sinucis în urma unei revolte împotriva lui Maximin, împăratul Romei, care i-a ucis fiul într-o bătălie. Se spune că acesta este motivul pentru care amfiteatrul nu a fost niciodată terminat. Dar, așa, neterminat, a fost folosit până la sfârșitul perioadei de dominație romană. Abia în 1904 au fost descoperite sub arenă galeriile labirintice în care erau ținuți și apoi introduși în arenă gladiatorii și animalele. Descoperirea acestor galerii a dat naștere legendei conform căreia prințesa berberă El Kahena, revoltată împotriva arabilor, ar fi săpat galeriile din subsoluri pentru a se adăposti și a se ascunde. Istoria acestui loc amintește și de faptul că - în 1695 - amfiteatrul (cu o structură foarte robustă) a fost fortăreață pentru rebelii care se opuneau lui Mohamed Bey.

Toate aceste povești ne-au fost spuse de Abdelaziz, ghidul nostru, în autocar și apoi până la intrarea la obiectiv. Nu știu cât este taxa de acces la Amfiteatrul din El Jem. În cazul nostru ea a fost inclusă în costul total al excursiei. Pot însă să spun că la intrare există un punct de control atât pentru persoane, cât și pentru micile bagaje pe care le ai asupra ta. Ca la aeroport. La Amfiteatrul El Jem ne-am bucurat de mult timp liber. Ni s-a arătat pe unde se face accesul la nivelurile superioare, precum și la galeriile de la subsol, apoi, din arenă, după ce am făcut mai multe fotografii, am pornit în explorare fiecare în sensul preferat. La plecare, până la locul în care ne aștepta autocarul, am aruncat câte un ochi la micile magazine înșiruite pe aleea circulară de lângă amfiteatru.

De la El Jem până la Matmata, următorul nostru punct de interes, sunt mai bine de 280 km. Am făcut un prim popas la Mahrès, la o terasă de lângă drum. Peisajul era deja schimbat. Cât vezi cu ochii întinderi mari acoperite cu niște tufe pipernicite, vegetația predeșertică. Din când în când apar plantații de măslin și garduri vii, din cactus, delimitând grădini. Drumurile - șosele sau autostrăzi - sunt foarte bune deși pe zone întregi circulația este aproape inexistentă. La opriri, din cer, din pământ, apar persoane care vor să-ți vândă câte ceva. Șoimarii - băieții purtând fiecare pe braț câte un șoim - au apărut în număr mare, călare pe scutere. Te fotografiezi cu șoimul, dai banul și toată lumea pare fericită.

Mai înainte de a ajunge la Matmata am oprit pentru masa de prânz la Hotel Les Berberes. Acesta este un hotel clasificat de Oficiul Național de Turism din Tunisia la numai o stea. Mărturisesc, nu am intrat niciodată într-un hotel de 1* și nici nu am luat masa la restaurantul unei astfel de locații. În Tunisia, pe drumuri pustii, nu prea era cazul să fim pretențioși. Totuși, am fost plăcut surprinsă. În peretele de stânca vopsită în alb, pe o ușă deasupra căreia scrie cu albastru "Hotel Les Berberes", se coboară câteva trepte și se ajunge în holul labirintic cu pereții decorați cu imagini pictate naiv, de inspirație locală - deșert, cămile, beduini... În încăperile din stâncă există un bar, o bucătărie, un mic magazin cu hărți și suveniruri, iar la capătul coridorului, mai multe toalete. Mesele pentru consumatori sunt aranjate în două încăperi. Desigur, un prânz la Restaurant Les Berberes nu se poate compara cu unul de la All inclusive. Unii poate că au plecat de acolo nemulțumiți de meniul sărăcuț, dar pentru mine, mai importantă decât masa a fost atmosfera. Ce ni s-a servit? Pentru început o plăcintă cu cartofi (ceva ca un colțunaș mare, prăjit), apoi o salată de legume proaspete, cușcuș, morcov înăbușit și carne de pui alături de pâine foarte gustoasă. Ca desert, o prăjitură locală pe care n-aș putea să o descriu. Ca și la toate restaurantele la care am servit prânzul inclus în costul excursiei, băuturile au fost comandate și plătite separat. La Restaurantul Les Berberes noi am comandat bere tunisiană - 3,5 TND/doza de 330 ml.

Matmata. În vizită la troglodiți.

De la intersecția drumului care vine din nord, de la Gabès, cu cel care vine din sud, de la Médenine, dacă vei continua spre Douz, vei trece mai întâi pe lângă Matmata. Zona deluroasă este despuiată de vegetație, doar din loc în loc mai existând câte un palmier. Aparent, foarte puține construcții pot fi zărite aici. Totuși, un observator mai atent va remarca niște scobituri în pământ, unele cu uși sau cu porți. Sunt intrările în locuințele troglodite frecvent folosite și în zilele noastre. Ni se promisese o vizită la o casă troglodită - această invenție a berberilor - și, bineînțeles, curiozitatea noastră era mare.

Am coborât din autocar și ne-am apropiat de intrarea arcuită alături de care se află o fântână (cu apă rece) și o tufă de cactus înflorit. Ca și când știa că sosim (și sunt sigură că știa) capul familiei ne-a deschis și ne-a urat - pe limba lui - bun venit în casa familiei sale. Cu sentimentul că ne aflăm în Epoca de Piatră, așteptându-ne să găsim acolo niște oameni rupți de beneficiile civilizației actuale, printr-un gang, am pășit în curtea interioară - un fel de gaură mare în stâncă având de jur împrejur încăperi săpate în piatră. Dacă în trecut aceste locuințe serveau drept ascunzișuri în calea incursiunilor dușmane, în prezent ele sunt o veritabilă atracție turistică. După 1970, după realizarea filmului Star Wars, mai multe locuințe troglodite abandonate din Matmata au fost din nou ocupate de localnici și au fost puse la dispoziția turiștilor. Femeile poartă costume tradiționale, macină făină și gătesc cușcuș. Am văzut și am pozat bucătăria, camerele de zi, dar și o cameră în lucru aflată la nivel superior. Am ajuns acolo destul de anevoie, ajutându-mă de o sfoară groasă. Surpriza a fost ca din camera în care fuseserăm rugați să nu intrăm, a apărut deodată un bărbat însoțit - chipurile - de trei dintre nevestele sale. Toți erau înveșmântați tradițional, iar în bătăile de tobă ale unei femei în vârstă, au început un dans specific, berber. Alte două femei au adus în mijlocul grupului două măsuțe joase, rotunde, pe care erau coșuri cu bucăți de lipie și boluri cu miere și cu ulei de măsline. Am fost invitați să degustăm înmuind pâinea mai întâi în ulei, apoi în miere. Eu n-am gustat, dar cei care au făcut-o au spus că a fost o delicatesă.

Bineînțeles, s-a aplaudat, s-a râs, s-au făcut nenumărate poze, iar la final - cei care au vrut - au lăsat gazdelor un bănut drept mulțumire. La plecare, am remarcat încuietoarea, dar și "soneria" de la exterior - ceva care seamănă cu o potcoavă cu care se bate în poartă. Liniștită, o șopârlă (sau un gen de șopârlă) privea mulțimea în retragere.

De la Matmata până la Douz, pe drumul de 91 km, am mai făcut un popas. Boutique Touareg este vestit pentru ceaiul său de cimbru și o prăjitură specifică, făcută din curmale - așa zisa "Corn de Gazel" - pe care ghidul ne-a lăudat-o foarte mult. Eu am preferat să admir "Les roses des sables" - Trandafirii nisipurilor, niște formațiuni naturale din gips și nisip cristalizate în forme frumoase, foarte curioase, din care am și cumpărat trei.

Am continuat apoi spre Douz, orașul de la porțile deșertului.

Douz și caravana turistică.

Orașul Douz se află la sud de Chott El-Djérid, la marginea unei oaze de 300.000 de palmieri creată în 1911 de francezi pentru a sedentariza triburile nomade ale căror incursiuni incomodau guvernarea colonială. Faptul că această oază este artificială constituie motivul pentru care ea este mai puțin variată și mai puțin luxuriantă decât oaza de la Tozeur sau cea de la Chebika.

La Douz, am ajuns deci la porțile Saharei. Dunele de nisip se întind din imediata vecinătate a orașului, de aceea Douz este locul ideal din care să pornești în explorarea acestei întinderi aride, ostile adeseori, dar atât de fascinantă pentru mulți. Am citit de curând "Sahara - o poveste adevărată despre supraviețuire" semnată Dean King. Ea mi-a arătat că Sahara poate fi și altceva decât turism și vise frumoase.

Pentru că atracția deșertului este mare, pentru că turismul în zonă s-a dezvoltat foarte mult, în oraș au apărut mai multe hoteluri și chiar un muzeu al deșertului.

Pentru noi, cei 47 turiști pe care-i aducea autocarul acolo, s-au comandat 47 de cămile care ne așteptau liniștite, așezate în nisipul cald, auriu și foarte fin. Aceste animale docile, capabile să parcurgă în condițiile aspre ale deșertului, într-o singură zi, 150 km purtând în spate o încărcătură de 100 - 200 kg, de astă dată erau puse la dispoziția turiștilor.

În centrul special amenajat (cu locuri de așteptare, cafenea și toalete), am primit fiecare veșmântul beduinului - un cămeșoi lung menit să ne apere de praf, dar și o bună recuzită pentru poze. O eșarfă lungă ne-a fost înfășurată în jurul capului de către cei de la închirieri (pentru că numai ei știu să le înfășoare atât de reușit).

Urcarea pe cămile a fost începutul aventurii. Cel mai dificil este momentul în care animalul se ridică de la sol. Unii dintre noi chiar au declarat că urcarea, dar și coborârea, au fost de groază. Nu pot spune același lucru despre mine pentru că eu experimentasem mersul pe cămilă acum câțiva ani, în Sinai. Atunci am urcat cea mai mare parte a muntelui pe cămilă, noaptea, pentru că voiam să vedem răsăritul soarelui pe muntele pe care Moise a primit Tablele cu cele 10 porunci.

În Sahara, am mers în caravană cam jumătate de oră. Am coborât de pe cămile pentru a pipăi și a simți mai bine nisipul deșertului, apoi am urcat din nou pentru drumul de întoarcere.

Cei care au mai avut putere și plăcere, au făcut și o plimbare prin nisipuri cu ATV-ul. Noi nu ne-am mai dorit și așa ceva. Începuserăm deja să ne gândim la confortul oferit de Hotel El Mouradi - Douz cel care urma să ne găzduiască, la noaptea scurtă care ne aștepta și la ziua de mâine pe care o intuiam la fel de solicitantă.

---

VIZUALIZĂRI: 3057 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI