Kimolos - micuța nestemată neșlefuită a Cicladelor

TIPĂREȘTE

Penultima zi a vacanței noastre în Milos am decis s-o dedicăm vizitării insuliței vecine, Kimolos. Între timp ne-am documentat și-am aflat că există zilnic 5 curse ce fac legătura între porturile Pollonia (Milos) și Psathi (Kimolos) și că nu-i nevoie de rezervare prealabilă. Ba chiar – aveam să constatăm la fața locului – biletele se cumpără direct de pe puntea vasului, după îmbarcare: 2,4 euro/adult (copiii beneficiază de 50% reducere) și 12 euro/mașină cu șofer. Am ales la dus cursa de 10:30 și aveam să ne întoarcem cu cea de 19:00 – timp suficient pentru o vizită cât de cât.

Vasele sunt din cele de capacitate mică, mașinile au rămas pe puntea de jos, iar călătorii au avut la dispoziție următoarele 2 niveluri – primul climatizat, dotat cu un mini-bar și cu toalete foarte curate, următorul acoperit doar cu o copertină. Gradul de încărcare a fost, pe ambele sensuri, mult sub capacitate, ceea ce înseamnă că am putut ușor păstra distanța rezonabilă față de ceilalți călători. N-am văzut pe nimeni purtând măști, n-am purtat nici noi (vă reamintesc că ne aflam la finele lui iunie, când Grecia nu adoptase cine știe ce măsuri speciale pentru prevenirea răspândirii covid19, doar la terase lucrurile erau destul de clare).

Citisem câte ceva despre Kimolos, nu prea multe, căci net-ul e cam zgârcit în informații. Cu vreo 2 zile în urmă ne întâlniserăm pe plaja Provatas cu o familie de români (gălățeni chiar!) ce-și petrecuse prima parte a vacanței în Kimolos și de la ei reținusem că majoritatea spațiilor publice încă nu s-au deschis, că-s doar vreo 2 taverne unde se poate mânca și că atracția principală a insulei ar fi plaja Prassa, cu nisip alb. Într-o casetă specială, am găsit pe puntea vasului un mini-ghid de buzunar cu hartă, care avea să ne fie extrem de util în a ne completa cunoștințele despre această micuță, sălbatică și superbă (după cum se va dovedi) insulă cicladică!

Citez aproximativ: formă relativ rotundă, 36 kmp, 38 km de coastă; cel mai înalt vârf, Paleokastro, 365 m; 600 rezidenți permanenți, majoritatea locuind în capitala Chorio, ce se desfășoară amfiteatric pe un versant, la câțiva kilometri de Psathi, principalul port al insulei; în Chorio se află 2 mici muzee (arheologic și etnografic) , câteva biserici vechi și se păstrează încă ruinele Castelului Medieval. Cercetările arheologice sunt de acord că insula a fost locuită continuu încă din Neolotic și că în antichitate a avut o singură așezare, Hellinika; în prezent, rămășițele acesteia se află sub apă, în dreptul plajei omonime din sud-vestul insulei și pot fi „vizitate” de pasionații de scufundări.

Kimolos este alcătuită dintr-o mare varietate de roci vulcanice de consistențe și culori spectaculoase, precum sora ei mai mare, Milos. Evident, multe minereuri (mai mult sau mai puțin rare) se exploatează; printre ele - bentonita, perlita, caolinul, feromanganitul, zeolitul și ceva sulf. Un tip special de argilă, prezent doar aici și cunoscut din vremuri străvechi, are întrebuințări în industria detergenților și în cea farmaceutică.

Principalele plaje se află pe țărmurile sudic și estic, de-a lungul cărora s-a construit o șosea asfaltată cu 2 benzi. La cele 3 plaje sălbatice din vest (Dekas, Hellinikas și Mavrospilia) se poate ajunge pe drumuri de pământ. Un alt drum neasfaltat urcă din micul golf Agios Minas spre interiorul insulei, până la biserica Prof. Ilias. De aici, cei mai aventuroși turiști pot urma potecile de munte – spre vârful Pantokrator, spre plajele nordice Monastiria și Soufi și spre Skiadi, o rocă uriașă în formă de ciupercă.

... Am plutit cam 30 de minute pe o mare liniștită, pictată în fenomenale degradeuri de turcoaz, destul de aproape de țărmul sudic al insulei, oricum suficient cât să identificăm câteva din punctele de interes de pe harta printată și să ne facem un plan de bătaie. Vom baleia întâi țărmul sudic; dacă ne va plăcea pe undeva, ne vom opri preț de o baie-două. Pe urmă țărmul estic, ne vom abate în Goupa, un mic sat pescăresc cu căsuțe syrma, la fel ca în Milos, vom eșua apoi pe superba plajă Prassa și poate vom găsi ceva de mâncat pe acolo, să putem sta până se va mai domoli căldura. La final ne vom pierde puțin prin labirintul străduțelor cicladice din Chorio. Și gata, acasă!

Portul Psathi ne-a fermecat din prima clipă cu aspectul său pașnic și rural, tipic insulițelor grecești – o plajă cu nisip pe care se înșiră 2-3 taverne, câteva clădiri albe de-o parte și de alta, un ponton la care acostează vasele, o mică „parcare” de bărci pescărești într-un capăt. Am debarcat fără peripeții și am urmat singurul drum ce urcă puțin, apoi se împarte în două: în dreapta continuă spre Chorio și mai departe până la Prassa, în stânga spre plajele din sud și vest. Noi am apucat-o în stânga, conform planului inițial.

Insula e mică, distanțele sunt scurte, mintenaș ajungi colo sau dincolo! Șoseaua merge paralel cu marea și, relieful fiind relativ plat în această zonă, salba de plaje suice poate fi accesată ușor, urmând drumuri laterale de doar câteva sute de metri. Prima a fost plaja Aliki, aferentă localității cu același nume (mă rog, la insulele grecești, localitate înseamnă uneori 2-3 case; în cazul nostru, 2-3 studiouri... și o tavernă), pe care am găsit-o absolut pustie – o întindere lungă de nisip amestecat cu pietre, parțial umbrită de tamarini și un mic ponton cu o barcă agățată de el. Evident, n-aveam de ce să adăstăm mai mult decât preț de câteva fotografii.

Următoarele două plaje, Bonatsa și Kalamitsi, mi s-au părut mai primitoare, în sensul că procentul de pietre părea mult mai mic (doar prin apă, în câteva zone); ce-i drept, posibil ca și mâna omului să fi avut vreo contribuție, căci aspectul general era ceva mai îngrijit, judecând după prezența coșurilor de gunoi și a unui simulacru de parcare. Liniște și pace și pe-aici, doar 2 cupluri de pensionari pe Bonatsa și un bunic cu o nepoțică pe Kalamitsi. Kilometri de plajă cu nisip auriu și ape limpezi, abia înfiorate de mici valuri!... O pace de început de lume! A, și vreo 2 taverne în capătul plajei Kalamitsi, nu păreau funcționale.

Am zis că dacă tot am ajuns în partea asta de lume, să ne abatem un pic de la confortul șoselei asfaltate și să vedem ce-i și cu zona adiacentă, marcată pe hartă drept vechiul leagăn al civilizației kimolos-iene. Dar pentru noi nimic nu-i simplu, căci suntem curioși din fire și drumul dintre punctul A și punctul B nu e neapărat o linie dreaptă, ci un adevărat zig-zag, cu abateri în punctele C, D etc. Nici nu știu să vă spun ce și cum văzurăm, doar o sălbăticie fără seamăn de frumoasă, care ne-a extaziat la maxim: mici plaje ascunse în golfulețe protejate de stânci masive, roci multicolore, limbi de lavă alburie spălate de valuri înspumate... Și pretutindeni Marea, gătită în rochia ei de gală!

Am ocolit o carieră de piatră (da, viața are și o latură prozaică, să nu uităm!) și am urmat indicatorul spre plaja Dekas. Locul mă vrăjise așa cum îl percepusem din pozele de pe net și abia așteptam să văd ce ne va oferi realitatea! Poate și băița mult-visată, care de-acum se cam necesita...

Ne-am câcâit un pic să ajungem, la un moment dat drumul de pământ se bifurcă, o parte în sus, alta în jos; ni s-a părut că panta coboară prea abrupt, nu prea ne-a convenit????, așa că am urcat, dar s-a dovedit a fi alegerea greșită, drumul se sfârșește abrupt în tăpșanul din apropierea unei bisericuțe. Evident, se coboară, doar toate plajele sunt în jos, nu în sus (cel puțin pe planeta Pământ!). Ne-am legănat cu grijă la vale, ne-am oprit un pic într-o curbă să admirăm sprânceana frumos arcuită a golfului de sub noi.

Am lăsat mașina lângă un indicator pe care era scris numele plajei și un semn de campare interzisă. Dincolo de mica dună împădurită cu tamarini ni s-a dezvăluit plaja în toată splendoarea ei nudă și pustie! Absolut minunat! Nisipul auriu, marea în superbe degradeuri albastre... Nu era rost de baie, apa părea că se adâncește rapid, valurile mugeau furioase, unul după altul – un spectacol desăvârșit, destul de periculos totuși... Ne-am plimbat un pic spre capătul nordic, plaja e protejată acolo de un promontoriu din rocă moale, albă, în care forțele naturii au săpat zeci de alveole, chiar mici peșteri; dacă am fi avut tupeul să-l înconjurăm (prin apă), am fi ajuns direct pe următoarea plajă, Hellinika.

Dar nu, noi am ocolit pe șosea (tot neasfaltată) și în câteva minute am parcat din nou, lângă un indicator asemănător cu cel de mai devreme. Citisem în mini-ghid că pe-aici, pe undeva, sunt încă urmele vechilor morminte antice, dar ochii noștri profani n-au zărit nimic care să aducă. În larg, nu foarte departe, se află o insuliță, Ag. Andreas; ruinele cetății Hellinika își dorm somnul veșnic sub apele golfului, însă o parte din ele cică s-ar mai găsi și pe sub bălăriile de pe insuliță...

Ne-am urcat din nou în mașină și un pic mai la nord am descoperit ultima plajă a micului lanț, Mavrospilia, ceva mai lungă, mai îngustă și mai pietroasă decât suratele ei. Aici am dat de singurii turiști, un cuplu ce se odihnea pe scaune pliante, la umbra tamarinilor. În capăt se zărea o proprietate – „Hai până acolo și ne-ntoarcem!” a propus Tati. Nefastă inspirație, căci era să rămânem împotmoliți! Am văzut pe hartă că de pe plaja Mavrospilia se face o potecă spre Skiadi, ciuperca de piatră, am zis pas.

Ne-am întors pe unde am venit, am depășit capitala Chorio (cu ocazia asta am identificat parcarea publică) și ne-am abătut pe prima la dreapta, în direcția satului pescăresc Goupa. Satele cicladice de acest tip sunt organizate în jurul unor salbe anfractuoase de mici golfuri; casele syrma au ieșire directă la mare (valurile mai năbădăioase ajung să le spele pragurile) și de regulă au două niveluri, parterul e adăpost pentru barcă, iar etajul pentru familie. Pereții sunt văruiți în alb, lemnăria viu colorată, imaginați-vă și câte un accesoriu, gen fir de bougainvillea sau o caracatiță uscându-se la soare, plus 2-3 bărci plutind în apropiere, pe luciul turcoaz – și gata tabloul idilic!

Ne-am continuat călătoria, în curând am dat peste singura stație peco de pe insulă (prețuri mari, precum era de așteptat); încă puțin și ni s-a dezvăluit dedesubt un golfuleț adânc, cu mai multe rânduri de bărcuțe aliniate frumos – portul Ag. Minas. Din acest punct, asfaltul se termină, drumul continuă lărguț și destul de neted, acoperit de un praf ireal de alb, de-a dreptul strălucitor. Până la renumita plajă Prassa n-a mai fost mult.

Într-adevăr, împrejurimile nu te pot lăsa indiferent, în niciun caz! Cât vezi cu ochii, dealuri albe, nisip alb din cel mai fin, limbi de piatră alburie înaintând în golful colorat în ireale nuanțe de verde și albastru! Contrastul este desăvârșit! Ceva asemănător mai întâlniserăm cândva tot prin Ciclade, în mica insulă Koufonissia.

Am văzut pe net poze cu șezlonguri și umbrele pe plaja aceasta, noi am găsit-o exact așa cum a făcut-o Dumnezeu, deci cu atât mai frumoasă! Spre deosebire de celelalte plaje de pe insulă, aici era o adevărată aglomerație; să zic, vreo 10-15 pâlcuri de oameni. În tot cazul, ne-a fost destul de greu să găsim și noi un colțișor de umbră sub tamarini și în același timp să păstrăm distanța regulamentară față de cuplul alăturat. Ce-i drept, mai mult în apă am stat, căci prea era îmbietoare – limpede și destul de caldă! A, să nu uit de mica bibliotecă amenajată într-o barcă de lemn, frumos vopsită; dacă vă plictisiți, puteți închiria o carte, cu condiția să nu uitați s-o returnați la plecare! :)

În punctul acesta, ne-am văzut nevoiți totuși să ne abatem de la planul pe care ni-l făcuserăm. Când foamea a început a ne da ghes, am constatat că taverna din apropiere, despre care pomenea ghidul, nu fusese încă deschisă. Cu mare regret, am părăsit prematur micul colț de rai și ne-am întors în port, unde eram siguri că vom găsi o soluție problemei noastre. Și într-adevăr, am mâncat la The Wave, o mică afacere de familie, chiar pe plaja cu nisip – cel mai „subțire” și cel mai scump din toată vacanța noastră (3 aperitive, juma’ de vin și o sticlă de apă – peste 50 de euro). Nu ne-a părut rău, am primit din partea casei niște cireșe uriașe, dulci și pietroase, de care ne vom aminti mereu!... Ne-am făcut apoi siesta în apropiere, la umbra unui tamarin – Tati mai mult moțăind, eu mai mult bălăcindu-mă în golful de cleștar.

Nu concepeam să plecăm de pe insulă fără să baleem un pic și orașul vechi! Pe mine mă înmoaie întotdeauna gândul la străduțele umbroase, pietruite, la căsuțele albe, pe care se cațără tufe sângerii de bougainvillea... Așa că, pe la ora 17, deși soarele încă își făcea de cap din înaltul cerului, ne-am strâns prosoapele și am străbătut cu mașina cei 2-3 km până în Chorio. N-am lăsat mașina în parcarea publică, am mai urcat un pic și am găsit un loc la umbră, pe o străduță, aproape de o pensiune frumos gătită, pe urmă am continuat per pedes.

Prima care ne-a ieșit în cale a fost Catedrala Panagia Odigitria, atât de impozantă și cu atât de puțin spațiu liber în preajmă, că e imposibil s-o prinzi integral în poză, cel puțin de aproape. Micul ghid ne povestise deja că a fost ridicată între 1867 și 1874, cu aportul integral și absolut benevol al locuitorilor insulei și că păstrează o icoană veche (sec. XV) a Maicii Domnului (pe care aveam s-o admirăm la plecare, când s-a nimerit să găsim biserica deschisă).

Liniște și pace peste tot, absolut nicio ființă umană pe străduțe, mesele și scaunele cafenelelor mai mult sau mai puțin deranjate, senzația de oraș părăsit în grabă... Ruinele Castelului Medieval ne-au amintit de cele asemănătoare din celelalte insule cicladice; abia în Antiparos am cam înțeles eu cum stătea treaba cu fortificațiile astea: zidurile exterioare ale „castelului” erau de fapt pereții caselor lipite una de alta, închizând un patrulater, în care se intra prin una-maxim două porți și în care se înălțau, de regulă, una sau mai multe edificii religioase. Ne-am preumblat pe lângă zidurile vechi, știrbite serios pe alocuri, am admirat vechile biserici pe dinafară, unele case arătau foarte bine și sigur erau locuite, altele părăginite. Am descoperit și cele 2 muzee, evident închise.

Un pic de animație am întâlnit doar în piața mare a orașului – un spațiu ceva mai amplu, delimitat de mai multe biserici și de clădirea primăriei, situat în afara castrului, în partea sa vestică. Locul de joacă pentru copii era pustiu, dar vreo 2-3 magazine de suveniruri erau deschise și am văzut chiar și oameni mișunând ici-colo! Ne-a atras atenția intrarea frumos decorată într-o tavernă, am socotit că ne putem permite un ultim scurt popas de refreșuială și am procedat în acest sens...

... Am părăsit insula Kimolos la ora stabilită, cu o umbră de regret, că n-am putut să ne bucurăm mai mult de ceea ce are ea de oferit... Și cu o umbră de speranță, așa cum ni se întâmplă de obicei: cine știe, poate mai ajungem cândva pe aici...

---

VIZUALIZĂRI: 1988 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI