Excursie reuşită la nord de Lisabona

TIPĂREȘTE

Înainte de a continua cu povestirile despre (mini) vacanţele de anul trecut, nu aş trece peste două restanţe din 2023 care merită împărtăşite măcar din motivul că reprezintă modalităţi excelente de a vedea şi cunoaşte mai multe meleaguri ce, altfel, nu prea sunt la îndemâna turistului pe cont propriu.

În octombrie 2023, la doi ani de la precedenta excursie petrecută la Lisabona tot cam în aceeaşi perioadă prilejuită de aniversarea soţului, ne-am întors nerăbdători într-o minivacanţă de cinci zile pentru care, din vreme, ne făcuserăm planuri să ieşim şi în afara capitalei.

La acea dată, ne-am zis să „evadăm” un pic mai departe având deja la activ două şederi numai în oraş presărate cu ieşiri în împrejurimile sale vestite: Sintra, Cascais sau Estoril.

În acest sens, încă de acasă, am căutat două excursii prin GetYourGuide, un site serios, pe care l-am folosit atunci în premieră, ce mi-a lăsat o bună impresie, deşi practică nişte preţuri cam piperate. Ulterior ne-a devenit un prieten de nădejde, prin intermediul său participând la mai multe activităţi în diverse locuri.

În privinţa acestei prime excursii, fiindcă de mult timp mi se înfiripase în minte ideea de a ajunge la Fátima, am consultat temeinic platforma online şi am ales-o pe cea cu un traseu lung, program destul de concentrat şi o durată de nouă ore care a cuprins obiective/destinaţii de seamă: Sanctuarul de la Fátima-Mănăstirea Batalha-Nazaré-Óbidos, tur în limba engleză. Preţul a fost de 80 €/persoană fără a include vreo masă, ci doar transport şi însoţitor cu veleităţi de ghid. După rezervare, banii mi-au fost traşi din cont cu trei zile înainte, apoi am primit voucherele în aplicaţia dedicată, instalată în telefon. În ziua precedentă excursiei, mi-au fost trimise şi instrucţiuni cu privire la modul în care să ajungem la locul de întâlnire, precum şi la alte detalii. Pentru a nu bâjbâi, am exersat deplasându-ne în locul indicat, respectiv lângă Miradouro Parque Eduardo VII, pe strada Alameda Cardeal Cerejeira.

Un pic mai devreme de orele 09,00 ne-am înfiinţat la locul întâlnirii aşteptând să fim contactaţi cumva de cineva, uimiţi fiind de multitudinea de autocare şi turişti ce se pregăteau să se îmbarce pentru diferite destinaţii. Chiar mă gândeam care autocar o fi al nostru, însă rând pe rând acestea plecau fără să fim băgaţi în seamă de cineva. Până la urmă, a venit către noi un domn subţirel, între două vârste, care s-a prezentat drept Antonio Prates, „culegând” din mers alte trei persoane, un cuplu tânăr de brazilieni modeşti şi o americancă boemă, trecută de 35 ani, conducându-ne către maşină, din spusele sale.  Maşina s-a dovedit a fi un minivan bengos, că ţi-era milă să calci sau te aşezi pe canapelele luxoase, norocul nostru!

Ne-am dat seama repede că excursia va decurge în această formulă restrânsă, de doar cinci participanţi (şase cu Antonio), aşa că ne-am împrietenit repede, cu toate că brazilienii, care nu ştiau o boabă de engleză, cu ei Antonio vorbind în portugheză, au comunicat cu noi, uneori hazliu, cu ajutorul translatorului din telefon şi limbajului semnelor, înţelegându-ne de minune. Toţi cinci am format, în acea zi, o echipă strânsă, nedespărţindu-ne deloc pe parcursul vizitelor.

Aşezaţi confortabil în maşina elegantă, Antonio a pornit la drum şi în numai o oră şi jumătate am ajuns la Fátima, pe o vreme care se îmbunătăţise vizibil, soarele strălucind după o zi înnorată şi cam ploioasă.

  Fátima este un orăşel situat la circa 120 km nord de Lisabona, în partea centrală a Portugaliei, regiunea Leiria. Are aproximativ 12.000 locuitori şi nu ar fi ieşit în evidenţă cu nimic dacă aici nu s-ar fi produs unul dintre cele mai de seamă miracole ale creştinătăţii. Este vorba de şase apariţii ale Fecioarei  Maria începând cu 13 mai 1917, în viziunile a trei copii ce se aflau cu oile la păscut, respectiv frații Jacinta (7 ani) și Francisco Marto (11 ani), însoțiți de verişoara lor, fetița Lucia dos Santos (10 ani) într-un loc ştiut drept „Cova da Iria“(„Grota Sfintei Irina“).  

 La un moment dat, ei ar fi observat un fulger, urmat de o lumină puternică, iar după ce s-au apropiat, copiii ar fi văzut în mijlocul luminii conturul unei femei pe care au numit-o 'Doamna din Lumină'. Aceasta i-ar fi îndemnat pe copii să se roage și să revină în același loc în ziua de 13 a fiecărei luni, lucru ce s-a întâmplat timp de şase luni, dăţile următoare fenomenul fiind de o amploare crescândă, copiii fiind însoţiţi de un număr din ce în ce mai mare de persoane. Ultima apariţie a avut loc la 13 octombrie 1917, pe o vreme ploioasă şi rece, pentru aceasta strângându-se aproape o  sută de mii de oameni din Portugalia şi din alte ţări. Fetiţa Lucia dos Santos spusese la apariţia din 13 iulie 1917 că „Doamna din Lumină” ar fi promis un miracol pentru 13 octombrie.  

   Această ultimă apariție a “Doamnei din Lumină” ar fi fost precedată, ca de obicei, de un fulger. Cei trei copii au îngenuncheat, ca de fiecare dată, în fața aceluiaşi măslin, vorbind cu ființa nevăzută de către ceilalți. Minunea s-ar fi produs după plecarea „Doamnei din Lumină” . Ploaia ar fi încetat subit, iar norii grei s-ar fi risipit în câteva clipe. Potrivit relatărilor unora dintre cei prezenți, soarele a apărut pe cer sub forma unui disc argintiu, care a început să se rotească cu viteză, proiectând fascicule intense policrome. Soarele s-ar fi oprit de trei ori și tot de atâtea ori și-ar fi reluat rotirea. Rotirea soarelui ar fi durat circa 10 minute. Acesta este cunoscut sub numele de Miracolul Soarelui.

   Pe locul în care s-au produs miracolele, în 1928 a început construirea unei bazilici, sfințită în 1953, având un turn înalt de 65 de metri. La 13 mai 1967 – cea de-a 50-a aniversare a primei viziuni – o mulțime de aproximativ un milion de pelerini s-a adunat la Fátima pentru a-l auzi pe Papa Paul al VI-lea  rostind liturghia și rugându-se pentru pace.  

   Pe noi, Antonio ne-a condus atât în vechea bazilică, cea a Fecioarei Rozariului, dar şi în cea nouă, mult mai largă, povestindu-ne şi explicându-ne în detaliu ce ne arăta. Imensul areal în care anual se adună numeroşi pelerini era acum destul de gol, putând să ne plimbăm în voie şi să ne apropiem de spaţiul dedicat să aprinderii de lumânări. Am văzut persoane care urmează ritualul deplasării în genunchi până la bazilică în semn de profundă smerenie ca rugile să le fie ascultate. De asemenea, am văzut mormintele celor trei, fraţii Francisco şi Jacinta Marto fiind doborâţi prematur de gripă în 1919, respectiv în 1920, am aflat că Lucia dos Santos a devenit mai târziu călugăriță carmelită și a trăit până la vârsta de 97 de ani. În 2023, Lucia dos Santos tocmai ce fusese declarată „Venerabilă” , ca prim pas în vederea canonizării ca sfântă. Şi evlavioşii fraţi Francisco şi Jacinta au fost beatificați în anul 2000 de Papa Ioan Paul al II-lea, făcându-i cei mai mici copii nemartiri care au fost beatificați din istoria Bisericii Romano-Catolice. Ei au fost canonizați ca  sfinți  de Papa Francisc în 2017, la aniversarea a o sută de ani de la viziunile lor.

Surse de informare: https://www.britannica.com/event/Our-Lady-of-Fatima

https://ro. wikipedia.org/wiki/F%C3%A1tima

  În continuare, următorul obiectiv al itinerarului nostru era vizitarea mănăstirii de la Batalha, un monument excepţional, ridicat în urmă cu aproape jumătate de secol. Distanţa de cam 30 km dintre Fátima şi orăşelul Batalha a fost parcursă în mai puţin de jumătate de oră încât de îndată ce am intrat în localitate, iată-ne în faţa edificiului care ne apăruse în raza vizuală şi de la care nu ne mai luam ochii.

   Accesul în mănăstire se face contra cost, preţul biletului era atunci 10 €/pers., acum este 15  €/pers., însă Antonio a făcut aranjamentele necesare şi ne-a invitat să  păşim în interior. Dacă exteriorul este de-a dreptul impresionant, nici interiorul nu se lasă mai prejos. Din afară, măreaţa clădire apare ca un conglomerat de piatră gălbuie înnegrită pe alocuri de patina timpului, cu broderii şi dantelării fine, adevărate opere de artă.  

   Înainte de a spune ce am văzut, se cuvin câteva cuvinte despre Mănăstirea Batalha, această fantezie a goticului târziu ce a fost inspirată de victoria regelui João I din 1385, împotriva castilienilor în bătălia de la Aljubarrota, aflată la scurtă distanţă de aici. Deşi regele intrase în luptă cu şanse puţine de izbândă, acesta a învins şi din recunoştinţă a construit mănăstirea închinând-o Fecioarei Maria, convins fiind că aceasta l-a ajutat. De aceea, a numit-o Santa Maria de Vitória.  

    Construcţia imensei structuri a început 1386 şi a fost nevoie de încă un secol şi jumătate pentru a fi finalizată, pe durata domniei a şapte regi, însă, după cum se prezintă, se pare că rezultatul a meritat aşteptarea. Nu mai puţin de cincisprezece arhitecţi au fost implicaţi în ridicarea monumentalei opere, de asemenea a necesitat eforturi însemnate materiale şi umane.  

    Pe o latură a mănăstirii atrage atenţia o statuie ecvestră care îl întruchipează pe Nuno Álvarez Pereira, generalul portughez ce a deţinut un rol important în bătălia de la Aljubarrota. În spatele statuii, frumoasa faţadă din calcar reprezintă munca serioasă a trei meşteri ce s-au succedat pe parcursul a câteva zeci de ani.  

    Interiorul edificiului este de dimensiuni remarcabile, cu o înălţime generoasă, fără a se putea spune acelaşi lucru şi despre lăţime, dar cu un aspect fără complicaţii majore, singurele elemente decorative fiind vitraliul care înfăţişează viaţa lui Cristos. În partea dreaptă se află Capela Fondatorului, un real tur de forţă al primului arhitect, care rămăsese fără tavanul original în urma cutremurului major din 1755. Aici se găsesc mormintele regelui João I şi al soţiei sale, regina de origine engleză, Philippa de Lancaster, ale descendenţilor lor, inclusiv Henry Navigatorul.

   În stânga, se află Claustrul Regal, uimitor prin complicata sculptură manuelină adăugată ulterior structurii originale în stil gotic. Într-o parte se găseşte Sala capitulară unde arce nesusţinute, dispuse în formă de stea, se întâlnesc în punctul central format de blazonul regelui João I. În partea opusă, se află fostul refectoriu care găzduieşte sculpturi originale de secol XV. În spate, este localizat Claustrul Regelui Afonso al V-lea, de dimensiuni ceva mai modeste şi mai puţin ornamentat faţă de Claustrul Regal, găzduind un atelier de sculptură în piatră.

    Un alt loc foarte important în mănăstirea dominicană Batalha este Capela Neterminată, rămasă deschisă sub cer, ce a fost construită cu intenţia de a adăposti mormintele dinastiei de Avis, însă în cele din urmă doar regele Duarte I şi soţia sa fiind îngropaţi aici.  

  Vizita noastră s-a sfârşit după o oră, iar eu am concluzionat că mănăstirea dominicană Batalha se dovedeşte a fi un real panteon de regi şi regine, inclusiv al unora dintre valoroşii arhitecţi care au contribuit semnificativ la ridicarea sa. Este absolut impresionant când vizitezi Batalha să descoperi cât de însemnată este pentru trecutul portughez. Mai trebuie spus că mănăstirea este inclusă în patrimoniul UNESCO din 1983.

  Am plecat de la Batalha când începuse să picure uşor şi ne gândeam cu mâhnire că la ocean, la Nazaré, următoarea destinaţie, ploaia ar fi fost ultimul lucru dorit, însă pe drum vremea s-a schimbat brusc, norii s-au mai risipit făcând loc soarelui să-şi facă apariţia şi să strălucească schimbându-ne şi nouă starea de spirit.

   Distanţa dintre Batalha şi Nazaré este de puţin peste 30 km, iar Antonio a parcurs-o lejer  în jumătate de ceas pe şosele foarte bune. La Nazaré aveam popasul cel mai lung, de vreo două ore, cu program de voie care trebuia să cuprindă şi pauza de masă pentru cine vroia să ia prânzul.

   În Nazaré am demonstrat clar că formaserăm o echipă deoarece am făcut acelaşi program toţi cinci, deşi nu era obligatoriu. Asta pentru că ne-am simţit bine, deşi ne înţelegeam cu brazilienii mai mult prin semne şi proveneam din trei continente.

   Nazaré, care-şi trage numele numele de la o statuie a Fecioarei despre care se spune că a fost adusă din Nazaret de un călugăr acum mai bine de o mie şapte sute de ani, este, fără îndoială, cel mai pitoresc sat de pescari din Portugalia, deși zilele sale ca loc tradițional au trecut de mult timp. A devenit o faimoasă staţiune la nivel mondial pentru că are cele unele dintre mai mari valuri din lume și, drept urmare, este acum mai cunoscută ca o mecca a surfului.

        Orașul Nazaré este format din trei părţi: Praia, desfăşurată de-a lungul plajei care se termină abrupt într-o stâncă de 110 metri înălţime şi este încoronată de Sítio, cartierul vechi situat pe vârful unei stânci de unde priveliştile obţinute de la punctul său de belvedere sunt uluitoare. Praia și Sítio sunt legate de funicularul Nazaré ce funcţionează pe cale ferată ca şi cele din Lisabona, însă între cele două există şi trepte sau drum înclinat.  

     Al treilea district este Pederneira, un alt cartier vechi, cocoţat pe alt deal, dincolo de Praia.

     Pe noi, Antonio ne-a lăsat în Sítio, acolo unde pe marginea unui platou generos, Largo, se află bazilica Nossa Senhora de Nazaré, ridicată în în secolul al XVIII-lea, cea în care se păstrează icoana faimoasă. Am intrat şi noi în lăcaş, i-am admirat interiorul, că exteriorul ne încântase deja, apoi am remarcat într-un colţ micuţa capelă Ermida da Memória, renumită pentru legenda miracolului pe care Fecioara l-a făcut pentru a împiedica în 1182 calul nobilului Dom Fuas Roupinho să sară în prăpastie pe când urmărea o căprioară. Capela este placată, atât la interior cât şi la interior, cu azulejos albastre care ilustrează bine fericita întâmplare.  

   Lângă capelă am petrecut minute bune pentru a admira belvederea ce se aşternea în faţa ochilor din cel mai bun punct de observaţie asupra coastei şi plajei, asupra Praia: Miradouro de Suberco. Peisajul este de o frumuseţe greu de descris în cuvinte.

   Înainte de a merge să găsim un local în care să mâncăm, ne decidem toţi pentru o plimbare nu prea lungă urmând  indicatorul ce ne arăta că pe o alee, apoi pe un drum de pământ putem ajunge la Farol, un far care preceda şi o fortăreaţă, respectiv Forte de São Miguel Arcanjo. Până acolo, un alt punct panoramic, Miradouro do Sítio ne face să mai luăm o pauză de fotografiat. Ne plimbăm şi pe zidurile fortăreţei contra sumei de 2 €/pers. biletul, după care zărim un alt punct de belvedere, Miradouro das Ondas da Nazaré care ne poartă privirile spre Praia do Norte şi valurile spumoase care invadau această plajă din nord. Permanent, vântul ne-a însoţit şuierându-ne puternic în urechi, dar nu ne-a influenţat deloc, rămânând fermi pe poziţie.  În zilele noastre, atracțiile majore ale micuţului oraş Nazaré sunt valurile și surfingul, datorită „Canionului Nazaré” , un fenomen geomorfologic submarin care permite formarea unor valuri gigantice perfecte. Am aflat că este cel mai mare canion subacvatic din Europa, de aproximativ 170 de kilometri de-a lungul coastei, atingând o adâncime de circa 5.000 de metri.  

   Am rămas cu regretul că nu ne-am întâlnit cu nicio localnică, ratând ocazia de a vedea femei îmbrăcate tradiţional în negru şi şapte straturi de fuste colorate, cu capetele acoperite de baticuri strălucitoare, aşa cum citisem că era probabil să se întâmple.  

 Ultimul obiectiv al excursiei a fost Óbidos căruia îi fusese alocat cam o oră şi jumătate, înainte de a ne întoarce la Lisabona. Distanţa dintre Nazaré şi Óbidos este de cam 40 km pe care Antonio i-a parcurs pe autostradă în jumătate de oră.

Óbidos este un sat absolut adorabil cu o istorie bogată, devenit în zilele noastre un obiectiv vizat şi vizitat de mulţi turişti, aşa încât multe agenţii organizatoare de excursii îl includ în tururile lor făcându-l din ce în ce mai popular, aproape de neratat. Am citit că acest lucru i-ar mai ştirbi din carismă, însă mie nu mi s-a părut, ba chiar am înţeles repede că satul-fortăreaţă are un potenţial turistic remarcabil. Óbidos avea ieşire directă la ocean înainte ca locul să fie înnămolit, acum laguna este vecina sa pe o bună distanţă până la Atlantic.

Numele Óbidos derivă probabil din termenul latin oppidum, care înseamnă „cetate” , sau „oraș fortificat” . Romanii au locuit acolo până în secolul al V-lea înainte de a abandona orașul după căderea Romei. În secolul al VIII-lea, maurii au ridicat o fortificație în vârful dealului care a fost cucerită şi inclusă în regatul său de primul rege al Portugaliei, Afonso Henriques, în 1148, apoi fiind reconstruită în secolul al XIV-lea.

Însă cel care i-a conferit celebritatea a fost regele Dinis I, în 1282, când a oferit în dar Óbidos viitoarei sale soţii, Isabel de Aragón care se îndrăgostise de fostul castel maur. De atunci, orașul a făcut parte din zestrea diferitelor regine portugheze, până în 1833.

   Orăşelul este înconjurat de metereze crenelate care strâng ca o cingătoare în mijloc străzi pavate cu piatră flancate de case imaculate, văruite în alb, cu borduri de culoare albastru puternic, ultramarin sau galben-şofran, grădini cu garduri vii, numeroase biserici şi capele, prăvălii, magazine de meşteşugari şi multe baruri şi localuri cochete, clădiri peste care se revarsă bougainvillea în multe tonuri aprinse.  

    De asemenea, orăşelul este vestit şi pentru librăriile sale, fapt ce a determinat ca UNESCO să recunoască Óbidos în 2015 ca Oraş al Literaturii, desigur titlu conferit graţie şi altor criterii.  

 Am intrat în orăşel prin poarta de sud a oraşului, Porta da Vila, ce se bucură de azulejuos impresionante din secolul al XVIII-lea în interiorul formei sale în unghi. După intrare, Antonio, care ne povestise pe drum de ginjinha, sau mai simplu ginja, băutura asemănătoare cu vişinata noastră, originară din Óbidos, ne-a făcut cinste la primul bar cu câte un păhărel servit în păhărele de ciocolată, o minune! De fapt, aveam să ne dăm seama mai încolo că tot orăşelul este împânzit de baruri care se întrec în a servi clienţilor licoarea aromată.

Meterezele oferă posibilitatea plimbării pe acestea, aflându-se în stare ireproşabilă, lucru pe care l-am făcut şi noi o vreme pentru privelişti sau senzaţii deosebite, însă la un moment dat am coborât luând orăşelul la pas pe străduţe admirând pitorescul areal oriunde ne-am fi uitat.

   Am ţinut să ajungem în extrema cealaltă a oraşului, la castelul robust sau Pousada, cumva situat înglobat între zidurile solide, cu formă clasică de fortăreaţă, încă din anii’50 ai secolului trecut transformat un hotel respectabil. Dincolo de ziduri şi castel, în afara lor, există un amfiteatru unde se ţin spectacole şi concerte, cu precădere în sezonul turistic.

   Pe urmă, am luat-o pe altă stradă paralelă cu Rua Direita (strada principală), dar şi pe altele mai micuţe pentru a admira cât mai mult din încântătorul Óbidos pe calea întoarsă spre Porta da Vila, unde aveam punctul de întâlnire cu Antonio. Desigur, nu am ratat Igreja de Santa Maria, Stâlpul infamiei (coloana din piatră)  Largo de Santa Maria, Câmara Municipal de Óbidos (Primăria), Igreja de São Pedro sau Largo São João de Deus.

Am ajuns înapoi în Lisabona, nu după nouă ore, ci după zece frânţi de oboseală, dar cu marea satisfacţie că totul decursese ca la carte, iar vremea ţinuse cu noi deşi prognoza nu fusese prea promiţătoare Această excursie a fost una foarte concentrată şi intensă, însă s-a dovedit foarte reuşită, mai ales prin prisma faptului că s-a desfăşurat într-un cadru restrâns, lucru ce i-a conferit flexibilitate şi rapiditate. Am văzut locuri deosebite, cu o încărcătură fabuloasă, am cunoscut oameni diferiţi, de pe continente diferite, dar cu care am rezonat perfect, împrietenindu-ne imediat.

Recomand această excursie fără nicio reţinere, doar că trebuie avut în vedere faptul că necesită rezistenţă la oboseală.

Călătorii frumoase vă doresc!

---

VIZUALIZĂRI: 152 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI