O cazare cu peripeţii

TIPĂREȘTE

Pentru Dubrovnik am socotit o după-amiază plus/minus dimineaţa următoare. Ştiu, se vor găsi mulţi să strige: „Blasfemie! Prea puţin! În Dubrovnik poţi să stai şi o viaţă, că tot nu e destul! ”. De acord, dar deviza vacanţei noastre era „Fără muzee! ” şi eram hotărâţi s-o respectăm pe cât posibil, tot ce vroiam de data asta era să gustăm puţin atmosfera vechii cetăţi. Rezultă că aveam nevoie de o noapte de cazare în zonă, cât mai aproape de obiectivele turistice.

Am cerut ajutorul, ca de atâtea alte ori, prietenului booking şi în curând mi s-au confirmat cele mai negre bănuieli: cazările în buza cetăţii se traduceau în preţuri exorbitante, pe care nu eram dispusă să le plătesc. Mai era varianta zonei învecinate, de unde puteam veni în cetate cu maşina personală (ceea ce însemna oarece confort, dar şi stresul suplimentar al găsirii unui loc de parcare plus costurile aferente, aproximativ 2 euro ora sau mai mult) sau cu transportul în comun, adică trambalat prin staţii, timp de aşteptare şi oarece cheltuieli. După câteva zile de căutări înfrigurate şi de sute de strâmbături din nas, „am avut o relevaţie”: „Păi cât dau pe mere cam iau pe pere. Hai să accept că totuşi o cazare în/lângă cetate costă mai mult decât preţul psihologic! În fond, e vorba de doar o noapte! ” Am setat filtrele: „preţ sub 150 de euro” (pentru 4 persoane) plus „parcare” şi am reluat puricarea booking-ului… Bingo! „Old Harbour City Center Apartment”, notă peste 8, comentarii destul de favorabile, la 2 paşi de Poarta Pile, adică de intrarea principală în cetate!

Damir, proprietarul, m-a contactat cu vreo câteva zile înainte de cazarea propriu-zisă, mi-a indicat strada în care se afla parcarea, Don Franca Bulica şi m-a rugat să-l sun când ajungem ca să vină să ne recupereze. Am setat în GPS strada cu pricina, la care am ajuns destul de uşor, dar, imediat după ce am cotit-o la stânga pe dânsa… a început distracţia! Străduţa cobora într-o pantă accentuată, din faţă veneau alte maşini care ne claxonau, (oare suntem pe contrasens?), unde Dumnezeu să ne băgăm?! , Tati fierbe la volan, eu mă uit disperată în jur, descopăr în spate-dreapta curtea unui mic depozit, poarta e deschisă, Tati dă în marşarier urcând cu greu, frânele miros a ars, dar din fericire maşina noastră se comportă cu demnitate şi nu ne părăseşte la greu! Răsuflăm uşuraţi, transpiraţi leoarcă, cu tot aerul condiţionat şi îl sunăm pe Damir. Cobor din maşină luând cu mine printul de pe booking (nu s-a uitat nimeni pe el până acum, dar am constatat că e un bun semn după care să poţi fi recunoscut), mai fac vreo câţiva paşi, coborând pe buclucaşa stradă Don Franca Bulica şi… iată-l şi pe Damir, el trebuie să fie, căci se îndreaptă zâmbind către mine. „Unde e maşina? ” întreabă el privind nedumerit în jur, căci da, pe strada cu pricina se află o mică parcare, cred că la asta se referea Damir, dar nu conţine decât vreo 6-7 locuri, ocupate, evident. Îi explic că undeva, mai sus, îl rog să mă aştepte câteva minute, mă duc la Tati, care coboară din refugiu şi este preluat de gazda noastră.

Urmează epopeea parcării, care parcare se află, fizic, undeva pe un deal din apropiere; urcăm un pic, Tati cu maşina, restul pe jos. Parcare mare, amenajată, dintre bălării se vede frumos un golfuleţ cu plajă, precum şi fortăreaţa Lovrijenac, la poalele căreia citisem că se află apartamentele noastre. Parcarea e cu plată, evident, 20 kuna pe oră, cea mai scumpă de până acum din Croaţia. Dar suntem în Dubrovnik, ce naiba! Damir nu e sigur dacă trebuie să plătim. Îl întreb dacă are un contract-ceva cu primăria, vreo dovadă s-o punem sub parbriz, că altfel de unde să ştie ăştia de dau amenzi că noi suntem cazaţi în apropiere?! Damir zice că nu, nu are, se scarpină încurcat după ureche, apoi îşi sună un prieten, care îi confirmă faptul că da, trebuie să plătim. Era cam 2 ziua, deci avem de achitat vreo 18 ore, adică 360 kuna, adică vreo 48 euro. Mă uit pe printul de pe booking şi abia acum citesc: „Este posibilă parcarea publică la o locaţie în apropiere, nu este necesară rezervare şi se pot percepe taxe. ” Simplu ca bună-ziua! Că n-am văzut eu ce scrie până azi, asta e partea a doua. Asumându-mi vina şi ştiind că în viaţă domnia şi prostia sunt două chestii care se plătesc, am decis: „Ok, hai să plătim. Unde? ” Damir ne ia de mână şi începem să coborâm dealul pe care tocmai îl urcasem. Parcometrul este fix în locul unde ne întâlniserăm prima dată, în strada Don Franca Bulica. Şi surpriza abia acum e deplină! Trebuie să achităm cu monede!!! Pe bune?! 360 de kuna în monede? Păi ne prinde Revelionul! Ca să nu mai zic că de unde 360 de kuna în monede? Eu fierb, Tati e oarecum resemnat, Damir e calm însă. Ne scotocim toţi trei prin buzunare şi găsim bani mărunţi cât să achităm prima oră. Damir zice să nu ne panicăm, rezolvăm noi cumva. Cum? ; abia aştept să văd şi eu…

Până una-alta, curg toate apele de pe noi şi am vrea să mergem la pensiune, dacă se poate. „Nu vă luaţi bagajele? ”, întreabă gazda. Adică să urcăm iar dealul?! „Nu, mai târziu. ” Şi Damir iar ne ia de mânuţe şi ne conduce în dreapta, pe „strada noastră”, o străduţă pietonală, parţial plană, parţial cu trepte, care coboară spre mare. Face parte tot din zona veche a oraşului, judec după clădirile de piatră specifice zonei, cu obloane de lemn vopsit (aici văd că se poartă albul), cu plante căţărătoare pe ziduri. Încep să mă relaxez; frumos! Pe la jumătatea drumului, Damir ne face cu ochiul zâmbind spre stânga: e mica intrare (pe sub o boltă de piatră veche) la plaja pe care ne-o arătase de sus, din parcare. Mai mergem puţin şi iar facem stânga, pe o aleiuţă străjuită de ghivece cu plante verzi, care ne conduce la locaţia pe care am închiriat-o (strada Od Tabakarije, nr. 15). Urcăm cele 4 trepte chiar în faţă (locaţia se desfăşoară şi în stânga, dintr-o curte în care dorm pisici obosite se intră la restul camerelor dispuse pe 2 niveluri) şi îl urmăm pe Damir, care descuie uşa de termopan alb, ce se potriveşte în acest decor cam ca nuca în perete. Trecem peste acest amănunt, la propriu şi la figurat şi pătrundem în apartamentul răcoros, în care aerul condiţionat funcţionează deja la greu; bravo, Damir, eşti un mare om!

Înăuntru nu prea mai avem surprize, căci totul arată exact ca în pozele de pe booking. Intrăm într-un living în care cele 2 fotolii-pat sunt desfăcute şi pregătite deja pentru nani, fiind acoperite cu lenjerie albă şi curată. La capătul fiecărui pat găsim câte un prosop mare. În dreapta intrării există o etajeră cu tot felul de reclame ale restaurantelor şi agenţiilor turistice locale, iar deasupra ei, o umbrelă (de vreme rea, evident). În dreapta, o comodă cu 3 sertare (2 goale, iar cel de sus conţinând tot felul de vechituri), pe care se află un televizor cu ecran plat (ca de obicei, nu l-am pornit) şi un vas decorativ. Şi mai în dreapta, lângă perete, o ladă (lada piraţilor :), probabil). Şi mai sunt în living 2 scaune din acelea înalte, de bar, aşezate în faţa semi-peretelui care desparte livingul de zona bucătăriei.

Aceasta din urmă este nevoită să încapă într-un spaţiu nu foarte generos, dar se descurcă destul de bine, aş zice eu. Dincolo de semi-peretele-bar, este blatul de bucătărie, care serveşte ca loc de pregătit, dar şi de servit masa, deşi cam incomod şi absolut neîncăpător pentru 4 persoane (în faţa blatului, sunt doar 2 scaune acoperite cu rafie). Probabil ideea ar fi ca 2 bucăţi să ocupe aceste scaune, iar celelalte 2 pe cele înalte, de dincolo de bar. Noi urma să ne halim piţele cumpărate din oraş în vârful paturilor, direct din cutii, ceea ce nu ne face neapărat cinste, dar… Blatul-masă adăposteşte: pe el un cuptor cu microunde, un sandwich-maker şi un fierbător de apă electric; lângă el chiuveta, iar sub el şi sub chiuvetă un spaţiu închis cu uşi de pal în spatele căruia se află coşul de gunoi. Deasupra chiuvetei este o etajeră pe care se află bureţi şi detergent pentru spălat vasele. A! era să uit pata de culoare reprezentată de planta verde în vasul roşu smălţuit, în capătul barului!

Pe peretele opus chiuvetei, există un aragaz cu cuptor (deci, vedeţi?! , dacă intenţionaţi, chiar aveţi cu ce, nu vă puteţi plânge), alături un dulap-vitrină cu tot felul de sertăraşe şi rafturi în care găsiţi tot felul de tacâmuri, farfurii şi recipiente de gătit, chiar şi un vas decorativ destul de drăguţ. Lângă acest ansamblu, o vitrină frigorifică (!) (care face un zgomot înfiorător când porneşte şi căreia noi urma să-i luăm piuitul scoţând-o din priză) şi chiar şi o maşină de spălat rufe. Chiar ne-a trecut prin cap s-o folosim pe aceasta din urmă, căci cea din Korcula dăduse rateuri repetate şi aveam în portbagaj o parte din rufe încă umede, iar cele care se uscaseră, oricum erau pline de detergent. Da, le-om spăla noi, dar există minim 2 probleme: 1. trebuie să le cărăm de la cucurigu-din-deal, adică din mirifica parcare în care ne-am lăsat maşina şi 2. unde le uscăm? Căci locaţia nu beneficiază de terasă sau ceva de genul ăsta. Na, oraş vechi ţi-a trebuit, oraş vechi ţi-ai căpătat! (Mai târziu, dar prea târziu, urma să remarc sârma de întins rufe fixată pe unul din pereţii locaţiei, afară; dar oricum nu ne-ar fi încăput toate boarfele pe o singură sârmă; aia e probabil dimensionată pentru uscat 2-3 prosoape şi un costum de baie.)

Că veni vorba, baia este o prelungire a bucătăriei, de care este despărţită printr-o uşă din aceea pliabilă. Recunosc că asta e ceva ciudat. Dar, mă rog, o zi nu moare nimeni. Şi probabil că nici mai multe… Suprafaţa băii chiar este mică! Dar pe mine-una asta nu mă deranjează nicidecum, oricum îmi petrec în această încăpere minimum de timp posibil şi de obicei nu fac piruete pe acolo. Are însă tot ce trebuie, adică vas de toaletă, cădiţă de duş cu perdeluţă, chiuvetă cu săpun lichid, un mic dulăpior dedesubt şi oglindă cu etajeră deasupra. Gresie şi faianţă corespunzătoare; uitai să vă zic şi de gresia cu care e acoperit şi spaţiul chicinetei, da’ vă zic acum.

Ne întoarcem în living, având grijă la cele 2 trepte pe care trebuie să le coborâm şi care despart zona bucătărie-baie de restul locuinţei (poate-mi aduc aminte de ele şi la noapte, când o să mă duc la WC!). Din living intrăm în dormitor, ocupat aproape în totalitate de un pat dublu, gătit şi el ca şi suratele din sufragerie; ba, acesta are în plus şi o cuvertură care îl acoperă pe jumătate. Nici o impresie, nici rea, nici bună. Banal. Dar urma să se dovedească odihnitor. De-o parte şi de alta a patului sunt 2 noptiere cu veioze. Pe peretele opus, un alt fotoliu, în spatele căruia sunt depozitate pernele „paturilor” din living, iar alături, un dulap cu ceva pături şi perne de rezervă. Parchet laminat în ambele camere.

WiFi ok. Prize destule. Becuri cam „chioare”.

Apartamentul nu are decât vreo 2 ferestre, destul de mici, una lângă uşa de intrare şi alta la bucătărie. Acest lucru conduce la mai multe efecte, mai mult sau mai puţin bune: locaţia este răcoroasă, dar şi întunecoasă; se produce condens, în mare parte de la folosirea băii, care duce la un oarece miros de igrasie şi mucegai. Pe mine şi pe copii nu ne-a deranjat prea tare, mai mult pe Tati. Dar pentru cei alergici (cum era şi Băieţel când era mic), asta chiar poate să reprezinte o problemă.

N-am zăbovit prea mult în apartament, ne-am răcorit un pic, i-am plătit lui Damir preţul cazării (tot cash şi tot în euro), acesta ne-a dat chitanţa cuvenită şi ne-a zis vreo 2 vorbe despre cetate, mâncătorii bune şi altele de genul. Apoi el şi cu Tati s-au dus la restaurantul vecin, au făcut rost de ceva mărunţiş pentru parcare şi am pornit-o cu toţii într-acolo, să ne selectăm câteva lucruri pe care să le ducem cu noi în cameră. Am mai plătit pentru vreo câteva ore, urmând să mai facem pe seară încă o excursie în acest scop. Adică „am avut o grămadă de treabă”, cum s-ar zice! Oricum, sistemul mi s-a părut cel puţin ciudat: te cocoţi cu maşina în vârful dealului, cobori la parcometru cu buzunarele doldora de mărunţiş, plăteşti şi te cocoţi din nou ca să pui dovada în geam! Maxim! Dar suntem la Dubrovnik, ce naiba?! :)

Merită câte un paragraf şi vecinătăţile locaţiei, de fapt cele pentru care chiar ar merita să vă cazaţi acolo. Prima testată de noi a fost micuţa Plajă Sulic, cea pe care o văzusem din parcare şi în care se intră pe sub porticul de pe strada noastră. Are o mică porţiune cu nisip şi o alta betonată, în lateral. Are toalete şi un coş de baschet fixat într-un perete de stâncă, pentru ca puştii să aibă unde să-şi consume energia excedentară. Şi are o apă turcoaz-cristal, caldă şi curată, cum numai Mediterana ştie să aibă! În apă se poate intra clasic, de pe porţiunea cu pietricele (apa se adânceşte lin), dar şi de la capătul zonei betonate, pe 2 rânduri de scări: unele care te duc la o platformă aflată puţin peste nivelul apei, de pe care poţi să te lansezi fără emoţii, iar altele care merg mai sus, la un fel de trambulină, de pe care cei mai curajoşi pot exersa sărituri cu sau fără dublu-şurub. Mai în larg există şi un teren de polo. Deasupra plajei, pe o stâncă, este amenajat un bar, unde n-am testat ce se poate servi, dar cred că bănuim cu toţii. Au şi caiace de închiriat, după cum am văzut. Deci de toate pentru toţi are plaja asta, nici măcar cea mai reprezentativă a Dubrovnikului.

La alţi 2 paşi de pensiunea unde ne-am cazat, dar în sens opus, în direcţia mării, se află restaurantul Orhan, acela unde Tati căpătase monede pentru parcare, aşa că ne-am simţit datori să mâncăm la ei. S-a dovedit că a fost o alegere inspirată însă. Nu ne-am plictisit deloc în timp ce ne-am aşteptat felurile comandate, căci am putut admira micuţul golf cu bărci şi stânci spectaculoase, caiaciştii care se întorceau de pe mare, ca şi parapantiştii care zburau pe cerul senin al verii dalmate. Mi-a plăcut că ne-au dat şi aperitive din partea casei, o cremă de peşte foarte gustoasă. Mi-am făcut damblaua să mănânc grătar de ton (tuna steak), care a fost absolut delicios şi nu foarte scump (mai puţin decât jumătate din preţul parcării la Dubrovnik).

În golfuleţul deasupra căruia se află restaurantul urma să ne facem veacul şi în seara aceea, şi în dimineaţa următoare, înainte de a pleca. Dacă tot n-aveam terasă la pensiune, de ce n-ar fi asta terasa noastră, chiar dacă suntem nevoiţi s-o împărţim cu alţii?! Am „cântat” cu Tati câte o bere seara şi câte o cafea dimineaţa pe micul ponton din mijlocul golfului, privind cetatea veche care se înălţa deasupra noastră (fortul Lovrijenac este cocoţat pe un deal; „dincoace” suntem noi, cu pensiunea, restaurantul Orhan şi golful-terasă, iar „dincolo” este micuţa plajă despre care v-am povestit). Momente tihnite, preţioase, păstrate cu drag în caseta cu amintiri…

Păi acum ce să zic?! În afară de problema cu parcarea, locaţia nu e chiar rea. Mă rog, ar mai fi răcitorul ăla prea gutural şi umezeala din cameră… Dar n-am venit la Dubrovnik să stăm în cameră! Cu adevărat, cetatea este o bijuterie rară! Iar când vă adunaţi de pe drumuri, aveţi la îndemână o mică plajă dotată cu tot ce v-ar trebui, un restaurant bun şi rezonabil ca preţ şi un golf idilic, cu bărci, stânci şi cetate - pe post de terasă, doar pentru voi!

---

VIZUALIZĂRI: 4719 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI