O scurtă vizită la Puerto de Mogán (Să descoperim Gran Canaria – Partea II-a).

TIPĂREȘTE

După cum am mai spus, în pregătirea excursiei mi-am stabilit o listă de obiective posibil de atins în timpul petrecut pe insulă. Lista a fost destul de bogată, dar nu foarte atractivă pentru ceilalți. Poate și pentru că presupunea, pentru cele mai multe, închirierea unei mașini. Iar aceasta, așa cum am explicat anterior, presupunea anumite riscuri, de înțeles, și de acceptat.

În schimb, o parte din membrii grupului, au venit cu propriile propuneri, mai ușor de atins, eventual cu transportul în comun. Una din acestea a fost Puerto de Mogán.

Puerto de Mogán este cea mai vestică stațiune din partea de sud a insulei. Geografic vorbind, stațiunea este la circa 25 km nord – vest de Maspalomas. În zona ei este capătul vestic al autostrăzii. Din capătul acesteia, spre stânga, pe o șosea normală, după circa 2 km se ajunge în stațiune. Interesant este că pe cei peste 20 km de autostradă de la Maspalomas sunt 9 tuneluri, cu o lungime totală de circa 7 km.

Din capătul autostrăzii, spre dreapta, după circa 6 km, se ajunge în localitatea Mogán. Nu am aflat mare lucru despre aceasta, dar situația respectivă îmi aduce, din nou, aminte de Thasos-ul Greciei, unde câteva localități din interiorul insulei aveau o „Skala” proprie la malul mării. Probabil că și aici a fost o formă de apărare a populației, preponderent pescari, contra atacurilor piraților.

În Puerto de Mogán se poate ajunge cu transportul în comun, autobuzul nr. 32, care circulă la fiecare 30 de minute. În caz de necesitate, numărul autobuzelor se suplimentează. Costul unui bilet este de 4.50 euro de persoană și sens. Deși panoul din stație ne informa că se pot achiziționa bilete dus – întors, cu o reducere de 15%, la data vizitei noastre această facilitate nu era valabilă. Drumul durează circa jumătate de oră. Sosirea se face într-o adevărată autogară, cu peroane numerotate, fiecare destinat unei anumite linii.

Scopul declarat al excursiei era să vizităm portul („marina”) și un site arheologic, despre care nu știam nimic. Cu puțin timp înainte de a ne urca în autobuz, aflăm că este și zi de târg în localitate. Ca urmare, am o explicație pentru aglomerația din autobuz, Doina găsind un loc de așezat numai pe treptele de la ușa din mijloc, iar eu apucând numai un loc în picioare.

Localitatea este de o formă aproximativ triunghiulară, amplasată într-o vale între două dealuri, de 150 – 200 m înălțime, perpendiculare pe ocean, cu deschiderea la litoral de circa 500 m, și adâncimea puțin peste 1 km. Autogara este la circa 300 m de țărm.

Ghinionul face ca, imediat după coborârea din autobuz, să ajungem în zona târgului. Acesta ocupă o zonă pietonală, probabil promenada, în lungul stațiunii, de vreo 500 m lungime. Sunt tarabe, mai mari, sau mai mici, acoperite, sau nu, pe ambele laturi ale unei zone de circulație foarte îngustă, și foarte aglomerată. Aici, grupul nostru de șase persoane se împarte, pentru a lăsa fiecăruia libertatea de a-și atinge obiectivele. Noi intrăm în zona târgului, în capătul dinspre ocean. În consecință, îi vom parcurge lungimea de două ori. Varietatea de produse vândute este foarte mare. Aceasta începe cu inele, cercei, lănțișoare, continuă cu magneți, brelocuri, rame foto, și termină cu obiecte de îmbrăcăminte și marochinărie. Eu rămân câteva momente cu ochii pe un stand cu statuete de lemn. Băieții, clar de origine africană, se laudă că sunt din Ghana, iar că lemnul ar fi tec. Dacă prima afirmație pare rezonabilă, a doua o bănuiesc a fi comercială, lemnul statuetelor fiind mult prea ușor. Doina se lansează într-o negociere, și scoate o girafă de circa 30 cm înălțime la 10 euro, cu peste 30% mai puțin decât prețul inițial. De altfel, aproape orice am cumpărat de acolo a fost negociat, uneori chiar foarte dur. Au fost și câteva tarabe cu prețuri afișate, și care nu se puteau negocia, dar cu oferte. De regulă mărunțișuri, la care „plătești 4 și iei 5”. Între acestea, am găsit și niște pliculețe cu hidrocristale, acele biluțe translucide, colorate, decorative, care se umflă consistent dacă sunt scufundate în apă.

Spre capătul din amonte al târgului, o interesantă construcție adăpostește un complex comercial, dar care nu are foarte mare căutare. O fi de vină concurența? . Tot de un interes scăzut se bucură și o sală de fitness de pe la jumătatea traseului.

După ce nevoia de „shopping” a fost satisfăcută, ne îndreptăm și noi spre plajă. Aceasta, de circa 200 m lungime, nu foarte lată, are o formă de semilună, adăpostită în spatele unor diguri, cu o mică deschidere spre larg. Gurile rele spun că nisipul plajei este adus din Sahara. Nu am putut verifica această informație, dar, parcă nu este de crezut. Dunele de la Maspalomas sunt mult mai aproape. Interesant este faptul că plaja este destul de aglomerată, existând mulți turiști și în apă. Privind versantul din partea dreaptă (spre vest) a plajei, îmi aduc aminte de Matala, Creta, și mormintele săpate în stâncile de acolo. Aici, în loc de morminte, avem clădiri vopsite în alb. O altă diferență constă în faptul că aici, pe toată lungimea ei, plaja este bordată de o faleză cu terase, baruri, cafenele. Interesant este faptul că acestea sunt la fel de aglomerate ca și plaja.

Între timp, primim un telefon de la alți membrii ai grupului, cum că au găsit situl arheologic. Pentru a ajunge la el trebuie să mergem până la capătul estic al plajei, de unde apar și plăcuțe indicatoare. Mă duc singur, Doina preferând să rămână pe faleză, la o înghețată. Găsesc foarte ușor amplasamentul, și aflu că acesta se numește „Cañada de Los Gatos”. Dacă este să-l cred pe Google, aceasta ar însemna „Vâlceaua Pisicilor”.

Situl cuprinde un ansamblu de 10 – 12 ruine de case de piatră, ce au fost construite începând cu 1700 – 1300 de ani în urmă, deci după ultima erupție vulcanică. O parte din acestea au fost modificate și reconstruite în timp, unele fiind locuite chiar până în urmă cu 100 de ani. Acestea sunt amplasate pe panta dealului ce mărginește stațiunea, la cote destul de joase, 15 – 25 m peste nivelul oceanului. Locul a devenit un obiectiv turistic, fiind deschis vizitatorilor în 1995. Traseul prin sit este perfect marcat, o potecă, comod de parcurs, trecând prin dreptul fiecărei case. Fiecare casă are un nume și o poveste, prezentată, împreună cu fotografii, pe plăcuțele indicatoare din vecinătate. Acestea sunt în limbile spaniolă, germană și engleză. Cu această ocazie (Deh! Omul cât trăiește, învață!) , aflu că un termen pe care îl credeam cu referire numai la Australia, are de fapt o aplicabilitate internațională. „Aborigen” = băștinaș, autohton, indigen, cu referire la o populație ce a trăit anterior pe acele meleaguri.

Câteva din aceste case au o poveste care poate fi menționată. Una din acestea este „La casa bajo la casa” – Casa de sub casă, ce ne arată cum pe ruinele unei case mai vechi a fost construită o alta.

Mai departe, o casă ce pare a fi cea mai veche, locuită încă din secolul al III-lea, are pereții dublați, iar spațiul dintre aceștia este umplut cu pământ. Se consideră că aceasta este o metodă de protecție contra eventualelor inundații produse de scurgerile de pe versanți. Oare în acele timpuri ploua mai mult pe insulă sau am, și aici, explicația privind văile amenajate?! (menționate în articolul anterior).

Cele mai multe case au în plan o formă de cruce. Nu am idee dacă există o explicație legată de religie, a acesteia. Există, însă, o casă încadrată la definiția „Otras casas, otros constructores, otros tiempos”, care are o altă formă, destul de neregulată, după părerea mea, apropiată de o pară. Se explică aceasta prin faptul că testele cu Carbon 14 o datează din secolul al XV-lea, mult mai târziu decât celelalte.

Cea mai simpatică denumire a unei case mi s-a părut a fi „Conejo y gato” – Iepurele și pisica. Săpăturile arheologice de aici au scos la iveală câteva oase de iepure. Pe unele din acestea au fost descoperite o serie de urme, identificate ca fiind de la colți de pisică. Interesant este faptul că atât iepurele, cât și pisica, au apărut pe insulă după 1483, fapt ce poate conduce mai ușor la determinarea vârstei casei.

Ruina cu cea mai mare altitudine, considerată a fi locuință, poartă numele „Una casa de transición”. Potrivit identificărilor arheologice, este una din clădirile construite peste ruine mai vechi.

O ultimă ruină pare să fi fost un loc de preparare a hranei și desfășurarea unor activități legate de aceasta. Eu am considerat-o ca fiind o „bucătărie comună”, pentru întreaga comunitate.

În continuare, poteca urcă spre un „mirador” (punct de observație, de belvedere, situat la înălțime) intermediar, și apoi către un altul, și mai sus. Lângă acesta există și un bar, dotat cu o largă gamă de băuturi și, mai ales, cu toaletă. Aici mă reîntâlnesc cu ceilalți membrii ai grupului, de care mă despărțisem la târg. Grăbit să fac o poză panoramică, omit să fotografiez barul. Îmi spun că o voi face la întoarcere, fără să știu că nu voi mai reveni acolo. Ca urmare, îi voi face acestuia o fotografie mai târziu, de jos, din localitate.

O informație de pe panoul de la intrare spunea că la capătul străzii putem să găsim și cimitirul antic. Presupun că aleea pe care am mers până acum, și care se continuă mai departe, cam pe aceiași cotă de nivel este strada menționată. Așa că ne continuăm drumul pe alee și, după circa 400 m, ajungem și la cimitirul din situl arheologic. De precizat că pe ultimii circa 50 m, traseul coboară cam 25 m.

Aici, pe o suprafață destul de mică, au fost identificate circa 20 de morminte, majoritatea datând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Sunt morminte atât de bărbați și de femei, cât și de copii de 2 – 6 ani. În zonă au fost efectuate studii în 1987 și în 2000, din nefericire îngreunate de faptul că aici au fost înhumate, ulterior, și multe animale de companie. Astăzi sunt vizibile numai urmele mormintelor, în dreptul fiecăruia fiind o plăcuță indicatoare cu explicații și fotografii despre ce s-a găsit acolo. Un panou general, cu referire la întregul cimitir, precizează că sunt 2 morminte care, încă, conțin schelete nederanjate. Cred, totuși, că ceea ce am fotografiat eu, mult prea expus intemperiilor și agresiunilor, este o reconstrucție din plastic, și nu unul din scheletele originale.

Pentru a evita urcușul spre aleea pe care am venit, părăsim situl pe o poartă din zonă, accidental deschisă, și ajungem, cu adevărat, într-un capăt de stradă. Eu revin pe faleză, pentru a o recupera pe Doina, în timp ce restul grupului se îndreaptă spre autogară, pentru a lua un autobuz, mai devreme.

Pentru a ajunge în port, parcurgem întreaga faleză a plajei, până la limita vestică a acesteia și, apoi, traversăm o vale regularizată. Deși aici există o oglindă de apă, aceasta este datorată nivelului oceanului. Ceva mai în amonte, valea este seacă. Un sait dedicat stațiunii, plecând de la această vale, consideră că Puerto de Mogán este o „mică Veneția”. Consider comparația mult prea exagerată.

Ca o primă impresie, apreciez că portul este foarte mare. Cu o suprafață de circa 4 hectare, cred că este al doilea ca mărime din insulă, după cel din Las Palmas. Lucrările de realizare a portului în forma actuală au început în 1982. Ca și ambarcațiuni, nu sunt foarte impresionat. Cam același model de iahturi cu vele ocupă toate danele. La fel era și în Lanzarote. Probabil că așa este moda în insule. Rămân cu nostalgia vizitei la ”Marina” din Benalmádena, unde nu erau două ambarcațiuni la fel, una lângă alta.

Știam, încă din pregătirea excursiei, că din acest port pleacă „Submarinul Galben”. Acesta nu a fost însă pe lista mea, pentru că făcusem o asemenea plimbare în Lanzarote, ce nu a fost foarte entuziasmantă, în comparație cu una similară din Marea Roșie, mult mai „colorată”. În plus, prețul nu era prea atractiv, 31.50 euro de persoană. Identificând punctul de îmbarcare, m-am felicitat încă odată pentru că nu m-am înscris, pentru a ajunge acolo fiind necesar a da ocol întregului port, până la capătul digului de larg. Prindem, în schimb, plecarea unui vas de pasageri, plin ochi, probabil într-o excursie, undeva pe ocean.

Nouă, pe mal, nu ne rămâne decât să admirăm mulțimea de pești din radă, probabil obișnuiți cu, și așteptând hrana aruncată de turiști, precum și promenada ce bordează danele, foarte aglomerată și dublată de numeroase hoteluri și restaurante.

Plecând din port, remarcăm o piatră de o formă ciudată. Prima mea impresie este că seamănă cu acea piesă metalică de pe cheu, de care se leagă parâmele la ancorare, care, dacă nu mă înșeală memoria, în limbajul marinarilor noștri se cheamă „babă”, sau „babană”. Panoul indicator ne informează, însă, că este vorba de un omagiu adus efortului și sacrificiului marinarilor din localitate. Inițial, piatra a fost un reper pentru nivelul mareelor, indicator necesar pescarilor la revenirea din larg. A fost amplasată aici după construirea portului.

Pentru a ne întoarce în centru, străbatem, apoi, un cartier de case, de regulă cu un singur etaj, cu străzi foarte înguste. Remarc abundența de verdeață și de flori ce se întind de la o clădire la alta, peste stradă, fapt ce îmi aduce aminte se străduțele din Oia, Santorini.

Dar, nu pot fi toate frumoase până la capăt. Ajungem la autogară cu circa un sfert de oră înainte de plecarea autobuzului. Acesta nu este, încă, sosit în stație. În schimb, este o mulțime de oameni. O parte din ei încearcă să formeze o „coadă” în dreptul locului unde va opri autobuzul. Intenție onorabilă, dar inutilă. În momentul sosirii autobuzului, în dreptul ușii acestuia, se creează o îmbulzeală teribilă. Comparația ce mi-a venit în minte este aceea a cozilor la carne de pe vremuri, când se anunța că mai sunt numai 10 pachete pentru cei 100 de oameni ce așteptau. Trebuie să menționez că majoritatea turiștilor erau germani, și nu chiar foarte în vârstă.

Dau, însă, o notă excelentă spaniolilor care, imediat, au adus un al doilea autobuz la peronul alăturat, iar șoferul nostru nu a dat bilete decât pentru cei ce au avut loc pe scaun, și a plecat cu circa 5 minute înainte de grafic.

Noi am ajuns la hotel în timp util pentru a prinde masa de prânz.

---

VIZUALIZĂRI: 4098 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI