O zi memorabilă în fabulosul Mani

TIPĂREȘTE

„Am văzut o peninsulă ce se termina în plaje în formă de semilună... Am acostat într-o lume de o frumusețe aproape magică, plină de măslini magnifici. În spatele lor, uscatul se topea într-o cochilie mare de stâncă cenușie” . Patrick Leigh Fermor: Mani: Travels in the Southern Peloponnese

Dacă ar fi să aleg cea mai interesantă din cele 18 zile ale circuitul nostru peloponeziac din 2021, n-aș sta deloc pe gânduri și aș spune că a fost aceea când am ajuns în Mani.

De ce? Fiindcă a fost ca un soi de șaorma... pardon, gyros ????cu de toate.

Ce este Mani?

Mani este una din cele trei peninsule care împung marea în sudul Peloponezului, mai precis „degetul” din mijloc. ???? Asta fiindcă am precizat deja că Peloponezul are forma unei mâini deschise...

Mărginit la nord de Munții Taygetos de peste 2.400 m înălțime, la vest de Golful Messinian și la est de Golful Laconian, ținutul Mani se întinde de la Kalamata la nord până în sud la Capul Tenaro (Tainaron) sau Matapan, iar pe axa vest-est de la Kalamata la Gytheio.

Se pare că numele său derivă de la un cuvânt grecesc care înseamnă „arid” - și cu asta aproape că am spus totul.

De ce este Peninsula Mani așa de specială?

Pentru că:

■ Este una dintre cele mai izolate, sălbatice și austere zone din Grecia continentală, dar de o frumusețe aspră singulară, cu peisaje care îți taie răsuflarea: munți care devin din ce în ce mai golași pe măsură ce înaintezi spre sud, mici plantații de măslini, țărmuri stâncoase cu panorame marine splendide și grote săpate în rocă, golfuri care adăpostesc plaje cu nisip sau pietricele.

■ Din cauza izolării, până prin anii ’70-’80 în Mani se ajungea doar pe mare sau pe drumuri de pământ și unele localități nu aveau curent electric. Situația s-a schimbat mult în bine după intrarea Greciei în UE, însă tradițiile s-au păstrat și în unele sate încă mai găsești crâmpeie de autenticitate.

■ Izolarea și sărăcia, dar și pierderea autonomiei locale la care manioții țineau extrem de mult au dus la o depopulare masivă a zonei, care spre sfârșitul secolului al XIX-lea a fost aproape părăsită. Nici măcar pirateria, o îndeletnicire de bază, nu mai renta în vremurile acelea! ????Iar astăzi, în afară de Areopolis și Gytheio, care numără peste 1.000 de locuitori, așezările maniote sunt în fapt cătune cu numai câteva zeci sau maxim câteva sute de rezidenți. Nici măcar afluxul de turiști în micile stațiuni estivale nu a modificat substanțial ritmul lor de viață și îi vei întâlni cu precădere la munci agricole sau stând la o cafea și un pahar cu apă la micile terase sătești. În ciuda dezvoltării din ultimele decenii, Mani a rămas o zonă liniștită, perfectă pentru vacanțe relaxate.

■ Emigranții manioți au ajuns în toată lumea iar în Corsica și-au întemeiat propriile sate, prezența lor dând naștere unor speculații potrivit cărora însuși Napoleon Bonaparte ar fi avut niscai origini maniote! ????

■ Din același motiv al izolării, Mani a fost ultima regiune din Grecia care a adoptat creștinismul. Un călugăr pe nume Nikon (devenit între timp protectorul spiritual al regiunii Mani și al Spartei) a fost trimis aici de la Constantinopol pentru a predica creștinismul în a doua jumătate a secolului al IX-lea, dar abia după două veacuri localnicii au renunțat la ritualurile păgâne. Se pare însă, judecând după numărul uriaș (cca. 1.000, după unele surse) de biserici și capele bizantine, că manioții au îmbrățișat până la urmă cu mare entuziasm noua credință.

■ Manioții se consideră descendenți direcți ai spartanilor din antichitate și au renumele de a fi oameni aspri, mândri, războinici și independenți. Iar istoria lor o dovedește din plin! Mani a fost singura regiune din Grecia necucerită de otomani și în același timp focarul declanșării Războiului de Independență a țării.

■ Emblematice pentru arhitectura regiunii și unice în toată Grecia sunt turnurile de piatră. Primele astfel de construcții fortificate au apărut în Mani în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când mulți oficiali franci s-au retras aici din Arcadia cucerită de bizantini. Două secole mai târziu, după căderea Constantinopolului, a venit rândul bizantinilor să se refugieze în Mani, iar cele mai puternice familii - nyklienii - au pus bazele unei aristocrații locale.

Necesitatea apărării de atacurile otomane, ca și centralizarea și totodată segregarea societății maniote în clanuri sunt elementele care au dus la răspândirea acestui tip de construcție, care se afla în centrul vieții familiilor ca loc de sărbătorire a evenimentelor importante, dar și de declanșare a atacurilor asupra rivalilor, care puteau dura luni sau chiar ani în șir, cu perioade de armistițiu pentru strângerea recoltelor. Cu cât turnul era mai înalt, cu atât bolovanii puteau fi catapultați mai ușor de pe acoperiș, lovind fără milă clădirile dușmanilor. Feudele sângeroase se încheiau doar prin capitulare sau distrugere totală.

Cu timpul, turcii au încetat să mai încerce să cucerească Mani, dar au încurajat conflictele locale pentru a preîntâmpina revoltele îndreptate împotriva lor. Guvernau indirect prin intermediul unui bey numit dintre membrii nyklienilor.

Otto, primul rege al statului elen, a încercat fără succes să pună capăt războaielor între clanurile maniote și să le dărâme turnurile.

Turnuri masive din piatră se construiesc și astăzi. Nu știu exact de ce ????: pentru păstrarea tradițiilor și atragerea turiștilor ori pentru că autoritățile locale interzic altfel de adăugiri. Sau poate că la mijloc sunt niște rațiuni de ordin practic care mie îmi scapă; eu una le consider incomode. Cert este însă că le întâlnești peste tot și în drumul nostru am văzut inclusiv resorturi de cinci stele alcătuite din asemenea clădiri.

■ Luptători aprigi, manioții au fost primii care s-au alăturat mișcării pentru independența Greciei. Ultimul bey numit de otomani, Petros Mavromichalis, a unit clanurile și a declanșat în martie 1921 revolta în Areopolis. Multe alte localități din peninsulă își arogă meritul întâietății, însă se pare că acest orășel e cel mai îndreptățit să o facă.

Manioții au participat în mare număr și într-o manieră decisivă la confruntările armate din timpul Războiului pentru Independență, dar după proclamarea statului elen au dorit să-și păstreze autonomia. În 1831, Ioannis Kapodistrias, guvernator al Greciei, a intrat în conflict cu clanul Mavromichalis, care refuza să plătească taxe noului guvern. Petros Mavromichalis a fost arestat alături de alți membri ai familiei, fiind acuzați cu toții de înaltă trădare, iar Kapodistrias a fost asasinat pe 27 septembrie același ani la intrarea în Biserica Sfântului Spiridon din Nafplio de către Konstantinos, unul dintre frații lui Petros, și Georgios, fiul lui Petros.

Întorsăturile ciudate ale istoriei! ????

Bun, acum că ne-am lămurit cât de cât de ce e Mani așa de special,

La drum!

Pornim din Kalamata, gazda noastră pentru 3 zile și 4 nopți vezi impresii, și înaintăm pe țărmul Golfului Messenian spre sud până la Vathia, cale de doar 113 km, dar pe care până și Google vă spune că nu-i veți putea străbate în mai puțin de 2 ore și jumătate din cauza serpentinelor. În plus, vă garantez că nu veți rezista tentației și veți face multe opriri, măcar pentru ședințe foto! Vom face același drum și la întors.

Primii 80 km, până la Areopolis, îi vom parcurge pe Epar. Od. Kalamatas-Areopolis, o șosea națională care continuă spre est preț de 27 km până la Gytheio cu Epar. Od. Gytheio-Areopolis, drum pe care îl vom face într-o altă zi, când ne vom îndrepta către Insula Elafonisos.

În fine, de la Areopolis până la Vathia, cale de 33 km, vom rula pe o șosea mult mai îngustă și mai prost întreținută, dar nemaipomenit de pitorească.

Ce putem vedea și vizita în drum?

Lăsăm în stânga Ano Verga, un sătuc cocoțat pe munte la ieșirea din Kalamata, și după 35 km ajungem la Kardamyli, un sat pe malul mării de care Homer amintește în Iliada ca una din cele șapte cetăți oferite de Agamemnon lui Ahile pentru a-l ademeni să se reîntoarcă în luptă. În secolul al XVIII-lea, familia Troupakis, poreclită „Mourtzinos” („Buldogul” ), descendentă din împărații bizantini Paleologu, a construit aici un turn de piatră care a devenit loc de întrunire a insurgenților în timpul Revoluției de Independență.

Străbatem satul cu case de piatră, magazinașe drăguțe și cafenele. Pe panta muntelui, în depărtare, zărim silueta clopotniței bisericii Sfântului Spiridon și a castelului medieval. Nu reușesc să îl conving pe Adrian să facem un mic ocol ca să-l vedem, se declară sătul de castele, și deja numărăm la activ Chlemoutsi, Kyparissia, Methoni, Koroni și Castelul Nou din Pylos. Aveam să-mi iau însă revanșa la Nafplio! ????

În Kardamyli și-a petrecut ultimii ani de viață Sir Patrick Leigh Fermor (1915-2011), autorul britanic de cărți de călătorie pe care l-am citat în preambulul acestui review. În 1935 acesta a cunoscut-o în Atena pe Bălașa Cantacuzino, din celebra familie de care am auzit cu toții, cu care s-a mutat mai întâi în insula Poros vezi impresii, apoi în apropiere de Galați. Imediat după ce, în septembrie 1939, Regatul Unit a declarat război Germaniei, cei doi s-au despărțit, Fermor înrolându-se și distingându-se în luptele purtate în Creta.

Iată o neașteptată legătură cu România!

O oprire pentru bălăceală vom face după câțiva kilometri la Stoupa, un sat-stațiune devenit în ultimii ani o atracție turistică importantă. Motivul? Plaja. Spre ea ne îndreptăm și noi coborând pe o străduță mărginită de garduri din blocuri de piatră fasonată. Ajungem într-o mică parcare care se dovedește a aparține de o tavernă de pe țărm și suntem acostați de un domn care, după ce se uită la plăcuța de înmatriculare, ni se adresează în românește: „Bună ziua. Ce mai faci?”

Altă surpriză! Omul ne spune că a avut angajat un tânăr din Moldova noastră de la care a învățat câteva cuvinte în românește și ne poftește în tavernă. Nu putem să-l refuzăm, e prea amabil, însă ne cam grăbim, așa că nu bem decât câte o cafea, după care facem o baie lungă și plăcută.

Plaja e așezată într-un golf încadrat de maluri înalte pe care se ițesc case cu acoperișuri roșii, o parte transformate în pensiuni. Pe mal se înșiră mai multe cafenele și taverne, nisipul e suficient de fin, dotările bune, destulă animație cât să nu te plictisești, intrarea lină în apa limpede - perfect!

Ce ar mai fi de zis? Că scriitorul Nikos Kazantzakis, al cărui bust se află undeva în sat, a poposit în Stoupa pentru scurt timp și un meșter local cu care a stat mai îndelung la povești l-a inspirat pentru faimosul personaj Zorba grecul.

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, nu zăbovim mult, deși tare mi-ar fi plăcut să mai lâncezesc un pic pe șezlong. Revenim pe șoseaua care șerpuiește pe țărmul dantelat și admirăm golfulețele sclipitoare și în spatele lor, munții împăduriți. Iată și primele turnuri! Și o ploicică de vară care nu ne sperie însă!

Facem un scurt popas la Agios Nikolaos, un sătuc pitoresc cu un mic port pescăresc, se pare cel mai frumos din această parte a regiunii. Case din piatră cu un etaj stau să se prăvale în mare, un pescar dă la undiță iar în zare culmile montane sunt acoperite de nori pufoși.

Ne apropiem încet-încet de Oitylo/Itylo, un sat prosper, cu conace din secolul al XIX-lea, care a fost în veacurile XVI-XVIII cel mai mare centru de comerț cu sclavi din Mani. În apropierea sa se află Mănăstirea tou Dekoulou, cu o biserică din secolul al XVIII-lea. Dar recunosc, nu istoria locului mă atrage, ci panorama extraordinară a Golfului Limeniou, pe care nu mă mai satur să îl fotografiez de la un punct belvedere de pe șosea. Remarc cu acest prilej și plaja, la care ne vom opri la întoarcere.

Sunt de fapt două plaje mici, cu nisip și pietricele, despărțite de o bucată de mal betonat și denumite, în pană de imaginație????, „Beach A” și „Beach B” . Apa a căpătat irizații verzulii de la vegetația abundentă și este de o limpezime formidabilă. Sunt șezlonguri, pe care ne trântim fără să ne ceară nimeni bani, deși terasa de deasupra capului nostru e amenajată, așa că-i dăm și noi ignore și ne aruncăm în mare.

O baie bună, și din nou la drum! Areopolis ne așteaptă!

După standardele maniote, acesta este un oraș în toată puterea cuvântului și îl găsim surprinzător de animat. Așa cum vă spuneam, aici, mai precis în biserica Taxiarchon (a Arhanghelilor), pe data de 17 martie 1821, Petros Mavromichalis a ridicat steagul Revoluției maniote, dând semnalul Războiului de Independență.

Steagul era alb cu o cruce albastră în mijloc și cu două înscrisuri: deasupra, „Victorie sau moarte” , iar dedesubt „Ori pe scut ori sub scut” . Primul înscris e o adaptare a mottoului „Libertate sau moarte” al societății secrete Filiki Eteria în care manioții au înlocuit cuvântul „libertate” cu „victorie” deoarece ei nu s-au considerat niciodată sclavi. Al doilea înscris era deviza luptătorilor spartani, pentru care nu existau decât două alternative: să învingă sau să fie uciși.

Am văzut acest steag neoficial arborat în mai multe locuri din Mani, semn că localnicii nu au uitat nici acum, după două veacuri, ce rol au jucat în eliberarea Greciei. Și tocmai pentru a sublinia acest rol, numele localității, care la 1821 era Tsimova, a fost schimbat după Revoluție în Areopolis/Areopoli, adică „orașul lui Ares” .

Piața centrală, pavată cu piatră și înconjurată de clădiri vechi frumos restaurate, are un monument dedicat lui Petros Mavromichalis. Dacă statuia din bronz s-a dorit a fi în mărime naturală, înseamnă că eroul înfățișat într-o postură războinică era tare scund de înălțime... ????

În fine, nu asta contează, hai să aruncăm un ochi primprejur. Silueta bisericii Taxiarchon se profilează pe verdele munților iar ceva mai departe este biserica Agios Ioannis a familiei Mavromichalis. Casele din piatră au la parter taverne, cafenele, gelaterii și magazine cu suvenire. Ne așezăm și noi la o tavernă și ne înfruptăm dintr-un club sandwich imens și o porție zdravănă de cartofi prăjiți care ne costă numai 6 euro de căciulă. Plusăm și cu câte un frappe (2 euro) și ne declarăm mulțumiți.

Dacă aveți la dispoziție mai mult timp, în oraș funcționează un Muzeu al Revoluției iar în împrejurimi se află renumitele peșteri Pyrgos Dirou și castelul otoman Kelefa.

Dacă până la Areopolis șoseaua a fost sinuoasă dar lată, de aici încolo serpentinele dese și drumul îngust și mai puțin întreținut vor pune serios la încercare abilitățile de șofer ale consortului. Am pătruns în ceea ce este cunoscut sub numele de Mani de Sud, o zonă mult mai aridă în care munților împăduriți le-au luat locul tufișurile de scaieți și bolovanii. Piatra, cel mai la îndemână material de construcție, e folosită din plin: tăiată în blocuri și fasonată, din ea se fac case, garduri, unelte, împrejmuiri de stâne, delimitări ale parcelelor agricole.

Iar dacă până la Areopolis mai străbătuserăm câte o localitate, oricât de mică, de aici încolo ne vor ține cu precădere companie doar pământul argilos, crăpat de soare, și mărăcinii. Ici-colo, presărate pe pante, mai apare câte un ciorchine de 3-4 turnuri; chiar nu-mi dau seama cum își câștigă existența oamenii aceia ????, căci de cultivat nu se poate cultiva mai nimic pe acest tip de sol, dar poate că trăiesc doar din creșterea oilor și caprelor.

După sătucul Kitta și biserica bizantină din secolul al XII-lea închinată Sfinților Sergiu și Bacchus facem un mic ocol spre cătunul Agios Georgios. Nu cred să aibă mai mult de douăzeci de case, înșirate de-a lungul unui drumeag de piatră atât de îngust, încât ne temem pentru sănătatea Loganului nostru... ????

Da, dar în capătul lui, la „poalele” unui turn, dăm de un mic golf a cărui frumusețe îmi taie respirația: este pe jumătate înconjurat de stânci abrupte și în apa cu tente albăstrii-verzulii stau ancorate câteva bărci pescărești albe. Doamne ce minunăție!

Ca pentru a-mi contrazice afirmațiile despre pustietatea locurilor, zăresc pe malul înalt o construcție (evident din piatră) sofisticată, cu turnulețe, ferestre cu arcade și o terasă cu umbrele. Pare a fi un spațiu de cazare, și într-adevăr, un domn își bea cafeluța așezat la o masă. Deci n-am ajuns (încă) la capătul lumii: oare or fi având internet?!! ????????????

După scurta dar obligatoria ședință foto ne îmbarcăm iar în mașină. Continuăm să rulăm în apropierea țărmului, în același peisaj arid punctat la cotiturile drumului de panorame spectaculoase ale mării.

Și intrăm în Vathia/Vatheia, satul turnurilor de piatră, bijuteria arhitectonică a ținutului Mani și foarte probabil cel mai fotografiat loc din peninsulă. Toate clădirile din cătun sunt turnuri înalte, pe 4-5 nivele, cu mici deschizături în piatră pe post de ferestre. Marea plăcere este să te plimbi printre case, iar panorama care se deschide spre Golful Messenian și Capul Tenaro este de-a dreptul incredibilă.

Satul, menționat documentar pentru întâia oară în 1571, a fost ridicat de pirați într-o poziție strategică, aproape de mare și pe un deal de unde puteau zări din timp eventualele nave dușmane. La începutul secolului al XIX-lea se pare că adăpostea 300 de familii, însă cu timpul s-a depopulat iar după al Doilea Război Mondial mai toți localnicii l-au părăsit, alegând să emigreze. Casele-turn sunt în mare majoritate abandonate, doar câteva au fost transformate în pensiuni, și în afara unor muncitori care lucrau la o renovare și a unui preot care tocmai intra în biserică, nu am zărit pe nimeni.

Locul mi s-a părut prin urmare pustiu: deși bine reprezentat pe net prin multe fotografii și clipuri video, depărtarea de alte așezări îl face relativ inaccesibil. Totuși câteva lung metraje s-au filmat aici: Before Midnight cu Ethan Hawke și Julie Delpy, sau Psyhi Vathia, o peliculă grecească despre doi frați aflați în tabere opuse în timpul Războiului Civil din 1946-1949. Chiar mă mir că decorul nu i-a atras până acum pe regizorii de filme tip fantasy. Dar nu e timpul trecut!

Vathia a fost punctul terminus al excursiei noastre, dar nu pot încheia reviewul fără a aminti și de Gytheio/Gythio/Gythion, capitala oficială a ținutului Mani și cel mai mare oraș al său, pe care l-am traversat, așa cum v-am mai spus, într-o altă zi, plecând din Kalamata, trecând prin Areopolis, în drum spre insula Elafonisos.

La ieșirea din Areopolis am avut din nou parte, din păcate, de priveliștea unor păduri arse, de care ne-am îndepărtat însă rapid, căci între Areopolis și Gytheio nu sunt decât 27 km. Am intrat în Gytheio, am străbătut zona nouă și animată, cu clădiri albe de trei-patru etaje, cum sunt majoritatea blocurilor grecești, și am ajuns pe faleza/promenada orașului, unde am văzut înșirate taverne și cafenele cu priveliști frumoase spre Golful Laconian iar în spate coamele împădurite ale Munților Taygetos.

Gytheio a fost un port important pentru fenicieni, care făceau comerț cu porfir și cu colorantul tirian violet-purpuriu extras din crustaceele purpura pescuite aici, un produs extrem de scump folosit la vopsirea hainelor împărătești și mai târziu a robelor cardinalilor catolici, așa încât orașul a prosperat și sub spartani, și sub romani ori bizantini și venețieni.

La sud de oraș se află plaja Mavrouvoni, una dintre cele mai lungi și mai frumoase din Mani, iar în apropiere sa castelul Passava, construit de franci în 1254.

La ieșirea nordică din oraș, pe plaja Valtaki, am zărit faimoasa epavă Dimitrios. Vasul, construit în Danemarca în 1950, naviga sub pavilion grecesc și a fost abandonat în 1981. Pe seama naufragiului său au circulat diverse povești, unele legate de o posibilă contrabandă cu țigări, ba chiar s-a vehiculat și legenda unui vas-fantomă. Se pare însă că în decembrie 1980 vasul a fost nevoit să ancoreze din cauza îmbolnăvirii grave a căpitanului, care a necesitat internarea în spital, iar ulterior problemele tehnice de siguranță a navigației i-au determinat pe proprietari să concedieze echipajul și să abandoneze nava.

Oricare ar fi motivele, Dimitrios se află în acest loc de 30 de ani: încă un mister adăugat atâtor altele din Mani! ????

Eiii, ce v-am spus eu?!!

Poate că v-ați închipuit că exagerez atunci când am atribuit ținutului Mani epitetul „fabulos” în chiar titlul reviewului. Și poate că descrierea pe care am făcut-o acestei peninsule îndepărtate, un pic sălbatică, un pic ciudată, un pic parcă din altă lume, nu v-a convins.

Așa încât haideți să recapitulăm, ca la școală. Ce ar putea să ne atragă aici?

■ munții înalți, împăduriți la nord, mai golași spre sud

■ peșterile săpate în stânci

■ panoramele golfurilor cu apă limpede precum cristalul

■ plajele, cu nisip mai grosier în unele locuri, dar pitoresc încadrate de coline

■ castelele medievale

■ bisericile și capelele bizantine

■ casele-turnuri din piatră unice în Grecia

■ mărturiile trecutului războinic al manioților și al participării lor la Războiul pentru Independența Greciei

■ satele tradiționale și autentice

Eu zic că este de ajuns. Voi nu?

Notă de subsol despre fotografii

Se zice că o poză face cât o mie de cuvinte. Și cum sunt din fire vorbăreață... cel puțin în scris, am atașat acestui lung review - stați așa, nu vă speriați! ???? - nu de o mie de ori mai multe poze, ci doar vreo optzeci și ceva cu totul. Primele zece sunt din diverse locuri și reprezintă alegerea mea dintre cele pe care le-am considerat mai reușite, după care, începând cu P11, ordinea lor o urmărește pe cea a descrierii din review.

Pentru că sunt pedantă! ????

Așa că unele dintre cele mai sugestive și mai bune fotografii, cu care - recunosc - chiar mă mândresc, le veți găsi mai spre sfârșit. Dar cred că merită să le căutați!

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4177 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI