Muzeul arsenalelor regale din Leeds

TIPĂREȘTE

Leeds este un oraş mândru de istoria sa, dar care se înnoieşte permanent. Arhitectural, el este un ansamblu eterogen de clădiri din mai multe perioade, dar atent primenite pentru a nu crea o discrepanță vizuală. Este chiar fascinant să vezi silozuri şi depozite, altădată de un cenuşiu mohorât, metamorfozate în moderne blocuri, cu locuri de joacă şi parcări, înconjurate de spații verzi. Un astfel de peisaj am găsit de-a lungul râului Aire, căutând Royal Armouries Museum, mai pe româneşte Muzeul arsenalelor regale. Căutând este impropriu spus, căci edilii vor să creeze oraşului o nouă identitate, una turistică, şi au avut grijă de indicatoare către toate obiectivele mai importante.

Pe malul Docului din Leeds, un loc devenit port pentru ambarcațiuni de agrement, te întâmpină clădirea modernă a muzeului, cu intrarea cam obscură într-o curte uriaşă şi terminându-se cu un turn din sticlă, având silueta unui far de pe malul mării. Este deschis în fiecare zi, mai puțin de Crăciun, şi are intrarea liberă, aşa cum şade bine unui muzeu național.

Pornesc în explorarea unei complexe colecții de arme în turnul de oțel şi sticlă, numit Hall of Steel. Aici nu impresionează doar priveliştea, imaginea Leeds-ului şi râului Aire admirate de la înâlțime, ci şi uriaşa panoplie prezentând peste 2500 de obiecte. La bază, în poziție "de drepți", stau neclintite tunuri grele şi pe pereți aliniate şi ordonate militareşte se înşiră sumedenie de lănci şi sulițe, căşti şi armuri, puşti şi pistoale, săbii şi baionete. Efectul vizual dat de densitatea acestor unelte ucigaşe este al unei oştiri gata de bătălie.

Din vremurile vechii civilizații greceşti am remarcat imediat casca din Corint, faimoasă în sec. V iH şi cunoscută de noi mai mult din filmele americane decât din muzee. Roma antică prezintă un gladius din sec. IdH, acea sabie romană purtată şi folosită de legionarii infanteriei romane, o lamă cu două tăişuri utilizată la înjunghiat confom "filozofiei" soldățeşti că "o împunsătură de doi inci este mortală". Succesul acestor arme a fost evocat de Tacit prin câteva cuvinte: "au creat un deşert şi l-au numit pace".

Exponate aduse din toate colțurile lumii stau liniştite în vitrine, alături de explicații care evită totuşi să folosească cuvinte ce le-ar descrie mult mai bine: teamă, teroare, jaf, moarte. Vedem săbii care au tăiat oameni, puşti care au împuşcat oameni, sulițe care s-au înfipt în oameni.

Din întunecatul Ev mediu, mai precis din sec. al XII-lea, a supraviețuit o cască numita Mayer, după numele celui care a achiziționat-o în Prusia. Formată din patru bucăți din fier, unite de cupru aurit, se aseamănă cu căştile din estul Asiei, modelul fiind adus în Europa probabil de huni sau avari. O armură având gravat un unicorn, creată în atelierul unui cunoscut meşter din Augsburg, coifuri decorate cu simboluri pe care doar un specialist în heraldică le-ar putea descifra, mănuşi având ştanțată marca controlului calității efectuat de breaslă demonstrează ca industria confecțiilor metalice era foarte bine organizată, iar designul nelăsat de izbelişte. Apogeul modei costumelor de fier a fost atins în perioada lui Maximilian I, conducător al Sfântului Imperiu Roman, când crenelatul gotic din nordul Europei s-a contopit cu asimetricul stil italian, rezultând un hibrid, numit "maximilian", în onoarea marelui împărat. Zeci de armuri, din toate colțurile continentului sunt expuse, cu detalii privind originea şi perioada făuririi.

Dezvoltarea rolului cavaleriei grele, redusă ca număr, dar cu forța de şoc asemănătoare viitoarelor unități de tancuri moderne, a determinat şi evoluția echipamentului şi armamentului cavalerilor. Lancea puternică, completată de spadă sau buzdugan, ca armă de rezervă, şi-au păstrat forma, schimbări intervenind doar la decorațiuni. Comparând cu realitatea zilelor noastre, caii împlătoşați s-au transformat în automobile cu sute de cai putere, armurile încrustate în tatuaje pe muşchi umflați în săli de fitness, iar vânătorii i s-au substituit belicoasele jocuri video. Bărbații nu s-au schimbat prea mult.

Acele vremuri tulburi şi-a avut eroii şi conflictele sale cu care britanicii se mândresc. Faimoasa bătălie de la Agincourt, un model de strategie militară medievală, este amintită printr-o machetă construită cu migala unui pasionat. Ni se explică modul inteligent în care Henric al V-lea şi-a utilizat arcaşii pentru a neutraliza cavalerii francezi. Nici Shakespeare n-a rămas insensibil la această faptă măreață.

Începând cu prima jumătate a sec. al XVI-lea apariția armelor de foc de mici dimensiuni a adus în prim-plan cavaleria uşoară, unde o pereche de pistoale era folosită cu efect nimicitor înainte de o şarjă rapidă cu sabia. Armura, echipamentul şi călărețul făceau viața grea bietului cal, care nu era deloc menajat în timpul luptelor. Principalii exponenți ai acestor trupe foarte mobile l-au reprezentat "reiter"-ii germani, cei care furnizau unități de mercenari multor armate europene. Mai conservatori, englezii au menținut cavaleria uşoară înarmată cu lănci suple (de unde şi numele de "javelin"-i), dotarea cu carabine sau achebuze simple fiind făcută abia după 1586. Ca exemplificare vitrinele sunt pline cu toate aceste instrumente letale, lipsind din motive bine întemeiate doar calul şi călărețul. Trebuie remarcată arta cu care era metamorfozată garda săbiilor dintr-o simplă apărătoare într-o bijuterie alambicată, uneori cu metale prețioase, ori inscripționarea pe lamă a devizelor sau expresiilor mobilizatoare. M-a uimit multitudinea accesoriilor care deserveau un amărât de puşcoi, timpul de întreținere şi încărcare fiind sigur mai mare decât cel al utilizării efective.

Nu este uitată nici infanteria, urmărindu-se schimbările intervenite în echiparea ei, cum ar fi apariția muschetelor, sau în tacticile aplicate pe câmpul de luptă. Şi aici oastea engleză a continuat mai greoi modernizarea începută pe timpul lui Henry al VIII, ei încă menținând în vremea reginei Maria I (cunoscută sub numele de "Bloody Mary") celebrul arc lung, alături de praştie sau suliță. Iar armurile lăncierilor pedeştri au fost abandonate după războiul civil, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Halebardele, care sunt răspandite în multe colțuri ale muzeului, au dispărut totuşi după introducerea baionetei la puşcă. Modalitățile de a ucide se diversificau.

Războaiele napoleniene nu puteau fi trecute cu vederea într-un muzeu militar britanic. Desigur accentul cade pe ultima parte, în special pe celebra înfruntare de la Waterloo, acolo unde aprigul împărat a fost învins de coaliția strânsă împotriva sa. Manechine în uniforme de culori vesele, cu accesorii strălucitoare, reînvie în memorie filme de epocă. Planşe şi diorame explică pe îndelete cum s-au desfăşurat evenimentele şi în lumina vitrinelelor armele par gata de folosire. Carabina Baker, cu a sa baionetă primitivă folosită mai puțin în luptă, pistolul francez "Anul XIII" păstrat în teacă de piele, puşca prusacă a regimentelor de Jager-i, pistolul dragonilor uşori din Legiunea Regală Germană, toate mi-au dat un fior rece, aşa cum n-am avut în momentul când escaladam movila de la Waterloo. Din fericire ele aparțin acum istoriei.

Prima conflagrație mondială, întâmpinată cu bucurie prostească de englezi, şi nu numai de ei, este amintită de o mulțime de puşti, pistoale, mitraliere. Realizată de Hiram Maxim, un american venit în Marea Britanie şi înnobilat pentru serviciile aduse imperiului, mitraliera Vickers-Maxim, grea şi întunecată, încă pare feroce şi îmi este şi teamă să trec prin fața ei. Francezii nu au adoptat-o, pentru că modelul Hotchliss 1914 produs de ei s-a dovedit infailibil la Verdun, unde o subunitate franceză de infanterie şi-a menținut poziția zece zile folosind doar două astfel de arme. Pistoale cu nume celebre, ştiute din cărțile de război, sunt prezentate cu scurte informații, aşa că descopăr un Parabellum, cunoscut sub numele de Luger şi folosit de ofițerii germani, un Colt M1911, proiectat de John Browning, din dotarea americanilor. Nu-i uitată invenția colonelului John Thompson, "mini-mitraliera" imortalizată măturând inamicii fără milă prin filmele cu gansteri. Şi exponatele au continuat deoarece conflictele armate nu s-au terminat.

Bineînțeles capitolul vânătorii, la care regi, nobili mari sau mici şi chiar muritorii de rând îşi petreceau o grămada de timp, nu a fost trecut cu vederea. O diorama îl arată pe un "sahib" țintindu-şi victima, în costum de vânătoare şi cu casca colonială pe cap, având drept ajutor un băştinaş desculț în decorul pitoresc al savanei. Pereții încăperilor sunt împânziți de trofee ale animalelor răpuse, de cele mai multe ori inutil, şi de tablouri cu tematică cinegetică.

Muzeul arsenalelor regale este mai mult decât un muzeu de istorie, este un loc care aminteşte de măreția obținută cu jertfe umane, de teroarea, crima şi jaful declanşate de nesățioasa dorință de îmbogățire, de greşelile făcute de conducători şi reparate cu sânge nevinovat.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1374 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI