Glendalough si al sau complex monahal

TIPĂREȘTE

Aflati la 60 de km. de Dublin, Muntii Wicklow (comitatul Wicklow, provincia Leinster) - sunt o incantare pentru iubitorii de natura. Ghetarii au sapat prin ei vai adanci si au format doua lacuri glaciare; Lacul de Jos si Lacul Superior, iar vegetatia a pus stapanire pe aceste vai in urma cu mii de ani si a facut minuni. Zona face parte din Wicklow Mountains National Park una din cele mai frumoase zone din Irlanda.

In mijocul acestor vai este Glendalough, o localitate mica, vestita de peste o mie patru sute de ani pentru anasmblul sau manastiresc.

Pentru cine nu are autoturism, un autobuz ce pleaca din Dublin de pe Dawson Street (vis-a-vis de Mansion House) in fiecare zi la ora 11,30 face aceasta cursa contra sumei de 20 Euro dus-intors.

Am plecat spre aceasta destinatie cand in Dublin era vremea frumoasa; dar cum in Irlanda nu prea te poti baza pe vremea buna de dimineata, in decurs de o ora, vremea s-a stricat si o ploaie marunta incerca sa ne strice ziua, dar nu ne-am intors din drum. Pe tot traseul, destinatia este bine marcata cu indicatoarele maro tipice destinatiilor turistice.

Am ajuns in mijlocul unei vai de vis. O parcare imensa a fost cea care ne-a spus un elegant bun venit. Parcarea este in partea stanga a intrarii, este gratuita si are o capacitate mare. Aleile pietonale si cele ale parcarii alternau cu ronduri de gazon tuns la milimetru si nici un fir de iarba nu era lasat sa depaseasca bordura scuarului (cum aveam sa vedem un angajat care se ocupa special de acest lucru).

Pentru inceput ne-am indreptat catre cladirea Centrului de Informare Turistica, unde un domn amabil ne-a explicat care este traseul pe care trebuie sa il urmam pentru a ajunge la ansamblul manastiresc din sec. VI e. n. cel care a facut din nimic, o atractie seculara, acum doar turistica. Pentru cine doreste, acest centru pune la dispozitie un filmulet de 15 min, cu istoria locului. Noi am preferat sa luam cate o brosura cu aceste informatii, si sa ne petrecem timpul in mijlocl naturii.

Am plecat de acolo si inca de la primii pasi, peisajul s-a dovedit a fi de poveste. De o parte si de alta a vaii, muntii erau impaduriti si desi era luna ianuarie culorile vaii alternau de la verde la maro. Unii copaci erau desfrunziti iar altii, (diverse specii de conifere) erau verzi si impreuna cu poienele, colorau in verde tabloul general. Pe poteci bine amenajate si pavate cu un strat antiderapant, am inceput mica noastra plimbare prin natura. Spuneam cu alte ocazii ca in Irlanda (sau cel putin in Dublin unde am vazut eu) traiesc o multime de persoane cu handicap (locomotor sau de alta natura) care nu stau retrse in case si pentru care autoritatile au in permanenta grija ca accesul sa fie usor (rampe de tot felul, balustrade si pavimente antiderapante). Acest lucru este mentionat peste tot, in ghidurile turistice si pe panourile informative de la toate obiectivele.

La mica distanta de Centrului de Informare Turistica trece un rau traversat din loc in loc de cate un pod din lemn – Raul Glendasan. Este tot ce a mai ramas din anticul ghetar care a sapat aceasta vale in urma cu multe mii de ani. Sunetul facut de cursul apei peste pietrele din albia raului la care se adauga cate un ciripit de pasarele, face din acel loc o incantare pentru ochii, urechi si suflet. Pe o tufa desfrunzita, mii de stropii de ploie ramaneau agatati de crengutele subtiri, ca mii de cristale albe ce staluceau discret.

Dupa ce am trecut peste podul din lemn si am mers cateva sute de metri pe o poteca lata, am ajuns la marginea padurii. Imaginea era de povesti; peste pamantul negru erau din loc in loc pietre mari acoperite cu muschi verde sau cu licheni albi; copacii desfrunziti erau acoperiti pana aproape de varf cu muschi incat erau tot verzi dar fara frunze; pe jos din loc in loc, smocuri de vegeratie mai verde sau mai uscata contribuiau si ele la acest decor de poveste medievala. Unii copaci mai pastrau inca frunzele maro din toamna, iar altii erau acoperiti cu licheni albi, ca niste barbi de mosnegi...

Sute de metri am mers asa; pe o poteca lata cat sa mearga trei oameni lejer unul langa altul, avand in stanga padurea si in dreapta valea raului. Ne mai intalneam din cand in cand cu alti turisti, la fel de incantati de peisaj ca si noi. Ne mai opream din cand in cand sa admiram cand un copac mai deosebit, cand o stanca mare sub care un animal sau un om si-ar fi putut gasi adapost pe timp de ploaie sau de noapte; sa cautam cu privirea cate o pasare care se auzea cantand, sau cand cine stie ce fosnet se auzea prin frunzele cazute, astepam sa apara vreun iepuras din vizuina (ce copilarie; afara ploua si toate animalutele se fereau de ploaie).

Apoi poteca noastra s-a apropiat iar de rau si un indicator ne anunta sa trecem pe malul celalat pentru a ajunge la ruinele manastirii.

Manastirea a fost fondata in sec, VI. e. n. de tanarul Kevin care a fost numit de biserica acelor vremuri sfant. El era unul din fii familiei Leinster, familia conducatoare si proprietara acelei regiuni. Dupa ce acesta in copilarie a citit despre viata sfintilor Eoghan, Lochan si Eanna, a decis sa plece de acasa si sa traiasca ca un pustnic in padurile mosiei familiei lui.

Legenda spune ca a trait in scorbura unui copac, ca se hranea doar cu ce gasea in natura si la randul lui a devenit model pentru alti tineri, care au devenit adeptii lui. A revenit impreuna cu acestia la lumea civilizata dupa cativa ani, doar pentru a impartasi oamenilor din filozofia sa de viata.

S-a reintors in aceasta vale si cu mari eforturi a pus piatra de temelie a ceea ce avea sa devina pentru urmatoarele 600 de ani manastirea ce i-a purtat numele; Manastirea Sf. Kevin din Glendalough. A murit in anul 618 si deasupra mormantului sau o cruce mare celtica din piatra a fost ridicata. Se spune ca cine poate sa imbratiseze aceasta cruce si degetele sa i se atinga, isi poate pune o dorinta (una singura in viata) pe care sfantul i-o va indeplini.

In zile sale de glorie, manastirea avea biserica, case ale calugarilor, ateliere mestesugaresti, ateliere de prelucrat piatra si lemnul si un fel de infirmerie pentru credincioasii bolnavi care veneau la manastire sa fie vindecati de calugari. In 1111 Sinodul Bisericii irlandeze a numit aceasta manastire una din cele doua epahii ale regiunii Leinster. La acea vreme era staret la manastire Sf. Laurence O'Toole, care ulterior a fost numit Arhiepiscop de Dublin. In sec. XIII cele doua epahii (Dublin si Glendalough) au fost unite, conducerea mutandu-se la Dublin. De atunci, importanta acestei manastiri a inceput sa scada in erarhia bisericii dar multa vreme, credinciosii au continuat sa caute acolo sprijun moral si material in vremurile grele. La sfarsitul sec. XIV, englezii au distrus manastirea si cu toate ca de la an la an devenea o ruina, a ramas un loc de pelerinaj si de cult.

Am inaintat si noi pe poteca care duce spre ruinele asezamantului. Prima pe dreapta este ruina fostei Biserici St. Keran's. Doar zidurile de piatra ce inconjurau constructia, inalte de doar un metru au mai ramas acum, iar autoritatile fac tot ce pot ca nici o piatra sa nu mai dispara de acolo.

In dreapta este St. Kevin Church. Este singura constructie " intreaga" si asta pentruca in sec. XIX a fost reconstituita din gramada de pietre originale, care cazusera de pe zidurile inalte. Unii istorici sunt de parere ca in perioada de folosinta, avea plafonul acoperisului din lemn, ca un fel de pod la care se ajungea pe o scara micuta tot din lemn. Acolo se ascundeau privizii de hrana si la nevoie pe paie se putea dormi. Are vreo doua ferestre extrem de mici, mai mult niste crapaturi in zidurile groase si reci din piatra care o fac intunecosa si rece. Acoperisul este conic si are un turn-clopotnita rotund.

Pe un drum in panta " pavat" cu pietre mari de rau, care faceau mersul anevoios (din cauza ploii) avand in stanga cimitirul, am ajuns la cea mai mare si importanta constructie; Catedrala din Glendalough. Constructia ei a inceput in sec. X si ultimile modificari si renovari au avut loc cu putin inainte de invazia englezilor. Conform unor gravuri si scrieri vechi pastrate in arhivele bisericesti, in jurul ferestrelor existau decoratiuni frumoase sapate in piatra, acoperis din lemn si un altar bogat decorat. Acum, tot ce se mai poate vedea sunt zidurile laterale si cateva pietre funerare in incinta catedralei.

La cativa metri distanta este o cruce mare celtica din piatra, St. Kevin's Cross (Crucea Sf. Kevin) aceea despre care se spune ca este facatoare de minuni.

Nu departe de acestea, este o alta constructie; The Priest's house – Casa preotilor. Numele sau vine de la obiceiul de a ingropa preoti acolo, in secolele XVIII-XIX cand acest lacas monahal a revenit in atentia bisericii, autoritatilor si enoriasilor. Reconstituirea a fost facuta pe baza unor desene originale din 1779 cand era inca in picioare.

Cea mai mare si mai vizibila constructie din tot ansamblul monahal este Turnul Rotund. Are o inaltime de aproximativ 30 de m. si usa se gaseste la peste 3,5m. deasupra solului.

In evul mediu in Irlanda, astfel de turnuri erau des intalnite pe langa biserici si manastiri. Ele erau clopotnite, depozite de bunuri de valoare si loc de adapost pe timp de asediu. Cu ajutorul unei scari de sfoara, se uraca pana la usa, de unde pe o scarita interioara se urca in turn.

In interiorul acestui turn rotund au existat sase etaje din lemn, mai mult niste platforme, unite printr-o scara tot din lemn. Acolo s-au refugiat in numeroase randuri, calugarii in fata atacurilor vikingilor si britanicilor. Acolo si-au pastrat si scapat de mainile invadatorilor, cartile sfinte, comorile, alimentele si apa care i-au ajutat sa stea ascunsi zile intregi. Fiecare etaj era luminat de cate o micuta fereastra, patru din ele fiind in cele patru puncte cardinale. Turnul a supravietuit peste ani, doar acoperisul ca un con a trebuit refacut in 1876.

In cimitirul asezamantului, am vazut cruci sau pietre funerare din sec. XVIII-XIX, dar multe sunt si mai vechi, timpul stergand inscriptiile.

Intrega zona este incarcata cu o energie pozitiva, care mi-a dat o stare bine, de calm si liniste, date de generatiile de calugari care au trait acolo in modestie si credinta.

Am plecat catre poarta veche a manastirii. Este singura poarta dubla, din piatra, care era prevazuta cu un turn de veghe si care a fost construita in jurul anului 900, intr-o perioada de mare extindere a manastirii, cand probabil averile ei erau destul de mari incat sa prezinte un interes pentru hoti si cotropitori. In fata acestei porti este un pod vechi de piatra, cei drept refacut de cateva ori in ultima mie de ani.

De acolo, in drum spre parcare, am trecut prin fata hotelului unde o multime de turisti vin sa petreaca cateva zile de relaxare in mijlocul unei rezervatii naturale deosebit de frumoasa si bine intretinuta si la doi pasi de unul din cele mai incarcate de credinta si de energie pozitiva, locuri din Irlanda.

Hotelul Glendalough, este intr-o cladire victoriana, construit la sfarsitul sec. XVIII, complet renovat dar care pastraza toata eleganta epocii respective. Este un hotel de 4 *, cu peste 40 de camere si doua apartamente. Hotelul nu strica cu nimic aspectul general al zonei si se incadreaza perfect in peisaj. Este un hotel destul de mare, cu doua etaje, cu restaurant si terasa unde presupun ca este o incantare sa petreci vara cateva zile in mijlocul naturii, avand in acelasi timp la dispozitie toate facilitatile unui hotel moden.

Distanta mica fata de Dublin, face din aceasta rezervatie naturala si aceasta fosta manastire, unul din cele mai cautate refugii de week-end si de vacanta atat pentru irlandezi cat si pentru turistii veniti de departe.

---

VIZUALIZĂRI: 2118 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI