Din nou palmierii (cam amărâți de data asta…)

TIPĂREȘTE

Alegerea

În toamna trecută, descriind cazarea avută în Kassandra, la Dionisos Palms Apartments din mica stațiune Paralia Dionysiou, mărturiseam că am o mare slăbiciune pentru palmieri.

Ei bine, soarta (ajutată un pic și de mine… ;) ) a făcut ca și în Ierusalim să aleg un loc de pus capul care să evoce ideea de vară, soare și vacanță, cu toate că sejurul nostru nu a fost unul de relaxare, ci de explorare intensă a orașului sfânt și împrejurimilor sale.

Acum nu cumva să credeți că opțiunea pentru Palm Hostel s-a datorat exclusiv palmierilor din denumire și care, în realitate, nu sunt decât vreo 2-3, și ăia cam pricăjiți :( , căci Ierusalimul în general și zona estică și Orașul Vechi în mod special nu excelează de niciun fel la capitolul spații verzi. În luarea deciziei cel mai mult au cântărit două elemente: prețul și poziția.

Așa cum vă spuneam în reviewul despre Israel vezi impresii, tarifele hoteliere în această țară nu sunt deloc prietenoase și găsirea unei camere cu un preț convenabil pentru niște călători cu buget modest constituie o adevărată provocare. Studiind serios problema, am reușit totuși să dibui pe booking o dublă cu baie proprie la Palm Hostel cu 60 de dolari pe noapte, asta și pentru că sunt client „geniusˮ al site-ului sus-menționat.

Cum excursia în Israel am făcut-o pe cont propriu, transportul și implicit poziția hostelului erau chestiuni de maximă importanță. M-am orientat așadar spre un loc de cazare situat aproape (sub 100 m) de stația Poarta Damascului a tramvaiului, cu care plănuiam să ne deplasăm de la autogara centrală din Ierusalim, unde urma să ne lase autobuzul 485 de la aeroportul Ben Gurion. Tramvaiul avea să se dovedească util și pentru deplasările spre Jaffa Road, o zonă de plimbare dar și comercială, de unde ne-am aprovizionat în câteva rânduri, cât și spre Muzeul Israel. În plus, hostelul este amplasat chiar vizavi de Poarta Damascului, una din intrările în Orașul Vechi, și astfel am economisit banii pe care i-am fi dat pe mijloacele de transport în comun pentru a ajunge de la un hotel mai „simandicosˮ la principalele puncte de atracție ale Ierusalimului. Adaug și că în imediata apropiere am avut stațiile autobuzelor arăbești, cu care ne-am deplasat la Bethlehem și pe Muntele Măslinilor.

Luând în considerare prețul și amplasarea și fără a ține foarte tare cont de scorul „chinuitˮ înregistrat pe booking de Palm Hostel la acel moment (6,6), în ianuarie am făcut rezervarea, bazându-mă și pe faptul că nu se percepea niciun avans și că mă puteam răzgândi fără a plăti penalități până cu o săptămână înainte de data sejurului. Dar nu a fost cazul!

Împrejurimile

Palm Hostel (sau New Palm Hostel – New Palm Hotel, cum am văzut că apare pe firmamentul mare, vizibil de la distanță) este situat pe Haneviim Street la numărul 6, în zona arăbească a Ierusalimului, într-un cartier foarte aglomerat, plin de magazine de toate felurile și frumos luminat de Ramadan.

Pe stradă se înșiră câteva mini-marketuri (care nu afișează prețurile la raft »:( ), aprozaruri, trei mici localuri tip fast food, cu mese scoase pe trotuar și șaorme, falafel sau șnițele bune-bune și acceptabile ca preț, precum și o pescărie de ale cărei servicii nu am putut beneficia, deși lighioanele puse pe gheață tare ne mai făceau cu ochiul. Cu alte cuvinte, o ofertă generoasă pentru încropirea unei gustări în cameră, singurul cusur (însă unul major în ochii soțului) fiind lipsa oricărei băuturi alcoolice :( , inclusiv a banalei beri care ar fi picat tocmai bine la întoarcerea din hălăduieli cu capul în soare. Înlocuitori reci dar fără grade am găsit totuși la hostel – un bob zăbavă și am să vă povestesc despre ei…

Cum toate aceste prăvălii se aprovizionau zilnic, nu-i de mirare că trotuarul era mai mereu blocat de dubițe, cutii și lăzi de tot felul, hârtii și alte deșeuri neapetisante la vedere dar care dispăreau ca prin farmec a doua zi dimineață, când toată nebunia reîncepea… Aceia dintre voi care ați fost în Orient știți despre ce vorbesc.

Cum autogara se afla peste drum, în preajma ei, adică fix în fața hostelului, își făceau veacul taximetriștrii și șoferii de microbuze, evident fiecare cu mașinile din dotare, sporind astfel și mai mult aparentul haos.

Hostelul

Din afară hostelul nu pare cine știe ce: e o clădire cu două etaje construită din piatra aceea de calcar alb-gălbuie obligatorie în Ierusalim. Ferestrele încadrate de muluri mă fac să bănuiesc că are câteva zeci de ani vechime, asemenea elemente decorative nemaifiind folosite din câte am observat în prezent, preferându-se soluțiile arhitectonice mai simple.

Pe booking zice că au 38 de camere, și cum e vorba de un hostel, majoritatea sunt probabil dormitoare comune: am aruncat și eu la un moment dat o privire într-o asemenea încăpere și am văzut că includea șase paturi, trei sus și trei suprapuse, așa încât numărul de clienți care se pot caza la Palm este destul de mare.

La intrare e un ATM și în capătul holului, la parter, funcționează un exchange office unde am schimbat și noi dolari la cursul de 3,50 ILS/$.

După ce se urcă niște trepte și se trece pe lângă un zid pictat cu imaginea unei moschei, în stânga se vede un birou de recepție la care e de permanență cineva, inclusiv noaptea, după care se pătrunde într-o încăpere cu birou, calculator, o canapea și câteva fotolii, unde se face check-in-ul. Am ajuns la hostel în jur de ora 13 și am găsit de serviciu o tânără care ne-a cerut permisele de ședere (stay permit) despre care v-am povestit că ne fuseseră înmânate în aeroport. Formalitățile de cazare păreau să decurgă rapid, numai că înainte de a plăti sejurul – în dolari – am avut inspirația de a cere să văd camera.

Și ce credeți? Ne rezervaseră o debara de vreo 8 mp și orientată spre stradă, de nu-mi auzeam nici gândurile =)) . I-am comunicat domnișoricăi că nu o accept și i-am vânturat pe la nas mailul în care solicitasem în mod expres o cameră cu vedere în spate. Tânăra făcea fețe-fețe și, pusă în dificultate, s-a întors cu mine la recepție, unde își făcuse între timp apariția unui arab solid la vreo 40 de ani cu aere de șef: o fi fost managerul sau chiar proprietarul hostelului? Habar n-am, și nici nu m-a interesat amănuntul, dar expunându-i probema am sesizat imediat că e genul ăla arogant, și miștocar pe deasupra, care pe mine mă scoate din sărite; dacă cineva are ceva cu mine, prefer să mi-o spună verde în față, nu să mă privească de sus. »:(

În cazul de față, privitul de sus se petrecea la modul cel mai propriu =)) , individul având cam un cap jumate peste mine. Și de la acea înălțime m-a întrebat (într-o engleză foarte bună, recunosc) dacă îmi confirmase cineva de la hostel cererea de cameră cu vedere în spate. Nu, n-o făcuseră, am recunoscut eu, și faptul că nu se obosiseră să răspundă solicitării unui client nu dovedea decât lipsă de profesionalism. Se pare că l-am atins la coarda sensibilă pe big boss, căci și-a schimbat brusc atitudinea, devenind numai lapte și miere: plin de solicititudine, m-a informat că avea o cameră mai mare și cu vedere în spate, dar care se afla la etajul 2. Voiam să o văd?

Absolutely, am răspuns eu și am pornit voinicește pe urmele sale, lăsându-l pe Adrian cu bagajele în compania domnișoricăi. Camera nouă arăta ceva mai bine și am acceptat-o. Toată lumea a fost mulțumită și astfel m-am „împrietenitˮ cu șefuʼ, care s-a dovedit o excelentă sursă de informații cu privire la mijloacele de transport. Fără el ne-ar fi fost probabil greu să ne descurcăm în hățișul de autobuze care trebuiau luate din diverse locuri către diverse destinații. O mică problemă am avut la un moment dat și cu Wi-Fi-ul (neparolat) din cameră, care mă tot azvârlea afară; amicul a venit și a făcut nu știu ce manevră la routerul de pe palier și totul s-a rezolvat… pentru ziua aceea, căci în ziua următoare problemele au revenit. :)

După două zile de ședere m-am lămurit: Wi-Fi-ul funcționa cel mai bine nu în camere, ci în încăperea comună de la etajul 1, cu deschidere spre o terasă. Sala aceasta, cu canapele cu tapițeria cam roasă lipite de pereți de jur-împrejur, mese cam jegoase, decorațiuni simpatice din alamă, lămpi haioase și un TV cu ecran plat mare, servea drept loc de luat masa și de socializare: seara mai ales era tot timpul plină și acolo am stat de vorbă cu cuplul olandez oripilat de prețurile din Israel, cu niște columbieni veniți în pelerinaj cu grupul și cu doi tineri coreeni care atât m-au descusut în legătură cu creștinismul, cu moartea și învierea lui Iisus, încât începusem să mă gândesc serios să le cer bani pentru explicațiile oferite =))

Terasa se aglomera și ea seara, când lumea se aduna la câte o bere sau o sticlă de vin (cumpărate din alte părți decât din împrejurimile total antialcoolice) sau pentru a privi de sus Poarta Damascului și pe palestinienii care, după lăsarea întunericului, terminau perioada de post de pe ziua respectivă și se hrăneau la localurile fast food de alături.

Dar știți ce mi-a plăcut cel mai mult la sala de socializare? Dozatorul de apă rece și caldă! Și pliculețele de ceai, cafea și zahăr oferite gratuit și „fără numărˮ, care ne-au scutit de niște cheltuieli. Excelentă idee! :))

Două vorbe și despre curățenie: deși pe booking acest aspect a suscitat cele mai multe critici, o femeie de serviciu robotea în permanență cu mopul pe holuri și prin camere iar un nene făcea de 2-3 ori pe zi curat pe terasă. În a doua zi, revenind la prânz la hostel pentru o binemeritată odihnă de dinainte de programul de după-amiază, am „surprins-oˮ pe femeia de serviciu în exercițiul funcțiunii: tocmai dădea să intre la noi în cameră. Pentru că eram obosită și abia așteptam să mă întind pe pat, i-am explicat prin gesturi că nu doream să intre și i-am înmânat coșul de gunoi, ca să-l golească. Nu știu ce a înțeles, dar după asta s-a limitat în fiecare zi la golirea coșului de gunoi, fără a intra în cameră și fără a schimba, Doamne ferește! lenjeria de pat (am eu semnele mele și știu cu certitudine că alte manevre nu a făcut ;) ). N-am idee dacă la fel proceda și cu celelalte camere sau dimpotrivă, freca pe jos cu nădejde…

Un alt amănunt nu lipsit de importanță este faptul că Palm Hostel organizează excursii în teritoriile palestiniene, la Ierihon sau Bethlehem, precum și la Masada și Marea Moartă. Cum comentariile de pe booking erau unanime în a aprecia ca mari prețurile practicate, noi ne-am orientat, așa cum am precizat în reviewul despre Israel, către o altă soluție pentru un circuit de o zi.

Camera

„Basicˮ e cuvântul care ar descrie cel mai bine cuibușorul nostru temporar. „Extremely basicˮ ar fi probabil și mai corect spus, căci încăperea, de vreo 12 mp (inclusiv baia), nu dispunea decât de: una bucată pat matrimonial relativ rezonabil ca dimensiuni, cu perne OK și un cearșaf pe post de acoperământ nocturn; un fel de dulap, mai scund decât mine, prevăzut cu 3 rafturi; un altul, și mai mic, încastrat în perete; un scaun cam desfundat; un cuier. Din fericire, fereastra avea o policioară lată pe care am folosit-o cu succes pentru depozitarea unor mărunțișuri și era acoperită de o perdea dintr-un material suficient de gros pentru a proteja de soare.

Așa cum dorisem, camera dădea în spate, fiind ferită de zgomot și destul de răcoroasă. Fereastra micuță, cu zăbrele și plasă de țânțari, se deschidea spre terasa circulabilă de la etajul 2 al clădirii (dar pe care nu am văzut totuși pe nimeni circulând :) ). Dincolo de fereastră, bucățica de peisaj consta din ramuri de copaci și partea superioară a scheletelor unor clădiri în construcție dar la care, pe parcursul sejurului nostru, nu a lucrat nimeni. La capitolul plusuri adaug și aerul condiționat, o surpriză plăcută, căci pe site se preciza că acesta nu e disponibil decât în spațiile comune.

Baia, de dimensiuni convenabile, fără fereastră dar cu ventilator care pornea automat când aprindeai lumina, avea însă alte hibe: nu exista cădiță, ci doar o perdea de duș practic inutilă; chiuveta era destinată probabil piticilor, din moment ce inevitabil stropeai pe jos atunci când te spălai pe dinți; drept consumabile am primit numai hârtie igienică, nu și prosoape (la săpun, gel de duș sau foehn nu mă așteptam oricum). La un moment dat citisem despre această absență notabilă într-un comentariu postat pe booking și în ultima clipă am aruncat în bagaje un prosop, așa, să fie…, care s-a dovedit până la urmă indispensabil. C-așa sunt eu: prevăzătoare ;)

Concluzii și recomandări

Dacă nu sunteți pretențioși și nu doriți să plătiți mult pentru cazarea în Ierusalim, Palm Hostel reprezintă o opțiune viabilă, cu condiția să nu vă „împiedicațiˮ de mici amănunte precum strada aglomerată și murdară, camerele mici, chiuvetele pentru păpuși, mobilierul obosit etc., și să vă concentrați pe atuuri ca poziția excelentă, faptul că personalul vorbește bine englezește sau sala comună, cu cafea și ceai gratis și la discreție și numai bună pentru șuete cu ceilalți clienți!

***

Pentru a încheia pe un ton optimist relatarea privind sejurul nostru în Ierusalim vă propun spre vizionare un cântec şi un dans israelian tradiţional pe care îl cunoaşteţi probabil din filme și videoclipuri: „Hava nagila” – „Să ne bucurăm”. Este interpretat la nunţi şi la petrecerile de Bar Mitzvah și e considerat unul dintre primele cântece scrise în ebraica modernă, după decenii în care intelectualii sioniști pledaseră pentru revenirea la limba iudeilor, pierdută timp de aproape 2.000 de ani. Compus spre finalul Primul Război Mondial, „Hava nagilaˮ celebra victoria din 1918 a Imperiului Britanic în Palestina contra Imperiului Otoman, dar şi Declaraţia Balfour, prin care lordul James Arthur Balfour (1848-1930), şeful guvernului britanic, recunoştea dreptul evreilor de a emigra în Palestina. Se crede că originile acestei melodii ar fi româneşti, datorându-se evreilor originari din Bucovina care au emigrat în Palestina după 1918. Cu timpul, melodia a ajuns să fie cunoscută în toate comunităţile din Israel, iar în anii '50 a devenit un adevărat hit, cunoscut pe tot mapamondul.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație muzicală: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 1630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI