Beylerbeyi Sarayi din Istanbul, locul unde huzurul îşi afla înțelesul

TIPĂREȘTE

Mângâiat de soarele blând al unei zile de aprilie, Palatul Beylerbeyi ne întâmpină cu o lipsă de protocol care caracterizează aproape tot Istanbulul. Este în halat, făcându-şi toaleta, sau într-o exprimare mai seacă, acoperit parțial cu schele. Numele său, care pare cunoscut, s-ar traduce prin “Stăpân al stăpânilor”, un apelativ întâlnit prin scene din filmele de epocă, rememorând curtea otomană. Acesta era titlul lui Mehmed Paşa, cel care demult a stăpânit zona şi care şi-a făcut primul un conac aici.

Istoria palatului nu este îndelungată, fiind construit între 1860 şi 1865, pe malul asiatic al Bosforului, în locul unui mic pavilion din lemn ridicat cu trei decenii în urmă, pe timpul sultanului Mahmud II. Spațiul fusese ales cu grijă, utilizându-se metoda veche de a depozita carne în diferite locuri şi a cerceta după o periodă de timp unde ea s-a păstrat mai bine.

Arhitectul desemnat a fost Sarkis Balyan, fratele lui Nikoğos Balyan, creatorul unei alte bijuterii de prim rang a oraşului, Dolmabahçe. Stilul ales, neobaroc, era la mare cinste în Turcia, multe imobile în această maniera aducând o undă de aer occidental, modern, în capitala imperiului. Palatul prezintă două nivele principale şi subsolul, dedicat bucătăriei. N-am numărat toate încăperile prin care am trecut, dar din informațiile găsite rezultă 24-26 de camere, şase săli mari, dedicate evenimentelor, o baie occidentală şi un hamam tradițional. Costul acestui elegant edificiu a fost de aproximativ 500 000 de lire otomane de aur. Pentru o uşoara comparație, aproximativ în aceeaşi perioadă Germania a inaugurat un monument impresionant pe valea Rinului cheltuind un milion de mărci aur. Totuşi doar un monument. Dacă lira era puternică sau mâna de lucru ieftină în Turcia interesează astăzi doar pe istorici.

Pătrunzând în interior, marmura suverană unanim paleşte în ochii vizitatorilor, căci tavanele atrag atenția de la început prin arabescurile multicolore, asortate cu gust cu draperiile ferestrelor. Dar monotonia liniilor curbe care se desfăşoara deasupra capetelor noastre este alungată de medalioane având pictate corăbii plutind pe valuri înspumate, sultanul Abdülaziz, ctitorul palatului, fiind îndrăgostit de mare şi navigație. Iar tematica marină continuă prin picturi semnate de un maestru al genului, pictorul rus Ivan Aiwazovski, el însuşi fost ofițer de marină. Dar în zona dedicată doamnelor medalioanele îşi schimbă subiectul, apărand buchetele de flori. Nu lipseşte trandafirul sau garoafa, nici laleaua, un laitmotiv în Turcia, un simbol al frumuseții care străbate vremurile, impunându-se alături de cele religioase sau ale sultanului. Pentru a proteja locuitorii palatului de fierbințeala verii sau de umezeala zilelor friguroase podelele erau acoperite cu rogojini. Desigur este vorba de delicate rogojini egiptene, împletite cu migală în modele care se repetă la nesfârşit. Deasupra lor se lăfăie covoare şi kilimuri, în mare parte provenite de la manufactura din Hereke. Combinând mătasea, lâna şi bumbacul în culori care se armonizează cu restul încăperii, ele par mai mult opere de artă, frumusețea trecând în fața utilității. Lemnul mobilelor şi balustrăzilor, sculptat cu măiestrie, devine o dantelă fină. Uşile şi ferestrele largi sunt încadrate cu ornamente aurii, nuanță care te trimitea cu gândul la bogăția suveranului. Candelabre uriaşe, din cristal bohemian şi franțuzesc, par a levita în sălile palatului, strălucind de curățenie. Întrebând pe unul dintre supraveghetorii locului am aflat că toaleta lor se face o dată la doi ani. Porțelanul din China, Franța sau Turcia este răspândit peste tot, de la servicii fine pentru ceai până la vaze uriaşe pentru flori. Iar ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost bazinul larg din marea sală de la parter, acum uscat, dar care în perioada de glorie era plin cu apă ce era circulată, deoarece turcilor nu le plăcea apa stătută.

Şi pentru ca locul să fie o adevarată oază de desfătare, pe terasele dealului din partea de est a palatului s-au amplasat două chioşcuri, Pavilionul de marmură şi Pavilionul Galben, care străjuiesc un bazin amplu. Grădina întinsă pe 70 000 mp, cu magnolii, tei şi castani, îmbrățişează tot ansamblul. Din păcate zona era închisă, având loc lucrări de restaurare. Nici lunga terasă mărginită de apele mării nu a fost uitată, aici găsindu-se alte două pavilioane, unul dedicat administrației, celălalt împărătesei mamă şi soțiilor sultanului. Documentele rămase în arhive, privitoare la aceste chioşcuri, atestă originalitatea formelor acestora, mai ales a acoperişurilor.

Folosit ca locuință de vară de către sultanul Abdulaziz, Palatul Beylerbeyi a numărat printre oaspeții săi mai multe capete încoronate. Împărăteasa Eugenie a Franței, soția lui Napoleon al III-lea, Franz Iosif, împăratul Austro-Ungariei, Nasireddin, şahul Iranului sau regele din Muntenegru sunt câțiva dintre ei. Tot aici, sultanul detronat Abdülhamid II si-a petrecut ultimii şase ani din viață, până în 10 septembrie 1918. O urmă a şederii sale silite, o reprezintă scaunele din zona haremului, sculptate de el. Chiar şi Mustafa Kemal Atatürk, făuritorul Turciei moderne, a înnoptat în palat.

Astăzi, Beylerbeyi Serayi se vizitează doar în grupuri organizate, atent supravegheate ca nu cumva cineva să facă vreo poză sau, ferească Alah, să filmeze ceva. Încălțat cu nişte mici târlici albaştri din plastic, vizitatorul este plimbat pe un traseu perfect alcătuit pentru a trece prin aproape toate sălile importante. Povestea măreției trecute a curții otomane şi fascinația aerului oriental al interioarelor te fac să uiți de timp şi să visezi la vremurile când pe aici se perindau sultani, viziri sau ambasadori, bând cafea aromata şi trăgând din narghilea.

Să ajugi la Beylerbeyi pare greu la prima vedere, dar odată traversat Bosforul (cu feribotul sau prin tunel), de la moscheia Üsküdar mai multe trasee al căror număr începe cu 15 te lasă chiar la poarta palatului. Este deschis începând cu ora 9 dimineața, ora închiderii fiind în funcție de perioada anului. Nu se poate vizita lunea şi joia.

Partea asiatică a oraşului păstrează locuri mai puțin vizitate, dar care nu trebuie ocolite. Dacă Dolmabahçe este o simfoniei a perfecțiunii în arhitectura turcă şi Topkapi un recviem al măreției sultanilor, Beylerbeyi apare ca o rapsodie a iubirii pentru frumos. Farmecul oriental s-a suprapus eleganței apusene pentru a ca huzurul să îşi afle înțelesul.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1641 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI