Patru mănăstiri şi o cascadă sau ce poţi face într-o zi înnorată în Evia de Nord

TIPĂREȘTE

Pe când ne aflam în vacanță în Loutra Edipsou, fiindcă am prins și o zi înnorată cu șanse mici de a se transforma într-una de plajă, ne-am gândit să vizităm câteva mănăstiri considerate a fi foarte importante în Evia. Trei dintre acestea oricum, erau, încă de acasă pe lista obiectivelor pe care să le vizităm în Evia, iar la recomandarea gazdei noastre am mai adăugat încă una, punându-le special în program în acea zi.

Dimineața acelei zile a debutat cu picuri de ploaie care ne-au ținut în casă până pe la orele 09,30, după care cerul a renunțat să mai plângă, fără, însă, a se limpezi de nori. Atunci, am pornit-o la drum, de parcă țâșneam din blocstarturi, rugându-ne ca vremea să se îmbuneze pe parcurs, ceea ce s-a și întâmplat.

Voi începe, nu cu prima vizitată, ci cu cea din urmă, însă cea mai importantă mănăstire din Evia. Distanța din Loutra Edipsou până în satul Prokopi este de cam 50 km și am fi putut să lăsăm vizita în ziua când ne-am fi mutat în Kymi, că oricum era în calea noastră, însă ar fi lipsit contextul religios în care ne aflam în ziua dedicată mănăstirilor și în ideea că am fi trecut-o în revistă în scurt, am preferat să-i acordăm atenția cuvenită.

Mănăstirea Sf. Ioan Rusul, așa cum este cunoscută la noi în țară, este și cea mai nouă și cea mai mare dintre toate cele patru mănăstiri, construită abia în 1951, găsindu-se fix în centrul localității Prokopi. Am găsit-o destul de ușor, înconjurată fiind de tarabe şi tonete cu produse locale, am vizitat-o, ocazie cu care am sesizat și afișul scris și în limba română pentru nevoia de donație, cunoscut fiind faptul că de la noi din țară se organizează multe pelerinaje care au această mănăstire în program, alături de altele într-un fel de circuit religios. Ne-am închinat la moaștele sfântului depuse într-un sicriu argintat transparent, pe partea stângă. Deasupra, se află un baldachin din marmură, iar fața sfântului este acoperită cu o mască din aur, iar eu, uimită fiind de faptul că sunt destul de întregi, de o culoare închisă, m-am pus pe citit, descoperind lucruri foarte interesante.

Prokopi este un orășel la poalele munților Kandilio, locul unde în 1923, după schimbul de populație greco-turc, s-au strămutat grecii din Cappadocia, din localitatea cu același nume, Prokopi (în turcă Ürgüp), aducând cu ei și lucrul lor cel mai de preț, moaștele sfântului Ioan Rusul și ținând să întemeieze o așezare care să se numească la fel cu locul lor natal. Pentru mine, impactul a fost mai mare, fiindcă știam că peste o lună aveam să vizitez și Cappadocia cu tot cu orașul original.

Însă cea care captivează și impresionează cel mai tare este povestea sfântului Ioan Rusul, acel creștin-ortodox născut în 1690 în Ucraina, de-aici trăgându-i-se supranumele de „rusul”. În anul 1711, în timpul războiului cu turcii, în timp ce lupta în armata țarului, a fost luat prizonier și adus în ținutul Cappadociei împreună cu alți tineri ca el. Spre deosebire de ceilalți care au fost nevoiți să se convertească la islam, el a refuzat, opunându-se din toate puterile. A fost repartizat unui turc să-l servescă, iar acesta l-a pus să-i îngrijească animalele în grajduri. Sfântul și-a făcut treaba foarte bine, rămânând cu animalele în grajd multă vreme, deși îi fusese dată o cameră, gândind că, dacă Iisus a putut să se nască într-o iesle, el de ce nu ar putea trăi într-un grajd. Mergea des să se roage la o mănăstire săpată în stâncă din apropiere, cu hramul Sf. Gheorghe, se mulțumea cu mâncare puțină, trăia simplu și auster. În 1730, la numai patruzeci de ani, s-a stins în urma unei boli, fiind îngropat creștinește. Mai târziu, în anul 1773, sfântul i se arată în vis preotului ce-l împărtășise în fiecare sâmbătă, acesta descoperind-i trupul întreg, neputrezit, nemirosind urât. Preotul a luat sfintele moaște și le-a depus în biserica Sf. Gheorghe unde au rămas până în 1832 când biserica a fost jefuită și moaștele au fost aruncate în foc de către conducătorul Osman Pașa care vroia să se răzbune, în felul acesta, pe creștini. Se spune că atunci trupul sfântului s-a mișcat în mijlocul flăcărilor, ca și cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală care se păstrează și astăzi ca mărturie a întâmplării de atunci și pe care mi-am explicat-o și eu.

Gazda noastră din Loutra Edipsou, Yuly, ne-a spus că fiica ei a resimțit pe propria piele aura benefică emanată de sfânt în ziua de 27 mai, ziua ridicării sale la cer și ziua prăznuirii sfântului, când anual se desfășoară o mare procesiune în Prokopi. Se spune că moaștele sunt miraculoase, că dorințele puse în preajma lor se vor împlini negreșit.

Prima, în ordinea vizitării a fost mănăstirea Agios Georgios pe care am adăugat-o pe listă la recomandare gazdei Yuly. După ce am ieșit din Loutra Edipsou în direcția Chalkida, am mers vreo 7 km până în dreptul idilicei localități Ilia, când indicatorul ne arăta că trebuie s-o luăm la stânga pentru a merge la mănăstire, fără să precizeze numărul de kilometri. Așa am urcat pieptiș 10 km de la nivelul mării pe un drum de macadam în bună parte ce șerpuiește printre dealuri până la mănăstirea Agios Georgios, cocoțată pe unul dintre acestea, la peste 200 m, de unde priveliștea este splendidă. Acolo sus, măicuțele își așteaptă oaspeții cu dulciuri făcute în casă, ceai, cafea și rahat. Drumul părea bun, în general, însă avea și porțiuni ceva mai îngustate, mai periculoase, din spusele măicuței care era și ghid, iarna, când e posibil să ningă, accesul este destul de greu pe înălțimile munților Telethrio. Acolo am aflat că ar mai fi un drum de acces din Loutra Edipsou, prin satul Agios, mai ușor de parcurs.

Povestea mănăstirii Agios Georgios se pierde în negura timpului, se crede că structura inițială a acesteia a fost ridicată în 1259 pe ruinele unui templu dedicat lui Apollo. Apoi, în decursul timpului a fost reconstruită de mai multe ori, cea mai amplă și cea mai cunoscută, spunea măicuța-ghidă, fiind în secolul al XVII-lea, ultima, însă, în 1834. Mănăstirea este decorată cu opere de artă religioasă deosebită, biserica deține catapeteasmă din lemn pictată remarcabil și, cel mai important, are la loc de cinste bunul său cel mai de preț: mâna dreaptă (palma) Sfântului Gheorghe, așezată într-o raclă sfântă. În interior, nu este permis fotografiatul, iar discuția cu măicuța-ghid a fost o reală plăcere, fiindcă ne-a povestit atât de frumos, că nu ne venea să mai plecăm.

Mănăstirea a fost de multe ori prădată de turci în decursul perioadei de dominație otomană, distrugându-i-se multe obiecte și artefacte. Până în 1970, mănăstirea a fost de călugări, de atunci devenind obște de maici.

Vizita noastră a fost foarte agreabilă, ne-am încărcat sufletele cu energia pozitivă emanată de pacea și armonia locului, ochii de peisajele magnifice atât spre mare, cât și spre munți. Doar urcușul și coborâșul au fost, pe drept cuvânt, amețitoare, fiind una dintre probele de încercare pentru mașină și șofer.

Dacă ar fi fost vorba să ne fi început periplul mănăstiresc în funcție de cel mai vechi lăcaș din Evia de nord, cu siguranță, am fi mers prima dată la mănăstirea Agios Nikolaos Galataki, fiindcă a fost înălțată prin secolul al X-lea pe ruinele unui templu dedicat lui Poseidon de către, după cum spune legenda, un marinar, originar din Istanbul. Supranumele de „Galataki” vine de la Galata, Istanbul, cel mai probabil, de unde provenea marinarul numit Galataki, cel ce a supravietuit unei furtuni pe mare si apoi a devenit călugăr la mănăstire. Hramul a fost ales al Sfântului Nicolae, protectorul, printre altele, și al marinarilor.

Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase amplasări pe un țărm înalt de mai mult de o sută de metri de nivelul mării, la poalele sudice ale munților Kandilio, la 12 km de pitorescul orășel Limni și este abordabilă numai dinspre vest pe un drum asfaltat în bună parte, dar îngust, chiar pe malul mării. Cel mai mult m-a impresionat faptul că urmele incendiilor distrugătoare din 2016, vizibile din ce în ce mai tare, cu cât ne apropiam de mănăstire, relevă parcă o durere nevindecată a pădurilor din jur.

Din 1947 este mănăstire de călugărițe, după ce vreme îndelungată a fost de călugări. În curtea mănăstirii se poate observa o clădire foarte veche, adică un turn venețian presupus a fi fost ridicat pe la 1576, chiar de către Sf. David cel Bătrân, după ce mănăstirea fusese reconstruită în mai multe rânduri de călugări cu acceptul otomanilor. Astăzi, turnul este locul ce găzduiește biblioteca (icoane, manuscrise și cărți) foarte valoroasă a mănăstirii și colecția foarte bogată de relicve sfinte a acesteia.

Vizita la mănăstirea Agios Nikolaos Galataki a fost o reală încântare, drumul, paralel cu țărmul, așijderea, însă ceea ce a dat nota nefavorabilă tabloului general al naturii este aspectul neplăcut al dealurilor după incendiile de anul trecut, care parcă au mutilat imaginea bucolică din acest colț al Eviei.

În fine, ultima mănăstire despre care voi spune câteva cuvinte, dar nu cea din urmă vizitată, ci cea de-a doua, este mănăstirea Sf. Cuvios David sau Osios David, așa cum îi spun grecii, situată nu prea departe de Loutra Edipsou. Am ajuns la aceasta după ce ne angajaserăm din nou pe șoseaua spre Chalkida încă 12 km de la Ilia, iar în dreptul localității Rovies, am luat-o la stânga, avântându-ne pe drum, prin pădurea de pini către inima munților Kavalaris. Aflat în stare relativ bună, asfaltat, dar strâmt, drumul șerpuiește pe distanță de circa 15 km până sus la mănăstire, la altitudinea de 927 m, între satele Kalamudi și Drimonas.

Intrarea în complexul mănăstiresc se face pe o poartă uriaşă, aflată între două turnuri înalte, din piatră. Mănăstirea, în sine, este destul de mare, cu o curte largă, multe spaţii de serviciu și foarte vizitată, iar călugării îi întâmpină în curtea interioară pe cei ce le calcă pragul cu dulciuri, cafea și ceai din belșug. Acolo am întâlnit, printre numeroşii sosiţi cu diverse maşini, autocare, şi câţiva conaţionali. Este o mănăstire ctitorită în jurul anului 1535 pe locul unei biserici mai vechi, care se afla în acel loc, de către sfântul David cel Bătrân ce ajunsese în zonă după anul 1532. Sfântul David al Eubeei, deşi s-a născut pe alte meleaguri elene, şi-a petrecut mare parte din viaţă în insula Evia unde a săvârşit multe minuni şi unde a construit acest lăcaş pentru care a fost nevoit să plece temporar să facă rost de bani chiar şi în Rusia. În biserica mănăstirii se păstrează moaştele sale la care se închină pentru sănătate toţi credincioşii, ştiut fiind faptul că sfântul este vindecătorul bolilor de oase, ale celor psihice, problemelor locomotorii. În biserică nu este permis fotografiatul. Clădirea actuală a fost reconstruită în 1877 și include catacombe, precum și o capelă micuţă ridicată pentru cuviosul Iacov Taslikis, fostul stareţ al mănăstirii. De jur, împrejur se află chiliile călugărilor, până la care privirile sunt atrase de frumoasa grădină cu flori. La ieşire, lângă parcarea foarte generoasă a mănăstirii, s-a dezvoltat o adevărată zonă comercială unde localnicii vând produse făcute în gospodării: miere de pin, de cimbru, ulei de măsline presat la rece, diferite sortimente de măsline, etc. la preţuri bune (5 euro/litru ulei, 5 euro/kg măsline, 7euro/borcan mare de miere) din care am cumpărat şi noi.

După ce am plecat de la mănăstire, fiindcă indicatoarele ne arătau că suntem la numai patru kilometri de cascada Drimona, am vrut să ne clătim ochii şi cu niscaiva peisaje de munte, aşa că nu am coborât făcând cale întoarsă, ci am ţinut-o drept înainte, în urcare prin pădurea deasă de pini. Treptat, pinii au fost înlocuiţi de stejari, însă vegetaţia luxuriantă era cauza pentru care pompierii se aflau în alertă maximă în toată regiunea, gata să intervină în caz de incendiu.

Pe partea stângă, ne-am oprit lângă panourile ce ne-au apărut anunţându-ne că am ajuns într-o zonă în care se află multe cărări de munte şi cascada Drimona, situată pe cursul râului Sipias. Este o zonă amenajată cu poteci pietruite, podeţe, scări, balustrade din lemn care duc, în final, la căderea de apă care nu este foarte spectaculoasă, deşi înălţimea de la care se avântă este de 15 m, din cauza debitului modest de apă. Însă, compensaţia stă în pitorescul peisajelor şi tăria aerului de munte care impresionează pe oricine. Pe marginea potecii care conduce la cascadă, se pot observa mici panouri care indică numele diverselor plante şi copaci locale împreună cu povestea fiecăruia.

De asemenea, la o aruncătură de băţ, există o cabană, o tavernă cu terasă şi multe mese cu scaune în aer liber, o reală plăcere să poposeşti acolo să te odihneşti un pic.

Toate cele patru mănăstiri vizitate merită atenţia fiecărui turist ce ajunge în Evia de Nord, fiecare în felul său. Cel mai mult, mie, personal, mi-a plăcut mănăstirea Agios Georgios care mi s-a părut că păstrează cel mai bine atmosfera monahală autentică, fiind cea mai originală şi cea mai puţin atinsă de modernitate, deşi la ea am ajuns cel mai greu. Acolo eu m-am simţit cel mai bine, acolo mi-a rămas inima. Mănăstirea Osios David mi-a lăsat impresia că ar fi ceva mai comercială, la fel ca şi cea a Sfântului Ioan Rusul, undeva la mijloc fiind Agios Nikolaos Galataki. Înainte de a le vizita, trebuie ştiut că programul lor de vizitare exclude orele de după prânz, până după-amiaza la orele 16,30. N-aş putea să vă îndemn să le vizitaţi neapărat pe toate, dar dacă aveţi drum prin Evia, v-aţi putea încărca cu ceva spiritualitate călcând pragul cel puţin uneia dintre acestea fiindcă dincolo de faimă, au darul să ne facă să ne simţim mai buni, mai aproape de divinitate.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=QHdhIJriBBE

---

VIZUALIZĂRI: 8910 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI