Hotel Luxx, ia-te după firmă!

TIPĂREȘTE

Cu patru zile înainte de data la care ne hotărâsem să plecăm la Istanbul ne-am rezervat bilete de avion şi am început să căutăm hotel prin booking.com. Puneam ca şi condiţii: să fie în centrul vechi al oraşului, să aibă lift, aer condiţionat, frigider, curat, să fie aproape de staţia unui mijloc de transport în comun, să ne programeze la un shuttle de la şi la aeroport până la hotel şi natural preţul să fie rezonabil. Pentru că la sfârşitul lui mai începuse sezonul turistic, majoritatea camerelor la hotelurile care satisfăceau aceste condiţii aveau preţuri de peste 100 eu/ noapte aşa că am fost bucuroşi că am găsit cu. 67 eu la Luxx Hotel, trei stele, strada Hocapasa Mahallessi nr. 42, Sirkeci, Fatih, Old Town. Fotografiile de pe net erau atrăgătoare. Majoritatea comentariilor, cu excepţia a câtorva negative, erau favorabile scoţându-se în evidenţă curăţenia şi amabilitatea personalului. Mai toţi criticau zgomotul venit dinspre stradă şi din camerele alăturate la care pereţii erau subţiri. Nu consideram asta un împediment prea mare pentru că aveam dopuri pentru urechi plus că ştiam că voi fi obosită dar la schimbul de emailuri făcute cu ei ne-au asigurat că ˝no noise˝. Ajunşi în aeroportul Ataturk la ieşire, pe o mică pancartă scria numele nostru şi ora de plecare a microbuzului, peste vreo 20 de minute. Preţ 6 eu/ persoană plătibil la hotel. Am mers vreo 20 km numai printre blocuri, aeroportul fiind practic legat de oraş şi după ce a intrat pe bd. Kennedy, soferul a luat-o pe străduţe strâmte şi întortochiate, unele cu sens unic, altele nu. Se fofila printre maşini care descărcau marfă, razant cu măsuţele de pe terasele cafenelelor, printre oamenii care în lipsă de trotoar mergeau pe marginea drumului. Orient (las´ că şi la Napole era tot aşa, plus cu mult mai murdar). Ajunşi la hotel, echipa compusă din doi turci tineri unul cu barbă, altul nu şi un ucenic, un puşti sirian care ducea tot greul, ne-au întâmpinat cu bucurie, gata să ne îmbrăţişeze. Am trecut prin stadiul ˝sora mea˝ apoi s-au oprit la ˝mami˝ dar soţul a rămas ˝ fratele meu˝ că doar era bărbat. După ce am făcut formalităţile de intrare în hotel, puştiul s-a repezit la trolere şi le-a băgat în liftul mic. Noi am intrat la a doua tură. La etajul şase era cap de cursă aşa că a trebuit să urcăm scările fără balustradă până la şapte. Mă sprijineam de zid şi la fiecare treaptă mă rugam lui Dzeu să nu cad mai ales că scara era strâmtă şi soţul nu mă putea ajuta. ˝ No noise˝ îmi spunea mereu sirianul. Într-adevăr de sus nu se auzea tramvaiul. Camera în schimb era un jaf. Fiind sub acoperiş era cald ca într-o etuvă, la fereastră nu era draperie şi soarele te pălea în cap, nu avea dulap ci patru cuie cu floare bătute în uşă, suprafaţa liberă în jurul patului mai nimic şi la baie duşul atârna de perete fără a avea cădiţă şi nici pereţi. ˝No noise˝ era melodia sirianului. I-am zis soţului că am să-mi rup gâtul şi picioarele cele noi pe scara fără balustradă, că nu pot sta nespălată o săptămână şi în concluzie eu am să păzesc bagajele şi el să caute ceva pe-aproape, orişice. Puştiul sirian bun psiholog, ne-a citit din ochi şi iată că a apărut unul din proprietari, s-a burzuluit la puşti ca şi cum ăla ar fi fost vinovat de starea camerei şi ne-a coborât la etajul trei în ˝same price˝. Şi acum mă întreb de ce a încercat să ne cazeze acolo? Că eram români sau din cauza vârstei, ştiindu-se că bătrânii care locuiesc în casa copiilor de multe ori sunt expediaţi la cucurigu? De aici încolo, pozele vor fi ˝dovada˝ ca să nu credeţi că exagerez. De la început trebuie să precizez că hotelul are numai 12 camere, câte două pe etaj, la primul fiind restaurantul. Pe fiecare palier era un holişor de vreo doi metri pătraţi mărginit de uşile a două camere, scara în spirală fără balustradă şi un lift de două persoane. Când am deschis uşa camerei în care avea să stăm o săptămână, ne-am dat seama că e de altă clasă, chiar drăguţă, numai că patul era atât de lat încât o latură era sprijinită de perete, de la a doua până la calorifer mai erau vreo 80 de cm iar dulapul de o persoană se deschidea spre baie, că spre pat nu se putea. Norocul e că dealungul ferestrei era o poliţă de vreo 20 cm lăţime pe care am pus geanta, aparatul de fotografiat, mobilul, telefonul şi medicamentele de cap şi de tensiune. Baia era mare, frumoasă şi curată, nu mirosea a canal, numai că: nu aveai unde să pui prosoapele folosite decât peste cabină, cele curate stăteau pe pat, hârtia igienică era pe rezervor şi când te întorceai s-o iei te puteai înţepeni la lombară şi terminai imediat excursia, la duş nu era savonieră aşa că dacă ţineai cu o mână duşul, când terminai de săpunit trebuia să te întinzi să pui săpunul tocmai pe pervazul ferestrei. Mi-am lăsat rujul şi crema de faţă pe pervaz şi seara le-am găsit lichefiate de cât le-a bătut soarele. Am citit multe review-uri despre hoteluri care încep aşa: în cameră sunt două noptiere, două scaune, o măsuţă, un stativ de geamantane. Eu nu pot scrie aşa, pentru că nimic din toate astea nu figura în inventar. Cum ne-am tras oleacă sufletul a intrat puştiulică cu o tavă cu două cafele, două pahare cu apă rece şi un bol cu dulceaţă de vinete cu migdale. Stiţi ce e aia? O nebunie. Unde să pună tava? Pe pat. Cum stăteam eu aşa întinsă, bărbatul meu a început inspecţia: frigiderul, deşi pus în priză şi dat la maximum era cald ca într-o zi de iulie; telecomanda la AC nu exista şi televizorul rula demenţial imaginile ca pe vremuri la Temp 6 sau Rubin. Soţului i-a sărit muştarul şi a coborât în papuci, cu o falcă în cer şi una pe pământ. Peste vreo câteva minute au apărut în uşă aliniindu-se în şir indian, că altfel nu aveau loc: cei doi proprietari, sirianul şi în urmă soţul care vorbea continuu. Eu eram pe pat ca şi aţipită de evenimente şi oboseală dar am observat că unul din ei avea un cuţit de bucătărie în mână. ˝Doamne, ce or vrea ăştia de la noi? ˝ mi-am spus şi imediat m-am gândit la nepoţei ca imagine de bun rămas. Au meşterit cu cuţitul la priză şi frigider fără nicio măsură de protecţie, au scuturat TV plasmă (noi pe vremuri dădeam cu pumnul) până s-a stabilizat şi au adus la AC o telecomandă nouă că cealălaltă se pierduse/ furase. ˝ O key? ˝, ˝O key˝. Au plecat şi noi ne-am aşternut un prosop curat pe pat şi am scos mâncarea adusă de acasă că ştiam că vom ajunge târziu şi în preţ era numai micul dejun. Ce, strămoşii noştri romanii, nu mâncau întinşi pe pat? Aşa şi noi. A doua zi am mai descoperit mici fleacuri: că la uşa dulapului trebuie să pui un şomoiog de hârtie ca să stea închisă, că la coşul de gunoi nu era sac de plastic, că la baie nu erau pahare şi nici stativ să-ţi pui cosmeticele, că economizorul de lumină de pe sală era atât de scurt încât dacă nu erai atent te rostogoleai pe scara care era la doi paşi de uşă dar zău că nici nu merită să mă opresc asupra acestor mici inconveniente atâta vreme cât se rezolvaseră cele principale. Am stat noi şi la hoteluri de cinci stele şi n-am murit. Micul dejun îl luam la etajul I într-o sală cu trei-patru mese. Mâncarea era comună, ieftină dar suficientă şi proaspătă. Unul din patroni stătea tot timpul în sala de mese ca să ne servească, să completeze platourile şi să ne aducă sucul sau cafeaua. La prânz mâncam la un restaurant alăturat musaca delicioasă făcută în oală de pământ şi două beri cu taxă de alcool 50% (ne costa cam 70 lt, adică până în 30 eu) iar seara luam de la un chioşc de vis-a- vis iaurturi, brânză, roşii, lipie, fructe cu care ne încadram până în 10 lt (4 eu) şi un bidon de 5 l. de apă plată. După amiaza ne odihneam în cameră o oră şi apoi plecam din nou. Mare lucru să poţi sta întins un pic.

Am scris în review-ul precedent că dacă ar fi să revin în Istanbul aş trage tot la Luxx. Deşi tramvaiul trecea prin faţa hotelului unde lua o curbă şi trotoarul era extrem de îngust, datorită ferestrelor cu termopan zgomotul practic nu se auzea. În dreapta şi stânga magazine de tot felul, nu mai aveai ce căuta în bazar. Hotelul era amplasat la 5 minute de staţia de tramvai T1 Sirkeci şi în cealălaltă direcţie la 5 minute de intrarea la Top Kapi pe la Muzeul de Arheologie. Că de la muzeu mai făceai vreo zece minute pantă grea până la palat, cu două opriri pentru tras sufletul şi kilogramele din dotare, asta e altceva. În cameră era foarte curat deşi mobilierul şi mocheta erau vechi cam de pe timpul când la noi se vindeau garnituri Solca. Zilnic ne schimbau prosoapele şi le puneau pe pat în stil lebădă şi la trei nopţi aşternutul La baie se completau zilnic cosmeticele şi hârtia igienică chiar dacă erau puţin folosite. Atunci, ˝dacă ai atâta grijă pentru curăţenie, măi turcule, de ce nu baţi măi, trei cuie ţigăneşti în uşă să pun prosoapele ude, măi? de ce nu te ocupi şi de lucruri mai simple, măi fratele meu? De ce nu pui o poliţă deasupra cuvetei pentru cosmetice, de ce nu cumperi păhărele ieftine de plastic? De ce nu pui un foraiber la uşa de la dulap? ˝. La toate aceste întrebări prieteneşti, turcii răspundeau ˝no understand˝ zâmbind conspirativ. De fapt ce ne-a cucerit? Amabilitatea, dorinţa lor de a-ţi fi pe plac, solicitudinea. Ne simţeam ca într-o familie mare care trăieşte din ajutor de şomaj. Ne-au găsit o agenţie cu care să facem excursia în Cappadocia, alta pentru croazieră pe Bosfor, ne-au luat bilete la dervişii rotitori. Zilnic ne întrebau dacă vrem cafea sau ceai dar întrebarea era pur retorică pentru că niciun om normal la cap n-ar fi băut atâta cafea câtă i se oferea. Ei închideau recepţia la 12 noaptea şi o deschideau la şapte. Aveam oarece emoţii pentru că pentru Cappadocia venea maşina să ne ia la 5 dimineaţa. Ei, aflaţi că la cinci fără zece când am coborât, patronul era în recepţie, moţăind într-un fotoliu. La fel şi la întoarcerea în Bucureşti, când am plecat spre aeroport la şase jumătate, ne-au servit micul dejun la şase. Că atitudinea lor prietenoasă făcea parte din recuzita de hotelier turc necesară ca să atragă clienţii şi să le ia banii, nu ne-a păsat, în esenţă ne-am simţit bine. Nu spun că datorită lor şi a altor zeci de turci cu care am venit în contact şi care-şi derulau afacerile de zi cu zi, deşi am vizitat Istanbulul în perioada mişcărilor din piaţa Taxim, n-am aflat de ele decât la revenirea în Bucureşti. Este clar că dacă ar fi să mai vitităm Istanbulul, tot la hotel Luxx vom trage, cu toate lipsurile pe care le-am enumerat.

---

VIZUALIZĂRI: 2006 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI