Lacul Titicaca - cel mai inalt lac navigabil din lume

TIPĂREȘTE

La intoarcere din canion, in jurul orei 12, in localitatea Chivay, am fost transferata, pe un microbuz al companiei Cruz de Sur, pt. a-mi continua calatoria spre partea estica a tinutului muntos si a ajunge la cel mai inalt lac navigabil din lume si cel mai mare din America de Sud.

Drumul trecea prin rezervatia Salinas y Aquada Blanca, unde sunt implementate programe de protejare a celei mai mici camile peruane, crescute in salbaticie, viguna, care datorita lanei celei mai fine din lume care se obtine din parul ei, a fost vanata mai ales in perioada coloniala, populatia ei fiind pusa in pericol. Ca urmare a cestor programe, azi, in Peru sunt aproape 100000 de vigune.

Tot in aceasta regiune, peisajul te surprinde cu frumusetea lagunelor, in care poti vedea cate un flamingo, care traieste pe aceste locuri, dar nr lor e foarte mic. Peisajul este marginit de vulcanii, Misti si Ubinas. Toata aceasta regiune, pe care o parcurgi continua sa fie la mare altitudine, cotele variind intre 3400m si 4800 m, de aceea se recomanda ca inainte de a ajunge in acasta zona sa treci cateva zile, prin zonele de coasta de la malul oceanului, pt acomodarea organismului cu cotele inalte de altitudine. Efectele care apar sunt simtite ca ameteli, greutati in respiratie, sau la mers, dureri de cap, chiar si curgerea sangelui din nas. Pe care nu le-am simtit, dar pana am ajuns aici, au trecut 6 zile, timp in care organismul probabil se adaptase,

Cand am ajuns la cota de 4910 m, am avut ceva ameteli, cu dureri de cap, dar pe care le-am eliminat, cu frunze de coca, pe care le cumparasem in Arequipa, la indicatiile ghidului (care a tinut sa le am la mine preventiv). Pt. cei ce ajung pe aici, e recomandat, sa-ti cumperi un pachetel, contra sumei de 5 soles (mai putin de 2 $), in Arequipa. Acestea se administreaza, numai daca e necesar, astfel: pui 5 frunze indoite intre falca si gingie, locul unde absorbtia e mare, si sugi din ele timp de max 6 min., dupa care le arunci, Intradevar, am probat, numai o data si a fost suficient sa mi se limpezeasca imaginea, sa-mi treca durerea usora de cap si chiar sa-mi creasca energia. Se mai recomanda si ceaiul de coca, dimineata, dar are si efect diuretic, si cum WC, nu iti sunt tot timpul la indemana, am evitat consumul lui. Oricum, atat ceaiul, cat si frunzele le iei numai in cursul zilei, pana dupa-masa, deoarece, nu mai poti dormi noaptea.

Pe aceasta distanta, nu intalnesti orase, decat mici sate, a caror locuitori cresc lame si alpaca, intalnind turme mari, care pasc dea lungul soselei... Cel mai mare oras din regiune, e Juliaca, care e si centrul de afaceri si de transport al regiunii, dar cum din punct de vedere turistic, nu ofera nimic deosebit, majoritatea turistilor, nu se opresc aici si isi continua drumul spre Puno, pana la care mai e o distanta de 44 km. P

uno, care e si capitala regiunii, este asezat pe partea vestica a lacului Titicaca, intr-un golf, cu casele asezate pe coasta dealului, a caror lumini se reflecta in apele lacului, la ora inserarii, adica chiar atunci cand am ajuns, dand un sarm, acestui oras. Clima e rece, temp. pe tot parcursul anului, nu depaseste 18, grade C. Tot farmecul orasului si atractia turistilor e data de prezenta lacului.

Deci a doua zi, de dimineata, imbracata bine, deorece nori negri amentiau cu ploaia, in cursul zilei, in micul rucsac, luandu-mi si o pelerina de ploaie, am pornit cu ghidul spre port, care era destul de aproape de hotelul unde am fost cazata, La Hasienda, pt a ne imbarca, pe unul dim zecile de vaporase, pregatite a duce turistii pe insulele lacului Titicaca. Dar inainte de imbarcare ghidul a avut grija sa-mi mai ia o sticla de apa, deoarece pe tot intinerariul de o zi, nu mai puteam sa cumparam apa. Seara dupa ce m-am instalat in hotel, ghidul m-a sunat pt. a-mi spune sa ma imbrac cu mai multe randuri de tricouri pt. ca in cursul zilei va fi soare si sa-mi acopar cu crema de protectie solara, partile de piele neacoperite.

Prima oprire pe una din insulele plutitoare Uros, aflata la 5 km de Puno. Dar inainte de a face relatari despre aceasta insula, am sa va prezint cateva date despre lac. Este cel mai mare din America de Sud, cu o suprafata de 8300kmp, la o altitudine de 3812 m, nu este la cea mai mare altitudine, lacurile din Himalaya, depasind aceasta cota, dar e lacul navigabil, la cea mai mare altitudine, pt nave de mare tonaj. In partea nordica a lacului clima e temperata, iar in partea sudica clima e mai aspra. Legenda spune ca lacul a fost descoperit de europeni dupa anul 1535, cand spaniolii care l-au insotit pe Pizzaro, ajunsi la Cusco, l-au lasat pe acesta acolo si au plecat la sud de Cusco, pt a cauta tot mai mult aur. Ajungand in zona arida, caii au murit, ramasi si fara cai, in trecatorile din munti, s-au sufocat, in aerul rarefiat, si au murit, fara a mai gasi aur, pe drum insa au intalnit o vasta mare interioara de un albastru incredibil, care ia uimit... Pt. localnici acest lac si azi e considerat sacru, piscurile inalte sunt considerate zeitati sau salasele zeilor, iar din apele lacului, a iesit Viracocha, un barbat barbos, reprezentant al soarelui pe Pamant, care a venit sa-i invete pe oameni sa cultive, sa faca barci din trestie, sa-si faca case.

Insulele de pe lac si lacul, sunt impartite in mod egal, intre statul Peru si Bolivia., existand o buna vecinatate intre aceste 2 tari.

Insule plutitoare au aparut initial, ca un mod de aparare impotriva agresiunii Incasilor, iar apoi impotriva conchistadorilor spanioli, a culturii Uros, azi devenind pricipala atractie turistica a acestor locuri. Pe cele 40 de sate plutitoare azi traiesc cateva sute de persoane, descendenti ai populatiei Uros. Locuintele sunt in totalitate realizate din radacini de totora, planta care creste la malul lacului Titicaca. Pe cea mai mare insula traiesc 10 familii, iar pe cea mai mica, de 30m traiesc 2 familii. Colibelele, adapostesc, dormitorul, o singura incapere pt toti membrii familiei, iar alaturi intr-o coliba de forma unui cort, e bucataria,

Intre insule ramane un mic lac, in care copii fac baie, fiind interzis cu desavarsire scaldatul in apele lacului, din cauza pericolului pe care il reprezinta, avand vartejuri si curenti puternici in adancime.

Localnicii se hranesc cu rate pe care le prind de pe lac si pe care le usuca la soare, cu pestii prinsi in lac, in special, caras, sau pastravul curcubeu, care a fost adus de om, dar care a distrus pestele-pisica, dar si el pe cale de disparitie fiind pescuit excesiv...

Insulele au fost facute de localnicii insulei, tot din totora, pe care le aseaza in straturi, conf. pozei, apoi ancoreaza insula, cu franghii de piloni subacvatici, pt. a nu fi deplasate din locul in care au facut-o. Colibele si le reconstruiesc dupa fiecare 8 luni, ele degradandu-se din cauza intemperiilor, ploi, vant. Apa potabila o iau din lac, oamenii gatesc la focul pe care il fac deasupra unor gramezi de pietre, apa calda o fac cu ajutorul panourilor solare, instalate langa coliba, ele asigurand si curentul electric in interiorul colibei (asta acum in zilele noastre, inainte neavand curent electric si apa calda). Doctori nu exista aici, la nastere femeile sunt ajutate sa nasca de sotii lor. Veniturile sunt realizate din taxele aplicate la intrare pe canal fiecarui turist.

De pe aceasta insula, am plecat cu vaporul pe alta insula plutitoare cu mai multe familii, unde erau si un restaurant, cateva buticuri cu obiecte de artizanat sau oale de lut, pt. vanzare. Aici fiind mai bine organizati, iar diviziunea muncii era mai bine realizata.

Dar timpul trecea, asa ca am continuat calatoria spre cea mai mare si indepartata insula de pe lacul Titicaca, care face parte din teritoriu peruan, insula Taquile. Pe aceasta insula, traiesc 350 familii, vorbitoare a limbii quechua si care urmeaza inca si in zilele noastre crezul ,,nu fura, nu fi lenes, nu mintii“. Aici nu exista politie, acest crez, asigurand onestitatea fiecaruia, iar probleme comunitatii sunt rezolvate de liderii, alesi la sedintele de duminica. Hainele lor sunt cele pe care le purtau si stramosii lor, viu colorate, barbatii neansurati purtand pe cap caciuli tricotate rosii cu dungi albe, fata de cele ale celor insurati care au caciuli rosii. Fetele poarta haine de toate culorile, in timp ce femeile maritate, poarta fuste rosii stratificate.

Drumul pe aceasta insula e greu, urci o panta lunga facuta din dale de piatra, pe care iti era frica sa nu aluneci, pana l-am ascultat pe ghid ca datorita asperitatilor, aceste pietre nu te lasa sa aluneci. Drumul, anevoios a durat mai bine de o ora, sunt cca 500 de scari, pe care trebuie sa le urci pt. a putea ajunge pe varful insulei, unde este orasul. Casele imprastiate pe toata coasta dealului, sunt mai bine construite pt a se pastra caldura in interior, cu ferestre mici, inchise cu sticla, acoperisuri acoperite cu tigla sau tabla, iar constructia era realizata din caramizi de chirpici. Inainte de a ajunge pe platforma de sus, puteai vedea o cladira mai mare care e scoala localitatii, iar privelistea, pe masura ce urcai era din ce in ce mai frumoasa, in zare departe peste lac, se vad muntii inzapeziti din Cordillera Real, din Bolivia...

Pe platforma superioara e asezat centrul localitatii, in piata careia e o mica biserica catolica, primaria si un muzeu in care erau expuse exemplare din portul traditional. Am luat masa, admirand peisajul de pe terasa restaurantului, un punct inalt de unde cuprindeam cu privirea maretia lacului Titicaca Daca aici locuitorii vorbesc limba quechua si in zilele noastre, pe insulele Uros, localnicii vorbesc limba ayamara, limba vorbita de aproape 1 milion de peruani si bolivieni, fiind limba care ocupa locul 3, in topul celor mai vorbite limbi din Peru, dupa spaniola si quechua

---

VIZUALIZĂRI: 4533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI