Vizită fulger la Skopje

TIPĂREȘTE

Motto: „Pierzi ceea ce nu împărtășești cu alții.” (Maica Tereza)

Vă spuneam în articolul despre circuitul nostru balcanic de vara asta că Skopje a fost unul dintre bonusurile vacanței, fiindu-ne oferit de diferența de fus orar. Nu e prima dată când omitem să luăm în calcul acest aspect, la fel am pățit și acum doi ani, în drum spre coasta dalmată, când am trecut granița spre Ungaria... La vreo câțiva km de vama bulgaro-macedoneană ne-a pălit revelația și, plini de bucurie, am decis să ne oprim preț de-o dezmorțeală prin capitala micuțului stat ex-iugoslav. Nefiind pus pe ordinea de zi, nu ne-am documentat de nicio culoare în avans, așa că habar n-aveam ce avea să ne aștepte! Singurul lucru de care îmi aminteam din pozele postate de @traian.leuca era un pod cu statui...

Skopje ne-a întâmpinat la capătul unui drum european destul de tranzitat și a două tronsoane de autostradă, care ne-au scos din buzunar 100 dinari (aproape 1,5 euro). Ne-a întâmpinat cu bulevarde largi, străjuite de construcții moderne, nimic spectaculos însă, poate doar autobuzele roșii cu etaj, din cele de care mai întâlniserăm doar în Anglia până acum. Am urmat indicatoarele către centru și am găsit loc de odihnă pentru mașinuța noastră undeva în apropierea Hotelului Holiday Inn, într-o parcare cu plată (iei tichet la intrare, pe care se imprimă automat ora, iar la plecare te duci cu el la un ghișeu, unde o tanti îți ia bănuții cuveniți în funcție de cât timp ai poposit; prețul e de 30 de dinari = 0,5 cenți pe oră; pierderea tichetului te ușurează însă de 1500 de dinari, așa că ochii și tichetul!).

Traversăm vreo două străduțe și... surpriză! Iată un pod! Dar n-are statui, nu e ăla... E frumos totuși, ne mulțumim deocamdată cu această priveliște. E circulat de mașini în sus și în jos, are impozante felinare metalice din loc în loc și e decorat cu plăci imense tot metalice pe care sunt gravate scene cu femei și bărbați îmbrăcați în port popular (macedonean, presupun). La capătul său e o plăcuță lămuritoare: e vorba de Podul Libertății, iar ridicarea sa a fost închinată tuturor generațiilor care și-au sacrificat viețile pentru libertatea „individuală și colectivă”. Cool! Dincolo de pod, în dreapta e o clădire înconjurată de schele, iar în stânga una albă și strălucitoare; habar n-am ce reprezintă și n-am nicio curiozitate în acest sens (baleind ulterior pe Google Maps, am aflat că ar fi fost vorba despre Ministerul Afacerilor Externe).

Suntem mai interesați de malul ăstălalt al râului (pe numele lui Vardar, tot mai târziu aveam să aflăm), pe care se află ancorată o corabie imensă de lemn, decorată cu steaguri și ghirlande de flori. Ne prindem că probabil e un restaurant; nu intrăm, doar îl pozăm din toate direcțiile. Rămânem pe malul sudic și chiar din dreptul corabiei-restaurant începe o zonă pietonală frumos umbrită de copaci, pictată cu ronduri de flori pe latura dinspre râu și adăpostind câteva terase îmbietoare pe cealaltă parte. Obiectivul principal este însă să ne dezmorțim fundurile și picioarele, așa că rezistăm tentației și ne continuăm drumul prin caniculă...

Iată și podul cu statui! Iar la capătul lui - o clădire de formă circulară, cu o cupolă în care de asemenea stă înfipt steagul macedonean. Podul este absolut spectaculos, fiind delimitat de balustrade albe dantelate, în formă de multiple balconașe unite între ele; la fiecare îmbinare, se află un soclu cu câte o statuie greoaie de bronz. Din loc în loc, pe marginile podului, dar și pe mijlocul lui, sunt felinare retro, cu 2 sau 3 brațe. Descoperim și aici o plăcuță cu detalii explicative în limbile macedoneană și engleză, din care aflăm că ne aflăm pe Podul Artelor, iar statuile reprezintă personalități artistice naționale. Cool!

Traversăm Podul Artelor, chestie care ne oferă perspective faine asupra ambelor maluri ale râului. Nici nu știm încotro să ne uităm mai întâi: peste tot clădiri albe și maiestuoase ne impresionează frumos retinele, ceva mai încolo ne așteaptă încă un pod cu statui și altul sprijinit pe piloni arcuiți de piatră, și - în plus - în aer plutește o muzică suavă, în ton cu atmosfera artistică în care ne scăldăm... Singurul lucru prozaic în acest peisaj este rotonda pe care am admirat-o din capătul sudic al podului și care se dovedește a fi... sediul ANAF-ului local!

În imediata ei apropiere găsim mai multe construcții. Prima e un monument de fapt, nu-mi dau seama prea bine cui e închinat; câteva coloane terminate prin capiteluri dantelate adăpostesc între ele statui de nimfe, iar pe stâlpii laterali ai edificiului se află cocoțați doi lei ce privesc dincolo de râu, spre blocurile de locuințe. În spatele acestui monument, dincolo de o piață generoasă ca spațiu, descoperim clădirea futuristă a Operei și Baletului Macedonean. Ne întoarcem pe cheiul decorat și el cu bănci, felinare și statui, tot cu ochii spre albia râului puțin adânc, unde fix pe mijloc au fost instalate 3-4 ghivece cu sălcii; cine-o fi avut ideea asta creață?! Mă rog...

Trecem pe lângă Agenția pentru Comunicații Electronice, a cărei intrare este flancată de două statui de bronz (evident). Stă aproape lipit de ea Muzeul de Arheologie; Tati propune să intrăm („măcar înăuntru e răcoare! ”), dar realizăm că am primit doar o oră cadou, nu 3, așa că ne mulțumim să fotografiem superbul mozaic de la intrare și ne lansăm în traversarea Vardarului pe Podul Civilizației Macedonene. Oarecum asemănător cu cel al Artelor, același gen de felinare ornamentale, dar statuile reprezintă personalități istorice ale țării. Cool! Fix la mijlocul podului se află o fântână arteziană și e locul de unde poate fi admirată cel mai bine clădirea cu fronton triunghiular și fațadă dublată de colonade a Muzeului Arheologic. La capătul sudic al podului stă ancorată o altă corabie-restaurant și tot în această zonă întâlnim un panou pe care sunt prezentate vreo 50 de atracții turistice ale orașului, precum și un trenuleț roșu (turistic, probabil). Ne dăm seama că am ajuns în punctul 0!

Punctul 0 al capitalei macedonene este o piață imensă care chiar așa se cheamă, Macedonia, „pictată” pe alocuri cu un mozaic în alb și gri, centrată de statuia ecvestră a lui Alexandru cel Mare așezată pe un soclu cu basoreliefuri, gen „Columna lui Traian” (dar la scară mai mică). O fântână arteziană răcorește cu intermitență impozantul monument. Am văzut ulterior fotografii făcute la ceas de seară, când fântâna este colorată cu spoturi luminoase, precum și altele în care apar înfloriți cireșii japonezi ce formează două șiruri pe latura dinspre râu a pieții. Mda, când Skopje va mai intra în calculele noastre turistice, vom face să fie luna mai, pe înserate, așa... Și tot atunci vom pleca la drum cu lecția învățată, nu ca acum, când am ratat Arcul de Triumf din spatele pieții, precum și cele 3 străzi care se întâlnesc în aceasta, cu obiectivele lor, printre care Memorialul Maicii Tereza...

Ne îndreptăm însă spre Podul de Piatră, a cărei priveliște ne-a incitat încă de departe. Deși până acum totul a fost numai marmură, bronz și strălucire în jurul nostru (aveam să aflu că orașul a fost reconstruit practic după ce a fost devastat în proporție de 70% de cutremurul din 1963), se vede clar că podul acesta a văzut muuulte la viața lui! Prietenul Google ne-a confirmat bănuiala; zice că ar fi fost ridicat mai întâi de romani, distrus în repetate rânduri, iar forma actuală s-ar datora, în mare parte, turcilor, datând de pe la mijlocul sec. 15, de pe vremea lui Mohamed al II-lea Cuceritorul. Podul este pietonal și-l traversăm și noi cu respect. Pe la mijlocul lui, există un soi de nișă, de forma unui mihrab, ce conține și o plăcuță metalică explicativă.

Alte și alte ansambluri statuare, înconjurate sau nu de fântâni, ne întâmpină și în zona aceasta (am trecut de fapt din Orașul Nou în cel Vechi). Ne intrigă numărul lor, dar le pozăm conștiincioși și ne lămurim ulterior: cică nu știu ce prim-ministru a avut damblaua asta cu statui, multe statui, să se deosebească Skopje astfel de orice a mai întâlnit călătorul până aici (dacă mă întrebați pe mine, i-a cam ieșit). Partea proastă e că se pare că a fost nevoie de împrumuturi fabuloase... În fine... Îi descoperim pe Chiril și Metodiu, părinții alfabetului chirilic, pe Filip al II-lea al Macedoniei, dar cel mai mult îmi place Monumentul Maternității, alcătuit din mai multe grupuri statuare formate din mamă și copil, fiecare personaj aflat într-o atitudine care transmite grijă și iubire nemărginită!

Ne îndreptăm spre Vechiul Bazar, dar până atunci lăsăm în stânga intrarea la Fortăreață (decidem s-o vizităm altădată) și Biserica ortodoxă a Sf. Dumitru (de asemenea), iar pe dreapta o clădire scundă, din cărămidă roșiatică, cu mai multe cupole. Ne atrag mai mult culorile bazarului, dar mai ales promisiunea unor străduțe pavate cu piatră, înguste, umbrite de clădirile ce le delimitează. Pătrundem în această arie fix când creierii încep să ne dea în clocot și ne instalăm în răcoarea unei cafenele turcești, pentru o binemeritată pauză. Nu suntem mari amatori de dulciuri, dar când vedem vitrina de prezentare, ne decidem rapid ca, pe lângă cafea (turcească pentru mine, espresso pentru Tati), să alegem și o porție de cataif, una de cremă de zahăr ars și... încă una, care nu știu ce e (o combinație fină de iaurt și griș?!). Excelente toate, aromate și răcoritoare (da, da, răcoritoare, din cauză că nu sunt decât o idee de dulci!) le devorăm în doi timpi și trei mișcări. Apa e din partea casei și ne putem servi de câte ori vrem din niște carafe aflate pe tejghea. Toată afacerea ne costă 270 dinari, 300 cu tot cu bacșiș (cam 5 euro). Această sumă intră rapid pe primele locuri în clasamentul personal: „Banii pe care i-am cheltuit cu cel mai mare folos”!

Cu forțe cât de cât refăcute, ne avântăm din nou pe străduțele întortocheate ale bazarului, căscând gurile la tot ce întâlnim: vitrine și mici terase, oameni, moschei. Cea mai mare e Moscheea Murad Pașa și aflăm de pe o plăcuță că datează de prin sec. 15. Am citit la întoarcerea acasă că bazarul din Skopje ar fi al doilea din lume ca dimensiuni, după cel din Istanbul și, oricum, cel mai mare din Balcani. Skopje are încă o importantă populație musulmană și e firesc ca bazarul său să fie încă unul absolut funcțional, care freamătă de viață. Mie, una, mi-a plăcut mult, cred că mi-a plăcut cel mai mult din capitala macedoneană!

Nu ne întoarcem pe același drum, așa că în încercarea de a părăsi bazarul mai întâlnim două clădiri emblematice: Kapan An (cel mai important caravanserai al orașului) și vechiul hamam (băi turcești); în acesta din urmă funcționează azi Galeriile de Artă ale Macedoniei; oho, chiar avem pentru ce să ne întoarcem într-o zi!

Ieșim din bazar printr-o poartă de piatră arcuită (pe aici o fi intrarea principală?!), apoi o luăm cătinel către parcarea în care ne-am lăsat mașina... Atmosfera de bazar se continuă multă vreme de-a lungul trotuarului pe care ne strecurăm printre tarabe cu de toate și sute de oameni dornici de târguială sau doar de plimbare. Desigur, mai întâlnim câteva statui până ajungem la mașină :)...

---

VIZUALIZĂRI: 5208 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI