Orașul Ioaniților

TIPĂREȘTE

După plimbarea cu hop-on hop-off-ul prin Acropolele de pe Monte Smith și prin Orașul Nou vezi impresii, ne-am pregătit să atacăm Orașul Vechi Rhodos, întins pe mai bine de 58 de hectare și încercuit de ziduri impunătoare de 4 km lungime pe care avuseserăm ocazia să le admirăm din busul turistic. Construite în scop defensiv începând cu secolul al VII-lea, deci din perioada bizantină, acestea au fost continuu refăcute și remodelate de cavalerii ioaniți după ocuparea insulei în 1309 prin crearea de opt ziduri-cortine, fiecare apărat de către o limbă (langue) , adică de comunitatea de aceeași naționalitate. Astfel cetatea a rezistat asediului sultanului Egiptului din 1444 și celui condus de Mehmet II în 1480, pentru ca în 1523 să cadă pradă otomanilor lui Suleiman II.

Remarcabil este faptul că modificările aduse de turci prin transformarea bisericilor în moschei și construirea de clădiri noi nu au alterat spiritul locurilor. Și mai mult decât atât, italienii care au cucerit Rhodosul în 1912 au declarat Orașul Vechi zonă de interes istoric și au restaurat zidurile, șanțul de apărare, Palatul Marilor Maeștri și Strada Cavalerilor cu scopul obținerii unei „purități medievale” , așa încât vizitatorul are astăzi privilegiul rar de a păși printr-un labirint de 200 de străzi și alei rămase intacte sau aproape intacte de peste 700 de ani, rătăcind printre locașuri de cult bizantine, palate ioanite, sinagogi, fântâni, moschei și hamamuri, dar și printre tavernele și micile prăvălii cu de toate ținute de cei circa 10.000 de rezidenți care fac din Old Town Rhodos cel mai mare oraș medieval european locuit permanent.

Coborând din busul turistic, am pătruns în Bourgo (cartierul oamenilor „de rând” , fie ei greci, evrei ori turci, despărțit printr-un zid, între timp dărâmat, de Collachium, centrul administrativ medieval exclusiv destinat Ioaniților) prin cea mai frumoasă din cele șapte porți ale orașului: Porta Marina. De data aceasta am răgazul necesar pentru a admira în tihnă cele două turnuri care o flanchează și reliefurile înfățișând-o pe Fecioara Maria cu pruncul împreună cu Sfântul Petru, alături de blazoanele Ordinului Cavalerilor Ioaniți și al casei D’Aubusson.

Cotim la stânga și dăm în Piața Hipocrate (Platia Ippokratous) , unul dintre locurile de socializare preferate de rezidenți și turiști deopotrivă, cu o fântână decorativă (Syndrivani) în mijloc, în vârf cu un ornament reprezentând o bufniță. Spațiul vast e înconjurat de clădiri cu un etaj, în majoritate transformate în restaurante cu roof top, sau în prăvălii cu haine și gablonțuri.

Suntem însetați, așa că ne așezăm la prima terasă întâlnită în cale, unde Adrian se omenește cu o bere servită într-o halbă supersimpatică și supradimensionată de forma unei cizme, având pictată pe ea insula Rhodos... ????, în timp ce eu mă hidratez cu un frappé. Între timp, admirăm vizavi Kastellania, datată 1507, o clădire către care urcă niște trepte. La parter era amenajată ca loggie a negustorilor, în timp ce la etaj se afla sediul tribunalului medieval și comercial al Ioaniților, iar în prezent găzduiește biblioteca publică și arhivele orașului.

Printre clădirile înșirate de-a lungul străzii Sokratous (pe care o vom străbate la întoarcere), întrezărim minaretul Moscheii Mustafa datând din 1765, semn că ne aflăm în cartierul turcesc al Rhodosului, așa cum aveam să constatăm de altfel ulterior.

La sud de Piața Hipocrate, în cartierul evreiesc (Juderia) din Bourgo, dăruit de turci acestora în semn de mulțumire pentru sprijinul acordat asediului din 1522, se află Piața Martirilor Evrei (Platia Evreon Martyron) , cu Sinagoga Kal Kadosh Shalom din secolul al XVI-lea, singura funcțională din cele șase existente cândva, iar în centru un monument din granit negru ridicat în memoria celor 1.604 de evrei din Rhodos și altor 120 din insula Kos deportați de naziști la Auschwitz în vara anului 1944, dintre care numai 161 au supraviețuit.

Prezența evreilor pe insulă datează încă din secolul al II î. e. n., însă fluxul cel mai mare de noi sosiri s-a înregistrat după expulzarea lor din Spania în timpul Inchiziției și cucerirea Rhodosului de către otomani, care i-au încurajat să se stabilească în partea de sud a Bourgo. În secolul al XX-lea însă, marea majoritate a evreilor din Rhodos au emigrat în Africa, America de Sud și SUA, astfel încât astăzi pe insulă nu mai trăiesc decât câteva zeci.

Ne întoarcem în Piața Hipocrate și pornim spre nord pe strada Ermiou, străbătând în drum și alte alei mai mici și fără nume, debordând de taverne și buticuri somnolând în lipsă de clienți în umbra zidurilor medievale. Și ajungem la Collachium, mai precis în Piața Muzeului (Platia Mousiou) , plonjând cu multe secole în trecut.

Senzația e ciudată și copleșitoare, e ca și cum am fi fost parașutați într-un decor de film de epocă, numai că ceea ce vedem nu e butaforie: clădirile sobre din gresie cenușie sunt cât se poate de reale, la fel și pietrele pe care au tropăit copitele cailor Ioaniților, căci cavalerii, din motive de securitate, nu-și părăseau hanurile (auberges) decât călare și în perechi.

Suntem pe teritoriul lor, deci poate că nu ar fi rău să îi cunoaștem ceva mai bine.

Cavalerii Sfântului Ioan sau Cavalerii Ospitalieri au fost un ordin religios și militar înființat în 1070, înaintea Primei Cruciade, cu scopul acordării de îngrijiri medicale pelerinilor într-un spital din Ierusalim. După cucerirea orașului de către cruciați în 1099 și înființarea Regatului Latin al Ierusalimului, cavalerii și-au asumat și un rol militar, de protejare a cetății Ierusalimului și a creștinilor veniți să se roage la Sfântul Mormânt.

În 1187, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, cavalerii s-au refugiat în Acra, iar după cucerirea acesteia de către salazini în 1291, la Limassol, în Cipru.

În 1309, profitând de descompunerea Imperiului Bizantin, Ioaniții au luat în stăpânire Rhodosul, dar și celelalte insule din Dodecanez și o parte din pământurile Cicladelor. Urme ale trecerii lor prin acele locuri pot fi văzute la Nysiros, Tylos, Kalymnos, Kastellorizo, Kos ori Naxos, însă amprenta cea mai puternică o vor pune asupra Rhodosului, în special în perioada de guvernare a Marelui Maestru Pierre d’Aubusson dintre 1476 și 1503.

În cei peste 200 de ani în care au exercitat controlul asupra insulei, Ioaniții au ridicat extraordinarele construcții din Rhodos Old Town și mai multe castele cu rol de apărare pe țărmuri și totodată au organizat și structurat Ordinul. Recunoscut de papi, Ordinul era suveran și egal în drepturi cu toate statele. Cavalerii, în număr de cca. 650, erau fie recutați dintre familiile nobiliare catolice, fie ajungeau să poarte acest titlu mulțumită meritelor personale, și depuneau jurământ de castitate, sărăcie și supunere, conform preceptelor Sfântului Augustin. Ei erau asistați de servitori-soldați și de preoți.

Cavalerii erau împărțiți, după origini, în opt langues: franceză, engleză, germană, provensală, auvergnat, aragoneză (catalană), castiliană și italiană, fiecare din aceste comunități având blazon și locuind într-un complex de clădiri - han (auberge) .

Ordinul era structurat pe baza unei ierarhii stricte, avându-l în frunte pe Marele Maestru ales pe viață (de obicei francez, motiv pentru care franceza a fost limba în care comunicau între ei, latina fiind folosită în documentele oficiale) și un Consiliu al Suveranității. Fiecare langue avea propriile atribuții: de îngrijirea bolnavilor se ocupau francezii, de conducerea flotei italienii, de îmbrăcăminte spaniolii etc.

Pe data de 1 ianuarie 1523, după un asediu de șase luni condus în persoană de Suleiman Magnificul, Cavalerii Ioaniți au fost nevoiți să părăsească insula. Uimit de curajul lor în luptă, dar și de austeritatea în care trăiau, sultanul le-a permis să-și ia cu ei toate bunurile pe care le puteau transporta.

Timp de șapte ani, Ioaniții au rătăcit pe Mediterana, adăpostindu-se temporar în Creta, Sicilia și la Nisa, până ce, în 1530, Sfântul Împărat Roman Carol V le-a oferit insula Malta. Începând din acel moment, vor fi cunoscuți drept Cavalerii de la Malta. Vor apăra insula de turci în 1565, vor construi orașul fortificat Valetta și se vor distinge din nou în 1571 în Bătălia de la Lepanto (actualul Naupaktos/Nafpaktos, un orășel grecesc de pe țărmul nordic al Golfului Corint) contra otomanilor drept mari apărători ai creștinătății.

În 1798, Napoleon a cucerit Malta și a forțat abdicarea ultimului Mare Maestru, punând astfel capăt de facto existenței Ordinului. Au urmat încercări eșuate de refacere pe vechile structuri, pentru ca în 1878 să se decidă revenirea la scopul umanitar inițial. Astăzi, cei circa 13.500 de membri și membre ai Ordinului, recrutați prin intermediul proprietăților și asociaților deținute de organizație, sunt prezenți în 120 de state din toată lumea, unde acordă sprijin financiar și îngrijire medicală celor aflați în trebuință - bolnavi, răniți, săraci, refugiați. Ordinul întreține relații diplomatice cu peste 100 de țări și are statut de observator permanent la Organizația Națiunilor Unite. În călătoriile noastre prin Europa, am întâlnit în Colmar, Palermo, Perugia sau Praga (ca să dau doar câteva exemple care mi-au venit acum în minte) biserici administrate de Cavalerii Maltezi, care dețin, de altfel, și numeroase terenuri agricole și proprietăți urbane.

Să revenim acum în Piața Muzeului, care adăpostește câteva clădiri extrem de importante. Într-unul din colțuri, lângă Poarta Arnaldou datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, se află Hanul Angliei (1483), restaurat în 1919 de italieni și găzduind în prezent Asociația pentru Prezervarea Moștenirii Arhitectonice a Orașului Medieval Rhodos.

Numele pieței este însă dat de Muzeul de Arheologie - deschis 1.11-31.03 între orele 8.00-15.00; 1.04-31.10 între 8.00-20.00; intrarea 6 euro (3 euro pentru persoane de peste 65 de ani); biletul combinat de 10 euro (pentru care am optat și noi) include și Palatul Marilor Maeștri, biserica Panagia tou Kastrou și Muzeul de Arte Decorative.

Muzeul de Arheologie a fost amenajat în spitalul nou al Ioaniților, ridicat la inițiativa Marelui Maestru Jean Bonpart de Lastic începând din 1440 și finalizat în 1489, sub conducerea lui Pierre d’Aubusson. Clădirea impresionantă pe două nivele are o curte interioară înconjurată de verande arcuite la baza cărora au fost așezate ghiulele otomane și statuia unui leu datând din perioada elenistă. În atrium și în grădina din spate au fost amplasate statui și fragmente de monumente funerare, precum și un mozaic adus din insula Karpathos.

Un șir de trepte urcă spre infirmeria fostului spital, care avea o capacitate de 100 de paturi. Aici sunt expuse pietrele de mormânt și blazoanele unora dintre cavaleri. În restul sălilor sunt prezentate (într-un mod cam amestecat, după părerea mea????) artefacte excavate în siturile de la Ialyssos și Kameiros, precum și sculpturi din perioada clasică, elenistă și romană.

Am căutat aici o statuie a Afroditei descoperită în mare - Venus Marina, așa cum a numit-o Lawrence Durrell, unul dintre scriitorii mei preferați, care o descria astfel: „Apa de mare a supt din ea timp de secole, până ce a ajuns să arate ca o jujubă albă din piatră, și absența conturului ferm al feței nu face decât să îi confere o grație blândă și deconcertantă” . Din păcate nu am găsit-o (poate că era împrumutată), așa că atașez o poză luată de pe net, pe care o puteți eventual compara cu o altă statuie din muzeu a aceleiași zeițe - Afrodita spălându-se.

Vizavi de Muzeul de Arheologie se găsește un alt obiectiv de mare interes: Biserica Panagia tou Kastrou (Biserica Maicii Domnului a Cetății - o veți găsi și sub denumirea englezească - Church of Our Lady of the Castle), o clădire masivă care seamănă mai degrabă cu o mică fortăreață, nu cu un locaș de cult. Este cea mai mare și cea mai veche dintre basilicile din Orașul Vechi, datând din secolul al XI-lea. Ioaniții au modificat-o în stil gotic și au folosit-o drept catedrală catolică (s-au păstrat câteva reliefuri de blazoane ale Marilor Maeștri, precum și cel al papalității), pentru ca turcii să o transforme în moschee, distrugând cea mai mare parte a frescelor și adăugându-i minaretul și mihrabul, pe care italienii aveau ulterior să le înlăture.

Începând din 1988, biserica adăpostește Muzeul Bizantin - deschis marți-duminică între orele 8-15, intrarea 3 euro (noi am folosit biletul combinat de 10 euro achiziționat la Muzeul de Arheologie). În interior pot fi admirate cele câteva fragmente de picturi murale originale păstrate din perioada ioanită, printre care o reprezentare a Fecioarei Maria și o alta a Sfintei Lucia, fresce din insula Halki și de la mănăstirea rodiană Tharri, câteva mozaicuri creștine timpurii și mai multe icoane, majoritatea datând din secolele XIV-XV.

Printr-o arcadă trecem într-un alt spațiu deschis de dimensiuni impresionante - Piața Argyrokastrou, flancată și ea de clădiri importante și având în centru o fântână a cărei bază este o cristelniță bizantină descoperită în sudul insulei. În dreapta se găsește Hanul Auvergne, construit în 1507 pentru a găzdui langue auvergnat, în timp ce în stânga se desfășoară pe trei laturi un edificiu impozant, cu creneluri și ferestre elegante: este cel dintâi spital ridicat de Ioaniți între 1355-1365 - cel de-al doilea, reamintesc, este acum sediul Muzeului de Arheologie, și după construirea sa, Ioaniții iar după ei otomanii au folosit spațiul vechiului spital ca arsenal. Astăzi el găzduiește Institutul Dodecasian de Arheologie și Muzeul de Artă Decorativă - deschis marți-duminică 8.30-15, cu o colecție interesantă, din câte am citit, de ceramică de Iznik, obiecte din lemn sculptat din Symi și Patmos, textile brodate etc., în timp ce în aripa nordică se află Vechea Galerie Municipală de Artă, care expune hărți și tipărituri.

Dincolo de Piața Argyrokastrou, încadrată de Poarta Libertății (Pyli Eleftherias) , creată de italieni în 1924 pentru a permite accesul auto, se întinde Piața Symi (Platia Symis) , cu ruinele Templului Afroditei (secolul al III-lea î. Hr.), excavat de arheologii italieni în 1922. Se pare că Venus Marina ar proveni de aici. În spatele său se înalță Casa Guvernatorului Otoman Hasan Bey de la începutul veacului al XIX-lea iar pe o altă latură se află Muzeul de Artă Greacă Modernă.

Revenind în Piața Muzeului, cotim pe celebra Stradă a Cavalerilor (Odos Ippoton) , care făcea legătura între Acropole și port. Strada urcă în pantă ușoară, cale de vreo 600 de metri, până la Palatul Marilor Maeștri. E mărginită pe ambele laturi de un șir neîntrerupt de hanuri ale Ordinului Cavalerilor Ioaniți - cele ale Italiei, Franței, Spaniei și Provenței se găsesc aici.

Deși văzusem multe fotografii și filmulețe de prezentare, fațadele continue din piatră poroasă, perfect aliniate, mă lasă cu gura căscată: prin porțile arcuite, ușile abia dacă permit ieșirea unui singur călăreț, la etaj erau balcoane din lemn făcute de otomani și gratii la ferestre, pentru protejarea pudorii femeilor... ???? Toate aceste adăugiri au fost îndepărtate de italieni, odată cu restaurarea clădirilor între 1913-1916.

Ochii îmi fug încolo și încoace spre elementele ornamentale discrete: creneluri, blazoane, plăci comemorative, câte un gargui ici-colo, și aproape că mă împiedic în pavajul alcătuit - bineînțeles - tot din pietre, trotuarele înguste având mai degrabă rol decorativ. Tare frumos a descris strada poetul Lamartine: „Monumentul heraldic al întregii nobilimi europene, piatră pe piatră în claustrul cavalerismului” .

Printre auberges își face apariția Palatul lui Philippe Villiers de l’Isle-Adam, ales în 1521 al 44-lea Mare Maestru. A fost cel care a condus 600 de cavaleri și 4.500 de soldați în asediul de șase luni purtat de armata de 100.000 de oameni a lui Suleiman Magnificul, negociind în final capitularea în ziua Anului Nou 1523. Și tot el a stat în fruntea celor rămași în viață în peregrinările pe Mediterana, obținând în 1530 insulele Malta și Gozo, precum și portul nord-african Tripoli din partea Împăratului Carol V.

În micile ganguri dintre hanuri se strecoară câteva curți iar cea mai frumoasă este, după părerea mea, de departe grădina cu fântână otomană a Vilei Villaragut, datând din secolul al XV-lea. Găsesc poarta deschisă, așa că pot face o poză, însă vila nu se poate vizita decât cu aprobare de la Muzeul de Arheologie. În rest, în afară de una sau două instituții care am observat că își au sediile aici, hanurile de pe Strada Cavalerilor par a nu fi folosite.

Trecem de Capela Limbii Franceze, înfrumusețată de o statuie a Fecioarei cu Pruncul amplasată într-o nișă, de Biserica Sfântului Ioan de Collachium, rămasă în ruine după incendiul din 1856, pe sub o arcadă și apoi încă una - Loja Sfântului Ioan, care marchează intrarea la Palatul Marilor Maeștri - deschis marți-duminică august-septembrie între 8.30-19.30; octombrie-iulie 8.30-14.30; intrarea 6 euro (3 euro pentru seniori; biletul combinat 10 euro).

Pătrudem în curtea exterioară și fac un popas prelungit pe o băncuță de lemn, în umbra anemică a unui copac, pentru a admira cele două turnuri semicirculare cu metereze crenelate, asemănătoare cu cele care încadrează Porta Marina. Prima impresie: este un palat-castel-fortăreață, dar închizând ochii, nu ai cum să-ți imaginezi frumoase demoazele în rochii vaporoase stând la ferestre în așteptarea iubiților, ci cavaleri în zale, călare și cu lancea pregătită de atac.

Pentru că acest palat, cea mai importantă clădire din Rhodos Old Town, sediul administrativ și politic al Ioaniților, a fost construit pe locul unei fortărețe bizantine, la rândul său ridicată pe un templu antic închinat lui Helios, în punctul cel mai înalt din oraș, fiind extins continuu de cavaleri începând din secolul al XIV-lea, din vremea Marelui Maestru Helion de Villeneuve, și întărit de ziduri crenelate groase cu turnuri pătrate, donjon și șanțuri de apărare. În plus, mulțumită depozitelor de muniție, castelul putea rezista mult timp asediilor, oferind adăpost nu numai luptătorilor, ci și populației civile.

Curtea interioară, de 40 x 50 metri, pardosită cu plăci mozaicate asamblate geometric este încadrată de arcade având în față statui de împărați romani excavate în insula Kos de italieni. Și nu este singura lor intervenție.

Palatul a fost lăsat în paragină de otomani, care l-au transformat în depozit, arsenal, închisoare și locuințe pentru gărzi. În secolul al XIX-lea, a fost lovit de două dezastre: cutremurul din 1851 și incendiul din 1856. Italienii au auvut, prin urmare, mult de lucru atunci când, în 1937, Mussolini a cerut restaurarea sa ca palat de vară pentru familia regală (care nu a ajuns niciodată pe insulă). Deși grecii ar fi dorit să demoleze construcția pentru a excava templul antic, arhitecții italieni s-au opus și au refăcut palatul, respectând numai parțial planurile originale miraculos păstrate. Iar pentru decorarea interiorului, au adus din insulele arhipelagului, și în special din Kos, coloane, capiteluri, statui și mozaicuri eleniste și romane.

Cu toate că Palatul Marilor Maeștri este în fapt o reconstituire ce poate fi privită drept monument închinat ocupației fasciste, multe elemente, și mai ales piatra folosită la zidurile exterioare, contribuie la crearea unei atmosfere ce evocă splendoarea marilor realizări arhitectonice medievale.

O scară exterioară urcă la etajul-loggie, unde multe săli au fost lăsate nemobilate, la fel ca în Palatul de la Avignon, din care s-au inspirat, de altfel, ioaniții. Alte săli găzduiesc două expoziții permanente: una dedicată descoperirilor arheologice din insula Rhodos, cealaltă acoperind epoca medievală. Pot fi admirate mozaicuri (printre care unul înfățișând cele nouă muze și un altul Medusa), statui eleniste și romane, dar și mobilier italian din secolele XVI-XVII sau vase și covoare orientale. Și aici, la fel ca la Muzeul de Arheologie, am avut senzație unor alăturări prea eclectice.

În fine, pentru mine, cel puțin, Palatul Marilor Maeștri e mai important ca aspect exterior, și nu prin prisma exponatelor. Rămân la concluzia că, și cu intervenția italiană, nimeni nu-l poate vedea fără a fi impresionat de măreția sa.

Dându-i ocol, am admirat meterezele, șanțul de apărare și tunurile și mi-am bucurat ochii cu priveliștea Turnului cu Ceas Roloi, ridicat de turci în 1851 pe locul unuia mai vechi din perioada bizantină. Știu că se poate urca în turn, de unde sunt convinsă că se deschid panorame splendide ale orașului.

Am ieșit din incintă pe Poarta Sfântului Anton și Poarta d’Amboise, flancată de două turnuri, și am luat-o cătinel la vale, pătrunzând în cartierul turcesc. Situat în sud-vestul Orașului Vechi, acesta a fost locuit începând din 1523 numai de funcționarii și soldații otomani și de evrei, grecii fiind forțați să se mute în ceea ce azi numim Orașul Nou. Între 1898-1913, aici s-au stabilit și mulți turci refugiați din insula Creta. Interesant este faptul că în urma Războiului Greco-turc din 1919-1922, turcii din Rhdos nu au intrat sub incidența schimbului de populații și nu au fost nevoiți să se mute în patria de origine, insula fiind la acea vreme colonie italiană. Așa se face că numărul lor a rămas aproximativ constant pe timpul ocupației italiene, declinând abia după invadarea Ciprului de către turci și proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord în 1983. După această dată, situația turcilor rodieni a devenit precară și mulți au ales să-și vândă proprietățile și să părăsească insula. Astăzi circa 2.500 de turci mai trăiesc în Orașul Vechi și autoritățile locale se străduiesc să le garanteze drepturile.

Ocupația otomană de patru sute de ani a lăsat urme: zona e plină de prăvălii și tarabe amintind de vechile bazaruri, de mici piețe cu fântâni în mijloc, case cu balcoane din lemn, de băi și moschei, multe din ele convertite din biserici.

Trecem pe lângă o fostă școală musulmană (madrasa) , lăsată acum de izbeliște, și după câțiva pași ajungem la Moscheea Suleymaniye, cel mai mare și mai important locaș de cult msulman de pe insulă. A fost construită pe locul bisericii bizantine a Sfinților Apostoli imediat după cucerirea Rhodosului de către otomani, pentru a marca această victorie, și refăcută în 1808. Intrarea se face printr-un portal cu influență italiană renascentistă iar minaretul său distinct din piatră este unul dintre imaginile-simbol ale orașului.

Vizavi de moschee se află Biblioteca Musulmană Hafiz Ahmet Agha, fondată în 1793 de marele comis al sultanului, născut, crescut și educat în Rhodos. Biblioteca cuprinde o colecție importantă de manuscrise persane și arabe, printre care un exemplar de Coran din 1540, hărți și gravuri.

Cotind la stânga, pătrundem pe Strada Socrate (Odos Sokratous) , dreaptă și lată (judecând după standardele rodiene), care delimitează la sud Collachium. După sobrietatea Palatului Marilor Maeștri, dăm de o cu totul altă atmosferă, mai veselă, mai relaxată. Strada a fost încă din antichitate principala arteră comercială a orașului și aici și-au avut turcii bazarul. Acum cele mai multe prăvălii cu haine, încălțăminte, suvenire, mirodenii, bijuterii, genți și tot ce-ți mai poate trece prin cap sunt adăpostite la parterele clădirilor cu un etaj, multe din ele păstrând elemente de arhitectură otomană, cu balcoane din lemn ieșite în afară.

Profităm de ocazie și facem câteva mici cumpărături iar prețurile mi se par neașteptat de rezonabile pentru o zonă turistică. Din păcate, din cauza pandemiei, prea mulți vizitatori nu sunt, așa încât nu-mi pot decât imagina cât de animată poate fi strada în perioadele normale.

Ne așezăm apoi la o terasă pentru un pahar cu fresh rece de portocale și admirăm vizavi o clădire ciudată, zugrăvită în nuanțe puternice de oranj și galben. Remarc semiluna din vârful acoperișului, minaretul din lemn și lipsa cupolei. Este Moscheea Mehmet Agha, datând din 1820, însă forma actuală și-a căpătat-o în 1875 iar în 2004 a fost restaurată. Pe micile alei ce se răsfiră în jur sunt mai multe astfel de mici moschei și hamamuri, dar suntem prea obosiți ca să le căutăm.

În celălalt capăt al său, Strada Socrate dă în Piața Hipocrate. Locul de unde am pornit în explorarea Orașului Vechi s-a mai animat acum, când a trecut de amiază, așa că părăsim Rhodosul, prin aceeași Porta Marina, în miros de carne sfârâind pe grătare și de cafea făcută la nisip... ????

Hmmm... Să fi greșit oare alegând drept titlu pentru acest review „Orașul Ioaniților” ????? La urma urmei, aici au viețuit pe rând ori simultan dorienii care l-au întemeiat, evrei, romani, grecii ortodocși urmași ai dorienilor, arabi, genovezi, ioaniții catolici, otomanii musulmani, italieni. Rhodosul a fost și al lor. Și este acum și al nostru, vizitatorii săi mai mult ori mai puțin grăbiți să-i descopere comorile, să se poticnească pe străduțele pietruite cu ochii ațintiți mereu în sus spre ziduri, metereze, cruci și semiluni, și să-i adulmece parfumul de gyros, kebap sau pizza...

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2278 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI