Drumeţii în Picos de Europa (II) - Ruta del Cares

TIPĂREȘTE

Dimineaţa ni se arată aşa cum orice turist aflat la munte speră să o aibă: un cer imens senin şi soare strălucitor ce pun în valoarea frumuseţile verzi ale culmilor muntoase.

Şi care oferă privirii permisiunea să rătăcească până hăt departe spre vârfurile încă înzăpezite, pe care le admir din Mirador Picos de Europa– aflat la 650 metri de cazare – până se trezesc fetele.  

Aveam să le prezint şi lor acest loc mirific imediat după ce pornim la drumul spre atracţia principală   a sejurului.

Dar până acolo o înşiruire de alte atracţii naturale – nu le pot numi secundare întrucât se ridică aproximativ la aceeaşi cotă de splendoare – ne determină să căscăm larg ochii pentru a le cuprinde.

Imagini cu văi abrupte, drumuri ce se ţin strâns de coamele munţilor, cirezi de vaci blânde şi nepăsătoare faţă nerăbdarea noastră, aerul curat inspirat în pauze, case cocoţate pe te miri unde sau păşuni de un verde ireal fac ca itinerariul nostru să fie parcurs într-un delir al simţurilor.

Popasul la Mirador Picu Urriellu ne permite vizualizarea vârfului cu acelaşi nume, cel mai cunoscut din Parque Nacional Picos de Europa.

Deşi nu cel mai înalt din lanţul montan cantabric, este celebru pentru peretele său vertical de 550 metri, o provocare pentru căţărările alpiniştilor de elită. Traseul Orbayu se consideră a fi cel mai dificil traseu de alpinism liber încă deschis pe munte, adică - pe înţelesul neiniţialilor ca mine, care am studiat ulterior – acea căţărare în care foloseşti doar aparatură de protecţie contra căderilor nu şi pentru a te sprijini la urcare.  

O imagine foarte frumoasă a înălţimii poate fi obţinută prin “gaura cheii” , o operă artistică a lui Blas Herrero, situată în parcarea acestui punct de belvedere.

La ora 11 când aveam să ajungem la destinaţie realizăm cu adevărat însemnătatea reperului turistic asturian ce ne-a atras din prima zi a documentării. Ruta del Cares reprezintă o atracţie pentru orice împătimit de natură, indiferent de pregătirea fizică, ceea ce face ca puhoi de lume să parcurgă zilnic traseul.

Potrivit măsurătorilor, s-au înregistrat zile cu peste 4.000 de drumeţi ce au călcat pe acolo.

Ruta del Cares – Ruta de Îngrijire, în traducere - a fost construită între anii 1945 și 1950 cu scopul de a  asigura legătura între satele Cain şi Poncebos, pentru ca operatorii centralei hidroelectricei Camarmeña să poată întreţine canalele de apă care ajung la barajul Caín.

Aproximativ 2.000 de oameni au forat manual 71 de tuneluri prin care trec aceste canale, o muncă extrem de grea ce s-a soldat cu 11 vieţi pierdute.  

Drumul a devenit impracticabil pe o porţiune în aprilie 2012 datorită căderii unei stânci uriaşe iar reconstrucția sa a fost foarte complicată, deoarece muncitorii au lucrat fiind suspendați în gol la 80 de metri înălțime iar materialul adus cu un elicopter.

Am întâlnit şi noi personal tehnic care lucra la întreţinerea potecii şi nu mi-a rămas decât să apreciez eforturile lor precum şi curajul – pe care eu nu l-aş fi avut – de a dirija un miniexcavator pe panta respectivă, abruptă şi foarte îngustă.  

Cu o lungime de 24 km dus-întors, dificultate catalogată ca medie, cu diferenţă de nivel 300 metri şi timp estimat de parcurs 6 ore şi 30 minute, traseul poate fi demarat cu plecare atât din Poncebos cât şi din Cain.  

În funcţie de pregătirea fizică şi timpul avut la dispoziţie, se străbate drumul în totalitate dus-întors sau o anumită parte a acestuia şi apoi te întorci. O altă modalitate recomandată este aceea de a merge un grup de minim 2 persoane, cu 2 autoturisme lăsate la fiecare capăt iar şoferii să schimbe cheile când se întâlnesc.  

Cei mai mulţi turişti pornesc din preajma primului sat menţionat, acolo unde parcările sunt insuficiente pentru a primi autoturismele celor dornici de a lua la pas poteca.

De altfel, eu am fost nevoit să las fetele la intrarea pe traseu şi să mă întorc mai mult de 1 kilometru pentru a găsi un loc de parcare pe marginea drumului. În parcări nu poţi intra pentru a încerca găsirea unui spaţiu în care să-ţi strecori maşina, paznicii arătându-se extrem de fermi şi intransigenţi.  

Cred că ar fi suficient să anexez doar fotografiile de la faţa locului pentru a vă face o impresie despre ce minunăţie am găsit acolo. Caracteristică ce i-a adus şi supranumele de Garganta Divina, pe româneşte “Gâtul divin al grijilor” .  

Nu mă simt în stare să descriu tot ce am simţit şi văzut pe parcursul celor 19,5 kilometri parcurşi împreună cu ale mele companioane de drumeţie. Iar când revăd pozele îmi vine să o iau iarăşi de la capăt…

Prima parte a traseului reprezintă un urcuş constant, cu pante de diferite dificultăţi, mai abrupt la început, o continuare mai domoală şi iarăşi un pieptiş mai înclinat, totul derulat pe o potecă de piatră destul de colţuroasă ce te încetineşte oarecum.

După aproximativ 2 kilometri drumul devine destul de lin şi plăcut, dar atenţia trebuie păstrată în continuare.

Din capul locului mă simt nevoit să scriu că nu există balustrade de protecţie decât pe porţiuni foarte scurte – nu cred că 5% din toată ruta – şi doar acolo unde hăul căscat dedesubtul tău devine chiar înspăimântător. Cum e cazul Pasarela de los Martinez – lungime 25 metri şi lăţime 2,5 metri - construită pentru a putea fi depăşit golul ivit în cale după prăbuşirea unui volum mare de stâncă. Numele i-a fost atribuit în onoarea membrilor unei familii cu activitate deosebită în activitatea de supraveghere a rezervaţiei Picos de Europa dar şi binecunoscută în lumea alpinismului spaniol.

Plecând din Poncebos prăpastia se situează la stânga ta, iar în fundul acesteia apa cristalină a pârâului Cares reprezintă scena dansului diferitelor culori care se schimbă necontenit de la diverse nuanţe de albastru la verde, pe alocuri deranjat de un cenuşiu provenit din tulburare.  

Nederanjate de nimic sunt caprele care fac concurenţă numărului de turişti şi pe care le vezi înaintând pe cărare în apropierea ta sau suspendate undeva pe sus, în poziţii acrobatice ce sfidează gravitaţia.

Unele vin şi îţi ling palmele în încercarea de a aduna şi ultima fărâmă de aliment uitată printre pliurile pielii iar altele coboară în viteză pe pante acoperite de pietriş, stârnind miniavalanşe şi murmure de admiraţie pentru îndemânarea lor dar, mai ales, a iezilor.

Străbatem ostăşeşte drumul, trecem pe sub portale şi tuneluri de piatră, mai lungi sau mai scurte, singulare sau înlănţuite unul după altul, întunecoase ori cu ferestre ce le luminează cât de cât şi urmăm calea ce e tăiată în stânca muntelui.

Deasupra noastră e cerul, pe care se proiectează din când în când, păşuni alpine sau creste albe datorate încă existenţei zăpezii iar dedesubtul nostru nici nu vreau să mă uit sau să ştiu ce e în afara albiei pârâului…  

Pe unele porţiuni devin vizibile canalele prin care curge apa, aidoma unor levade din Madeira. Datorită ei  - apei - am ajuns şi noi să avem privilegiul de a ne bucura de ce vedem rotindu-ne în permanenţă ochii.

Iar drumul de întoarcere ne-a oferit posibilitatea de a revedea toate locurile dintr-o altă perspectivă, oarecum inversă.

La capătul traseului nepoţelele resimţeau o uşoară stare de oboseală după ce şi-au trecut în cont cea mai lungă distanţă parcursă iar odată urcate în maşină au aţipit instant, insensibile la rezervele de frumuseţe pe care Asturia continua să ni le ofere cu dărnicie.  

---

VIZUALIZĂRI: 105 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI