Casa străinilor - un habitat de neuitat!

TIPĂREȘTE

„- Va trebui să alocăm câteva ore dintr-o zi ca să vizităm Casa străinilor! ”, auzeam de câteva zile într-una anul trecut, în iulie, când am vizitat Norwich - ul, .

„- Ce poate fi aşa de interesant ca să merite timpul şi banii cheltuiţi acolo?! ”, răspundeam cu un dezinteres nu prea bine mascat.

„- Hotărăşte-te şi-ai să-mi spui la final dacă a meritat, sau nu! ”

Am dat ascultare îndemnului şi am purces să văd şi eu această casă, despre care mi se făcuse o „presă” aşa de bună.

Trebuie să spun, mai înainte de toate, câteva „cuvinte-reper” despre oraşul Norwich, în incinta căruia se găsește această Casă-Muzeu.

Norwich - ul se află în partea cea mai de vest, sud-vest, a Regatului Unit, la aprox. 30 Km de ţărmul Mării Nordului. Este reşedinţa Comitatului Norfolk, similar unui judeţ de la noi. Cu mult timp în urmă se pare că, la un moment dat, a fost al doilea mare oraş, după Londra. În prezent are un număr de, aprox. 134 mii de locuitori şi o suprafaţă de aprox. 36,5 kmp. Ca orice mare oraş este, şi el, străbătut de un râu pe nume Wensom.

Strangers’ Hall, cum este numită în ghidul de prezentare pe care l-am luat când am ajuns la Casa-Muzeu, este situată pe Charing Cross, la nr. 4. Privită din afară nu trădează cu nimic că în spatele porţilor de la intrare s-ar afla o bijuterie, atât din punctul de vedere al arhitecturii, cât şi din cel al decoraţiunilor interioare.

Din pliantul pe care l-am luat la intrare aflu că istoricul acestei case începe din sec. al XIII-lea, sau chiar mai de dinainte. Se crede că principala clădire a fost construită în sec. al XV-lea, când William Barley, un negustor bogat de pânzeturi, a locuit aici. Casa a fost locuită de cei mai bogaţi comercianţi şi lideri ai oraşului. Era considerată o reşedinţă de prestigiu şi mulţi dintre „locatarii” ei, negustori sau primari, au investit timp şi bani pentru îmbunătăţirea şi extinderea ei, punându-şi amprenta asupra clădirii, prin remodelarea şi reamenajarea ei. Toate acestea se făceau nu numai pentru confortul dorit, dar, mai ales, pentru a reflecta bogăţia şi statutul lor. De-a lungul vremii a fost casa multor membrii ai societăţii, cu ocupaţii diferite, printre care un avocat şi un maestru de dans.

În secolul al XVI-lea a fost deţinută de negustorul şi, ulterior ales, primarul Thomas Sotherton. Pe un ecran din lemn de stejar frumos modelat sunt scrijelite însemnele Companiei „Merchand Adventures Company”, a orașului Norwich și a familiei Sotherton.

Primii „străini” sosiţi în oraş au fost olandezi, valoni şi ţesători flamanzi refugiaţi, care au fost invitaţi de către diriguitorii oraşului de la acea vreme, să contribuie la revigorarea industriei textile aflate în dificultate. Primarul Sotherton a dorit să-i încurajeze pe aceşti lucrători calificaţi să se stabilească în Norwich şi a reuşit acest lucru.

Casa-muzeu oferă, prin decoraţiunile ei interioare (minunate piese de mobilier din lemn sau fier forjat, din ceramică şi textile), o perspectivă fascinantă a vieţii intime, de zi cu zi, a familiilor ce și-au amenajat habitatul în această fostă reşedinţă.

Încă de la intrarea în prima încăpere am rămas uimită de frumuseţea alcătuirii ei, cu grinzi din lemn, cu bolţi arcuite deasupra trecerilor dintr-un spaţiu în altul, cu mobilierul şi decoraţiunile interioare de secol al XIV-lea. Aceasta este The Great Hall, - Sala Mare - şi a fost „inima” acestei case medievale, construită în stilul „Tudor”. Era un spațiu comun, utilizat pentru activitățile zilnice ale familiei (mâncat, dormit, relaxat) şi, când era cazul, găzduia ceremoniile diferitelor evenimente petrecute în oraş. După aceste ceremonii invitaţii protipendadei oraşului luau prânzul la mesele festive, oferite cu generozitate de gazde. Cu aceste ocazii erau etalate serviciile de masă din ceramică fină, feţele de masă din ţesături brodate cu măiestrie, argintăria, sticlăria şi toată gama de ustensile adecvate acestor prânzuri.

În jurul acestei săli s-au adăugat, lângă ea și deasupra ei, de-a lungul secolelor, încăperi private mai mari, sau mai mici, rezultând, astfel, extinderea spaţiului de locuit. Primarul Sotherton a făcut îmbunătăţiri majore: scara din curte, uşa de la intrare și pridvorul boltit au fost adăugate pentru a face posibil accesul direct în Sala Mare. Mai târziu, în anul 1627, an în care băcanul Francis Cock a devenit primar al oraşului şi, implicit, locatar al Strangers’ Hall, Sălii Mari i-a fost adăugată o scară de lemn, frumos sculptată, care duce spre încăperile private de la etaj. Pardoseala întregului spațiu este din piatră decorativă, meșteșugit tăiată și așezată. O altă îmbunătățire este şi „fereastra de lumină”. Din păcate, pentru mine, nu am cunoştinţe de arhitectură şi nu cunosc termenul corect al acestui fel de extindere a unei încăperi. Ea este montată, parcă, într-o nișă mai mare, de forma unui semicerc, care a permis mărirea suprafeței vitrate lăsând, astfel, lumina să inunde încăperea. Frumusețea ferestrei de lumină o dau atât arcadele și stâlpișorii eleganți de sprijin cât, mai ales, bolta din lemn cu arcade, toate măiestrit sculptate. Aceste două elemente noi adăugate au un impact imediat, „fură” și, totodată, încântă privirile celui ce ajunge aici.

Urcând pe scara de lemn din stânga ferestrei de lumină, ajungem la etajul cu camerele ce asigurau intimitatea pentru membrii familiei și etalau gustul pentru mobilierul fin. Toate încăperile de la etaj, precum și coridorul ce asigură accesul la ele, au pardoseala din lemn. Astfel, imediat în partea dreaptă se află ușa care permite intrarea în Walnut Room, - Camera de nuc -, pe care tot primarul Francis Cock a recondiţionat-o şi îmbogăţit-o, prin mobilarea ei cu piese executate din lemn de nuc, foarte „la modă” în secolul al XVII-lea. Lemnul a fost adus din Franţa şi Virginia, efortul acesta făcând să crească popularitatea şi prestigiul primarului Cock. Suprafeţele principale ale mobilei nu fac corp comun cu lemnul masiv, de bază. Ele au fost executate din „felii” subţiri din lemn de nuc, şi lipite pe lemnul mai ieftin. Modelele cu intarsii de pe cele mai bune piese au fost alcătuite ca nişte puzzle-uri, folosind furniruri din diferite păduri. Ca om bogat ce era, a preferat să facă investiții în mobilă de calitate (cabinete, ceasuri și birouri), din lemn de nuc și nu din lemnul de stejar, mai obișnuit. Lambriurile și panourile care acoperă pereții fac ca interiorul camerei să fie intim, plăcut, iar soclul ceasului și dulapurile artistic furniruite înnobilează, parcă, și ele, camera. Masa mică din mijloc, cu picioarele spiralate, este încrustată cu un design geometric în formă de stridii. Și pentru ca intimitatea spațiului să fie și mai bine simțită, o tapițerie superbă de dimensiuni apreciabile îmbracă unul din pereți.

Era atât de plăcut în acea cameră că n-aș mai plecat! Se pare că lemnul de nuc este magnetul și pricina care mă reținea. Trebuia, însă, să vedem toată casa, așa că am mers spre capătul culoarului unde se află Lady Paine’s Chamber, - Camera (mai degrabă „odaia”) Doamnei Paine.

Si acest spațiu a fost o extensie a „Sălii mari” de la parter și a fost realizat și remodelat pentru Sir Joseph Paine, un bogat negustor de tricotaje, și pentru soția lui, Lady Emma. Inițialele numelor lor se mai văd și azi pe teracota șemineului, pictat în culori vii, frumos combinate.

Camera este aranjată așa cum ar fi putut arăta la mijlocul sec. al XVII-lea, atunci când Lady Emma o folosea. Mobilierul (furnirul) de aici este original. Piesa centrală este patul cu baldachin. Ni s-a spus că lenjeria ce acoperă acum patul, inclusiv materialul baldachinului, sunt replici fidele ale celor ce se foloseau atunci. La fel sunt și obiectele de uz casnic și obiectele personale ale doamnei Emma. Au fost făcute și aduse pentru a arăta nevoile zilnice ale unei femei cu stare. Oglinda din perete este încadrată într-o ramă lată, cusută pe mătase. Ea este destul de mică în raport cu rama, deoarece sticla de oglindă era, la vremea aceea, destul de costisitoare.

Inventarele făcute și transmise generațiilor viitoare arată că paturile erau piesele de mobilier cele mai valoroase și prestigioase într-o gospodărie. Saltelele erau confecționate dintr-o țesătură de in, umplută cu lână pieptănată. Tapițeria era făcută folosind motive preluate de la imprimeriile populare. Aceste țesături, precum și lenjeriile de pat se produceau atunci chiar în Norwich. Lângă pat se află un schelet metalic, astfel alcătuit încât să poată fi acoperit cu plapuma ce trebuia încălzită înainte de culcare. În mijlocul scheletului se așeza un vas de cupru plin cu cenușă fierbinte, cu scopul de a degaja căldura necesară (și suficientă), pentru a încălzi plapuma.

Dormitoarele erau folosite în timpul zilei ca spații unde se putea citi sau coase, și pentru primirea și întreținerea musafirilor, (mai ales a doamnelor). În sec. al XVII-lea fetele erau instruite de la o vârstă fragedă (chiar de pe la zece anișori), să poată face cusături decorative, broderii și alte asemenea lucruri migăloase.

Scrinul cu trei uși frumos sculptate, de dinaintea patului, folosit pentru lenjerii și pături, a fost un nou tip de mobilier, mai spațios și mai accesibil decât lăzile cu capac. Dacă am rămas cu o amintire de neșters din această cameră, aceea este o pernă decorativă, superbă (de la care nu-mi venea să-mi iau privirea), așezată deasupra scrinului. Ni s-a spus că este un obiect original, cusut pe mătase și ornat cu flori din mătase. Fiecare floare este de altă culoare, și cusută în relief, pe toată suprafața ei. Pentru a nu fi deteriorată de praf, perna este acoperită cu o pânză și lăsată la vedere doar turiștilor. Ea servea ca dar prețios și, totodată, ca suport pentru mici obiecte dăruite la botez copilului.

Din acest dormitor, urcând vreo trei sau patru trepte de lemn se ajunge într-o încăpere mai mică, numită Little Bed-Chamber, mobilată cu două paturi alăturate, din lemn, unul mai mare și altul mai micuț. Acesta din urmă poate fi tras pe niște roți de lemn montate la cele patru picioare, cu ajutorul unei sfori și băgat dedesubtul celui mai mare și mai înalt. Copiii familiei, sau cei ai servanților casei dormeau în aceste camere mai mici. Putea fi la fel de bine și camera doicii, care trebuia să fie de ajutor copilului pe timpul nopții. Ce mi-a reținut atenția în mod deosebit a fost rețeaua din sfoară groasă, care susține salteaua. Aceasta este împletită ca o plasă cu ochiuri mari și strânsă pe cadrul de lemn al patului (cam cum arată o rachetă de tenis de câmp, respectând, însă, proporțiile). Această rețea putea fi întinsă la nevoie, ca să poată oferi confortul somnului (prin greutatea corpului rețeaua se lăsa). Un alt obiect de reținut a fost „oala de noapte”, care este ascunsă într-un scăunel, sub șezut și acoperită cu un capac frumos, îmbrăcat într-o tapițerie de forma unei perne. Pentru spălat se folosea o carafă cu apă și un lighean. Lumina pe timpul nopții se făcea cu lumânări mai ieftine.

Ca și azi, și atunci copiii se așezau, la timpul potrivit, în premergător. Acesta era făcut din lemn. (două cercuri legate între ele, unul în dreptul taliei copilului și celălalt, cu diametrul mai mare, jos, susținut pe rotițe). Și acest cadru este frumos sculptat și constituie tot un obiect de artă. Pentru că spațiul nu permitea, copilul se mișca în dormitorul cel mare, de jos, unde se și găsește expus.

O altă încăpere spațioasă și la fel de frumos mobilată este Great Chamber, - Camera mare. Ea se află într-o aripă a clădirii care, inițial, a fost separată de „Great Hall”. Era amenajată ca sală de lucru (cabinet, birou) și spațiu privat pentru Domnul Paine, care a locuit aici cu familia între anii 1659 și 1667. Si aici mobila, lambriurile și tapițeriile îmbracă pereții, făcând ca spațiul să devină intim. Un șifonier masiv în stil flamand, frumos sculptat pare să fi fost comandat de Dl. Paine special pentru această cameră. La fiecare fereastră atârnă draperii de mătase, iar masa din centru este acoperită cu o veche și frumos țesută carpetă.

Mergând mai departe ajungem în Regency Music Room, - Camera de muzică -. Nu multe case își permiteau luxul să amenajeze un spațiu pentru muzică. Era apanajul doamnelor, în mod special. Pianul era instrumentul foarte la modă în anii 1790. La fel și harpa. Fetele sau doamnele tinere care cântau la ea aveau prilejul să-și arate brațele fine, bine rotunjite și piciorul micuț, (un avantaj pentru ele). Instrumente precum lira lui Apollo și chitara spaniolă erau, adesea, folosite ca acompaniament pentru voce si pian.

Bogatul negustor devenit primar, Dl. Paine și-a afișat gusturile alese prin mărfuri importate cum ar fi pahare și carafe din sticlă flamandă, veselă din ceramică de bună calitate și tacâmuri personalizate. Acestea se pot admira peste tot, fiind expuse în dulăpioare-vitrină aflate la tot pasul (în nișe pe coridoare, pe mobilierul din camere, sau în spații mici de servit ceaiul, sau cafeaua.

Mergând mai departe intrăm într-o altă încăpere, în Georgian Dining Room, - Sufrageria, în stil Georgian. Această sală a fost amenajată mai târziu, pe la 1748, cu scopul precis de a găzdui pe Judecătorii de Assize (un fel de reprezentanță de judecată a curții regale în disputele funciare – sursă Wikipedia). Aceștia veneau cu regularitate în oraș pentru a asculta, în instanță, ambele tabere în litigiu.

Camera a fost „sala de mese” a acestor jurați și a fost reamenajată și redecorată după ultima modă de atunci, special pentru ei. Are ferestre mari, pereți vopsiți în culori deschise și tavanul alb, cu stucatură de ipsos. Candelabrul irlandez din sticlă datează cam de pe la 1765 și era un simbol al eleganței și al bogăției casei. Deasupra șemineului, încadrat în stucatură albă de ipsos, refăcut și frumos ornamentat este pictată o scenă ce reprezintă o navă comercială, care tocmai și-a descărcat marfa adusă din Orient.

Cea mai mare parte a mobilei este din lemn de mahon, foarte apreciat în perioada georgiană. Cheresteaua era tăiată din scânduri late pentru suprafețe mari de mobilier, cum ar fi masa și scaunele. Acestea sunt modelate în maniera lui Thomas Chipendale, cu spătare și șezut mai late, pentru a se potrivi cu rochiile înfoiate și largi ale doamnelor invitate la masă. Mi-a atras atenția un obiect mai puțin obișnuit, și anume un scaun atipic, un fel de șezlong din lemn, frumos furniruit și lustruit. Ni s-a spus că era folosit de cineva care suferea de gută, pentru un repaus al picioarelor bolnave.

Mâncarea era servită în jurul ore trei și se compunea, de obicei, din două feluri de mâncare, urmate de un desert. Când aveau invitați la cină, cam 16 feluri de mâncăruri savuroase și dulciuri erau, toate, așezate pe masa încăpătoare. După cină se distrau jucând cărți sau făcând pariuri la jocurile de noroc cu zaruri.

Revenim la parter și intrăm într-o încăpere mult mai mare, numită Toy Room. Era locul de joacă al copiilor. Aici se află o minunată colecție de jucării, jocuri, puzzle-uri, păpuși și cărți pentru copii. Colecția de cărți pentru copii este de importanță națională și include câteva cărți pe care Biblioteca Britanică nu le are. Mi-a reținut atenția un căluț - balansoar, din lemn, expus într-o vitrină. pentru a fi protejat. Este foarte frumos sculptat și, se pare că, este cea mai veche jucărie din această cameră. La fel de frumoase sunt și păpușile, și căsuțele în miniatură, cu mobila lor micuță, cu care fetițele se jucau pentru a căpăta abilitățile necesare devenirii unor bune gospodine.

Pe o masă se află o altă jucărie, Arca lui Noe, care a fost făcută în Germania, în sec. XIX și despre care ni s-a spus că adăpostește mai mult de 200 de animale, în miniatură. Arca i-a învățat pe copii povestea biblică a Potopului. În unele case era jucăria cu care copiii se puteau juca doar în ziua de duminică. Majoritatea jucăriilor erau făcute din lemn.

M-a impresionat, apoi, un spațiu foarte mic, și frumos decorat, tipic feminin, Morning Room. Camera are o colecție fină de mobilier confecționat din „papier mâché” (un fel de material din hârtie poroasă, aglomerată în mai multe straturi, uneori și cu adaos de fâșii textile, pentru mărirea rezistenței, și lipite cu un adeziv umed. După uscare obiectul modelat se întărește și își păstrează forma – sursă wikipedia).

Finisarea mobilierului a folosit tehnica numită „japoneză”. După modelare pe obiecte se aplicau straturi multe de lac pentru a obține o suprafață perfectă pentru a putea fi pictată, așa cum se vede pe spătarul scaunului. Acest mobilier era foarte răspândit și apreciat la jumătatea sec. al XIX-lea. În acest loc foarte cochet stăpâna casei își făcea activitățile matinale. Așezată la un mic „secrétaire” (birou) își scria corespondența, sau își bea cafeaua la măsuța rotundă frumos modelată, cu intarsii de fildeș, ascultând trilurile unui canar. Era obișnuită păstrarea păsărilor mici în colivii. Canarul, despre care se spune că ar fi fost adus de primii țesători veniți, era preferatul caselor din Norwich.

Tot la parter se află o altă cameră de luat masa, spațioasă și tapetată în mătase aurie. Este Victorian Dining Room. și este mobilată într-un mod mai apropiat secolului al XIX-lea. Se cheamă așa pentru că a fost folosită de multe generații victoriene, anterioare. Datorită ferestrelor înalte, la care atârnă perdele de brocard, este mai bine pusă în valoare, făcând să pătrundă mai multă lumină de afară. Mobilierul nu mai este masiv și nu mai îmbracă toți pereții până aproape de tavan. Este mai simplu, însă nu-i lipsește eleganța pe care i-o dau dulapul pentru veselă, scaunele frumos sculptate, cu spătar înalt și tapițate cu modele și în culori asortate cu draperiile și cu covorul. Fiecare generație succesoare ținea să-și folosească propriile porțelanuri și tacâmuri. Aici era locul de discuții al întâlnirilor familiei. Pe lângă masa pe care „tronează” un sfeșnic elegant, cu veselă din ceramică cu motive florale și cu tacâmuri argintate, mi-a atras atenția un scaun așezat într-un colț al mesei. Acesta este păstrat din perioada victoriană și este un scaun de luat masa, pentru copil. Este, de fapt, alcătuit din două scaune suprapuse: un taburet mai puțin înalt, dedesubt și un scăunel tip fotoliu, cu spătar înalt (să nu cadă copilul), deasupra. Spătarul trebuia să țină dreaptă coloana copilului, mai ales în timpul mesei.

Locul unde dormeau și se jucau bebelușii se numește Nursery. Aici mobilierul demonstrează preocupări victoriene pentru sănătatea și curățenia copilului. Astfel, paturile metalice erau considerate igienice deoarece nu lăsau să se dezvolte eventualii viermișori (din urina colectată în saltele). Cădița pentru baia copilului și oala de noapte erau nelipsite și puse în apropierea șemineului. Printre bebelușii născuți în această casă au fost băiețelul și fetița, Domnului William Boseley, unul dintre cei mai cunoscuți profesori de dans ai orașului, de la sfârșitul sec. al XVII-lea.

Un alt obiect care mi-a rămas în minte (și pe care n-am cum să-l uit) se află într-o nișă, bine expus la vedere. Este un coșuleț pentru trusou, executat dintr-o împletitură de mărgele colorate, cu ornamente florale laborios și meticulos executate. Este un obiect de artă prețios și se oferea în cazuri speciale, la botez sau chiar la cununie. Celebrarea botezului, a cununiei sau mesele festive ocazionale ale familiei aveau loc în salonul numit Parlour. Acesta se află la parterul casei, lângă „Great Hall”

Mobilierul și colecțiile din această cameră sunt aranjate pentru a sugera sărbătoarea botezului unuia din copiii maestrului de dans, pomenit mai sus. Pătuțul - leagăn, din lemn, avea tăbliile înalte, pentru a feri copilul de eventualii curenți de aer rece din salon și era așezat lângă șemineu, la căldură și lumină. Părinții superstițioși puneau un obiect de fier, sau un săculeț cu sare, în așternutul copilului, pentru a îndepărta spiritele rele.

Sotherton Room - Camera D.lui Nicholas Sotherton. Acest spațiu ar fi putut fi biroul și habitatul lui. Pardoseala este din piatră lată, șlefuită, și tavanul din grinzi de lemn. Acum în ea sunt expuse obiecte de gătit și de uz casnic deși, probabil, nu a fost niciodată folosită ca bucătărie. Pe o masă din lemn masiv se află expuse, prin butaforie bine realizată, replica felurilor de mâncare pe care acesta, se pare că, le agrea.

În câteva rânduri voi încheia acest lung review (dacă v-am plictisit, îmi cer iertare). Mai trebuie, însă, să spun că în „subsolul” casei, cu grinzi mari, boltite (este, de fapt, la nivelul străzii), am văzut, printre altele, o caleașcă și o sanie cu tălpile din lemn.

La final ajungem în grădina casei ieșind pe o ușă din „Great Hall”, de la parter. Orașul Norwich. a fost și este cunoscut ca un "oraș al grădinilor" încă din secolul al XVII-lea. Se cunosc puține lucruri despre utilitatea inițială a acestei suprafețe din spatele casei. În ultimii ani, însă, prieteni ai „Norwich Museum” au amenajat și întreținut grădina, cultivând straturi de trandafiri, (soiuri din acea vreme) și plante pentru utilizări medicinale, culinare și textile. Am reținut de aici, pe lângă frumusețea de ansamblu a grădinii înverzite, un ceas solar vechi, peste care s-a așternut, implacabil, patina timpului.

N-am regretat deloc timpul „pierdut” aici, ba, dimpotrivă, am mulțumit pentru insistența inițială a însoțitorilor mei.

---

VIZUALIZĂRI: 1432 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI