Debarcare in Normandia(I)

TIPĂREȘTE

Debarcare in Normandia (prima parte)

Si iata! Exact in ziua plecarii mele in Franta, constat ca aeroportul BANEASA va intra in reparatii capitale, el va fi reunit cu OTOPENI, asadar toate decolarile vor avea loc de pe aeroportul OTOPENI. In sfarsit, de pe aeroporul "OTOPENEASA International Airport" (sa-i zicem deocamdata asa), cursele pornesc "bara la bara" sau mai bine zis "cockpit in ampenaj", una dupa cealalta, simtzi chiar si parfumul folosit de stewardesa din avionul din fatza ta! Mi-e frica de un ambuteiaj aeronautic. Dar, odata ajunsi in cer, lucrurile se schimba, aici e loc pentru toata lumea, atit pentru cei care nu mai sunt cit si pentru cei care inca n-au ajuns pe-acolo, asa ca noi. In Imparatzia Domnului, de doua mii de ani, lucrurile sunt mai bine gestionate decit aicea jos, si asta - fara computere, cursuri de informatica sau de management.

La Lyon, Pierre ma intampina cu voie buna intrebandu-ma cu un zambet laaaarg-”Ei, cam cat ai de gand sa stai pe la noi, batrane? ”. Sarim intr-un tren local, (satesc) mai luxos un pic decit "sageata albastra" a noastra pina la Valence, unde locuia Pierre. Suntem deocamdata in Sud, ne intimpina campii intinse de lavanda mov, de vanilie, ciersele rup crengile pomilor sub greutatea lor, e cald, e soare, Provence, tzinutul cu cel mai frumos cer din lume, patria pictorilor Van Gogh, Gaugin, Picasso, Matisse, s. a. , nu e departe. Depasim apeducte romane, roase de milenii, dar care mai stau inca demne in picioare, ghicim citeva circuri si amfiteatre romane unde se desfasurau sangeroase spectacole cu gladiatori sau dimpotriva se jucau tragediile lui Sofocle sau comediile lui Euripide. Nici Tarascon nu e departe, vestitul satuc ce l-a dat omenirii pe cel mai mare vanator de lei, Tartarin sau…Pont du Gard e la o aruncatura de bila de petanque, apeduct gigantic construit de romani fara ciment sau beton armat si pe care astazi inca mai pot trece chair si niscaiva tancuri. Din curtea lui Pierre se vad pre-Alpii si apoi vad cu un binoclu prin care s-ar fi vazut chiar si amprenta de picior lasata de Armstrond pe Luna, si Alpii adevaratzi, ale caror virfuri inzapezite stau infipte ca niste cuie de granit in talpa cerului. Prima zi vizitam o farima de Alpi, apoi, a doua zi pornim spre trecutul indepartat. Vizitam grota cromatica si preistorica Thaiss unde, in urma cu 20. 000 de ani, traiau "nos tres-tres-tres-grands-grands-grands parents" (adica stramoooooosii nostri). Calcarul Sudului Frantei e gaurit ca un scweitzer elvetzian de prima calitate, ce-l maninci cu cleshtele la nas, de zeci de astfel de grote. In Thais, am numarat cel putzin 10 nuantze cromatice, pigmentzi minerali cu care omul preisoric zamislea picturile sale rupestre gen "Lascaux" celebre in toata lumea. De fapt aceasta pestera din urma (Lascaux) a fost inchisa pt. public (din motive de ecosistem si conservare), care, are insa alaturi la dispozitie o copie fidela a ei! pentru vizitare. Nu pierd francezii bani asha ushor! Ah, ce splendori COLORATE SI FARA DE EGAL SE DESCHID DUPA TRECEREA UNEI BANALE PORTI (CA DE GRAJD) AFLATA LINGA LACUL THAIS, APEDUCTUL THAIS SI BARUL THAISS! . Predomina totusi roshul, galbenul si negrul. Se pare ca Impresionismul din Montmartre, a fost inventat aici, la Thaiss. Culoare si galerii intortocheate, gen "montagne-rousse" care urca, apoi coboara brusc sau usor si te arunca, precum in Disneyland intre falcile intredeschise ale unui mostru inventat de Stephen Spielberg la Hollywood, nishe shic, ogeaguri feerice, pilieri zimtzatzi, profile zoomorfe. Te simti euforic si teleportat cu mult inaintea zilei de azi. Esti stupefiat, mut si derutat. Esti ca intr-un sanctuar, inconjurat de calcar colorat si o liniste profunda. Este ca si cind doresti sa scapi de vacarmul unei metropole si intri intr-o catedrala. Se face dintr-o data liniste. Pentru o ora buna, uitzi fara doar si poate de slujba, de moaca acra a shefului, de taxe si impozite, de amanta ta sexy care nu se gindeste decit la contul tau bancar sau de catzelul lasat inchis in casa ce latra fara incetare si deranjeaza vecinii. Uitzi chiar si de injuraturile acestora. In fundul pesterii, gasesti un lac mai limpede decit cel glaciar de la Annecy. Asadar omul preistoric avea si piscina la domiciliu! De pe citeva stalactite se preling citeva picaturi de apa. Asadar exista si un dush in casa!

Dar, cum traia oare acel om preistoric? Simplu. Copiii se jucau de-a v-atzi ascunselea printre stalagmite, femeile batrine pregateau mancarea sau tzeseau, cele tinere se rimelau, se rujau cu pigmentzii din peshtera sau isi smulgeau parul de pe piciare cu ceara de albine, iar barbatzii (Ah ce barbatzi erau pe-atunci! ) erau la vinatoare, pentru a umple cu carne camara comuna a grotei. Dar... mai existau pe-acolo prin pestera si pictorii! Piei uscate de animale intinse pe un cadru de lemn (precum shevaletul pictorilor actuali) isi asteptau clientzii! "Doritzi un profil in carbune? " "Va costa doar un jambon de iepure" sau poate preferatzi un portret complet. "Ei, asta va costa ceva mai mult, un cotlet de caprioara! "

Ei, ce viatza linistita, s-ar zice, numai gindindu-ne ca programul de la 9 la 16, care se sfirseste de obicei la miezul noptii, nu se inventase inca!

Gust o picatura de apa. E impregnata de saruri de Calciu. Ah, sarmane om preistoric, e posibil sa fi avut tu oasele mai tari, dar aveai si piatra la rinichi, fara-ndoiala! Si stitzi voi, dragii mei, ca, dupa durerile de nashtere, cele neoplazice, abcesele dentare (care apar mereu in concediu sau duminica seara cind toate farmaciile sunt inchise), colicile renale sunt cele mai chinuitoare. (Acesta e singurul moment cind si barbatul "naste" ceva - un simbure de creta. Si e bine sa stiti ca barbatul are si el o "singerare periodica", precum femeia - atunci cind se taie cu lama de barbierit! ).

Ieshim in fine "in prezent" si vizitam linga grotaThaiss, o galerie de pictura si sculptura. Actuala. Dar, dupa ce am vazut ce a reusit mama-natura sa creeze, aceasta imi apare banala. Pictorul, barbos si vorbaretz, ca totzi pictorii din lume, isi prezinta singur creatziile. Cele mai mari creatzii ale lumii au aparut atunci cind Omul a copiat Natura. Barbosul e simpatic, intra in vorba cu noi, dar ne martusiste ca nu vinde prea mult. Ii sugerez sa picteze (sculpteze) ceva ce n-a mai fost creat pina acum, spre exemplu "linistea" profunda a pesterii Thaiss. Bizar, imposibil? Ramine de vazut. Barbosul nostru simpatic, cade pe ginduri...

Inainte de-a pleca spre Paris, facem cumparaturi in "orasul cizmarilor", numit Romans, simbolul lui e un pantof gigantic din piatra, situat in piata centrala. Se pare ca Gulliver, in mometul in care era urias in tzara piticilor, si-a pierdut un sabot, mai inalt decit un om stind in picioare. Cum? Nu stitzi cine e Gulliver, e un tip mai inalt decit turnul Eiffel si daca-l intilnitzi, trimitetzi-l aici, ca sa nu mai schioapete saracu"! Un amic de-a lui Pierre imi zice" A, Transilvania, da stiu, am auzit, e-adevarat ca tu traiesti acolo cu Dracula? " "Da, i-am raspuns, dar nu in aceeasi casa, nici macar in acelasi secol"

Dar, gata, clipele frumoase trec repede, precum trece un TGV prin gara sau un Airbus 380 prin aeroport, Pierre ma conduce la gara din Valence si nu pleaca de pe peron decit atunci cind trenul meu devine, pentru el, un punct neinsemnat pictat pe cerul celui mai frumos albastru al tzinutului de Sud al Frantei. Oamenii de aici nu sunt deloc complicatzi, sunt ospitalieri, gurmanzi ca orice francez si joviali, ei traiesc in buna intzelegere cu natura, se pare ca Alpii si Coasta de Azur le-a impumutat ceva din frumusetzea lor.

In doua ore trec de la linistea si culorile vii ale Sudului, la agitatzia gri a unei metropole ce-si atrage mina de lucru de pe o raza de 250 de Km (2-3 ore de naveta), gratzie trenurilor de mare viteza. Si cand ma gandesc ca eu fac dimineata pina la servici 2 minute, pun o caseta cu o melodie de 2-3 min, dar pina ajung acolo, nu pot niciodata sa ascult sfirsitul melodiei. Rusinesa-mi fie, baiat rasfatzat ce sunt!

Ce bine e sa pleci undeva unde prietenii te asteapta, unde potzi sa stai cu ei ore intregi in fatza unei cafele duble cu un croissant (simplu) sau in fatza unui vin rosu sporovaind verzi si uscate, si nu laun hotel unde nu vezi doar patul, balconul, TV-ul, mahonul mobilierululi, mamura scrumierelor si cristalele reci ale lampilor din hol si... zimbetul comercial ce cere bacsis al receptionerei sau bagajierului de 4 stele. TGV-ul Lyon-Paris e tot atit de aglomerat ca si Gara Lyon din Paris, sosirea unui tren inghite imediat peronul intr-o maree trepidanta si grabita de oameni si bagaje. In oras traficul e infernal. N-o depaseste decit poularea si zgomotul. Traiasca metroul! De fiecare data la Paris trag la “Hotel du Globe” hotel central de 2 stele, din cartierul Champerret, unde o amabila familie de libanezi imi trasporta de fiecare data trolerul la etaj si unde imi rezerv camera doar printr-un simplu telefon, fara virament anterior. Hotelul e situat langa gura de metrou Louise Michel, camera are 2 paturi, are de toate si costa doar 55 euro. Are inclusiv multa liniste si vreo 2 alimentare si 2 restaurante kinezesti in zona la preturi accesibile. Am cateva zile libere inaintea debarcarii in Normandia.

De la prima mea sosire in acest oras (1977), Parisul s-a schimbat mult, a devenit o "Little America", gasesti aici toate continentele, datorita democratiei, mai putzin Arctica, datorita inadaptabilitatzii eschimosilor la poluare si galagie. Daca mergi in "Place de la Republique" o receptionera vietnameza iti ofera o camera la numai "cinquante-two" Euro si sunt sigur ca colega ei ti-ar fi oferit o alta camera la "fifty-deux" Euro! Cu 2 zile inainte, in week end, am contactat vreo 9-10 amici (romani si francezi) ai Clubului Francofonilor din TgMures, pentru o cazare rezonabila si un pahar de vorba, prieteni pe care i-am plimbat cu ani in urma prin Transilvania. De fiecare data insa imi raspundea un robot "va rog lasati un mesaj... va vom raspunde in curind... etc" sa fie asta una din culmile progresului telefoniei acuale? sau mai degraba e o goana nebuna dupa dezumanizare. Nu mai vorbesti cu oameni ci cu robotzi. Prietenii mi-au zis ca gresesc, ca asa e practic. Imi las si eu vocea pe "repondeur" si astept... dar degeaba, tot Hotel du Globe ma salveaza de fiecare data... Vad un oras nebun, exaltat, nervos, grabit, galagios, imens, care se americanizeaza pe zi ce trece, care-si transforma locuitorii, un oras care se raceste (in ciuda incalzirii globale), car se indreapta ca un bolid spre un viitor nesigur, un oras ce incearca sa - ti consume si ultima picatura de energie si liniste interioara. Mai ales ca parizienii nici nu mai au timp sa intre intr-o biserica (bisericiile sunt goale, au devenit muzee), ce aici le gasesti la fiecare colt de strada. Parisul are, procentual, cei mai multzi celibatari si concubini ai oraselor Frantzei.

Totul aici e VITEZA. , fiecare minut ale celor 24 de ore, are valoare lui. Oamenii alearga pe strazi in loc sa mearga, in trenuri sau chiar in avion, ei lucreaza pe lap-trop, deseneaza o schitza, fac un bilantz, studiaza hieroglifele unei limbi asiatice. Stau mereu la capatul unui creion sau pix. O lume nebuna ce se indreapta ca un tsunami spre un viitor fericit, dar fericirea e inca departe. Am senzatia stranie ca fiecare parizian traieste o viata care nu e a lui, ca fiecare nu e decit o infima celula ce hraneste un organism gigantic din tentaculele caruia nu mai potzi scapa, decit daca evadezi si te faci vacar in Normandia sau pescar in Bretania. La Paris lipsesc citziva filozofi eruditzi si sinceri care sa le zica parizienilor care e cea mai buna cale de urmat in viatza. Opritzi, oameni buni, macar pentru o luna, acesta diabolica nava supersonica si TRAITZI!! Abandonatzi Paris-ul si "gaugin"-izati-va pentru o clipa, precum Robinson pe nisipul galben al unei insule de coral rosu, pazita de palmieri barboshi care-si abandoneaza lenesh frunzele si nucile de cocos in spuma valurilor verzi!

Vad un PREZENT in stil Bill Gates, programat chiar si cind pronuntzi cuvintul "te iubesc", un prezent www, ireal, care fuge in ritm de galop asemenea unei herghelii de cai salbatici spre mlastinile Camargues. , un prezent care se topeshte prea repede, precum o lumanare zamislita de o maicutza dintr-o manastire intr-o clipa de liniste, si pusa apoi deasupra unui furnal. Un prezent care imbogatzeste un pumn de oameni pe care uneori nici nu-i cunosti.

La anu' plec in Sahara!

In sfarsit ajung la hotel, as fi donat si un regat: pentru un pat si un dush.

A doua zi, dupa un somn fara pilule, sar din cearceaf si apoi in primul metrou si ma indrept spre Cartierul Latin, paradisul studentilor (Sorbona), a buticarilor, anticarilor si a vreo 50-60 de cafenele si bistrouri ieftine. Deziluzie, cartile trec pe Internet, bibioteci intregi trec pe Internet, azi-maine cartea, albumul, atlasul, dictionarul, va avea soarta fonografului lui Thomas Edison! La Paris, intotdeauna ador sa stau de vorba nu cu oameni ci cu orasul: cu strazile sale pline de "sharm" si istorie, cu caldirile sale, cu muzeele, cu Sena, cu cafenelele, cu pasajele pline de antichitatzi, cu luminile sale nocturne sau cu umbrele sale diurne din minunatele-i parcuri... In fatza monumentelor vad putzini turisti, in bistrouri, in schimb, e plin! Turismul "cultural" s-a transformat in turism de "stomac"! Panouri gigantice afisheaza spectacolele din aceeasi seara. Sunt multe. Programul francezului: metrou-munca-somn, a fost inlocuit cu metrou-munca-spectacol-somn. Fiecare activitate umana are nisha sa. Dimineata te scoli la 9, odihnit, nu la 6 obosit, ca sa dai o sansa spectacolelor ce tzin pina la miezul noptzii. Intre 12 si 13, 30, e pauza generala de masa, ca sa dai de lucru si celor 1000! de bistrouri si mici restaurante din Paris. Pentru straini, toata noaptea e la dispozitia lor si parca orasul e mai frumos noaptea decit ziua. Parisul e insa f. scump. O chirie la un "studio" - adica un apartament 5x5 m de bloc cu o bucatarie cit o nisha, o baie mica si un dulap in perete-700 Euro/luna! (cit doua salarii de medici bugetari de pe la noi). Dar... nimeni nu moare de foame la Paris. Am vazut si partea gri a orasului: fete musulmane cershind, o; ultime de "muzicieni de metrou" sau de suprafatza (adevarate orchestre de camera), mimi ce executa non stop pantomima pt citeva monede aruncate intr-o palarie, circari, portretisti in Montmartre. Am vazut o armata de corturi (da, sunt francezi ce dorm in corturi in inima Parisului) de-a lungul canalului St Martin. Am intrat din greseala intr-un hotelas ce avea aerul unui sanatoriu sindical comunist: "Nu dom'le, asta nu e un hotel normal, e unul social pentru RMI-sti (ajutor social adica 495 euro pe luna), mi-a zis un batrinel. Un magrebian tinar doarme in coridorul lung al unui metrou, e mai cald acolo. Linga el, oamenii ce merg la servici, lasa cite o punga cu mancare. Tinarul va avea o surpriza placuta la sculare! Nu! Poate ca Parisul e plin de nebunie, dar el are si INIMA. Nu se moare de foame la Paris.

Mai observ ca visul perpetuu si strabun al fiecarui francez, acela de a incerca sa nu devina nicicand sarac, functioneaza si acum: unii pleaca in America, in Elvetia, in Japonia, in DOM-TOM (domenii franceze de peste mari) si trag tare... Locurile lasate libere de acesti francezi vor fi repede ocupate de est-europeni. Se pare ca pe planeta noastra rotunda totul se invirteste, totul se misca de la Est la Vest, melodia (GO West ramine actuala! ). De fapt, chiar si batrina nostra Terra se invirte tot de la Est la Vest.

Din Paris, o iau spre Normandia unde Pierre are o a doua resedinta, chiar pe malul marii. Am preferat Lyon-ulpt ca de ceva timp incoace nu mai poti ateriza "low-coast" in inima Parisului la modernul terminal Orly, unde te asteapta taxiuri, Orly-buze, metrouri, RER-iri si TGV-uri la scara. Gata cu leneveala comunista! Munciti mai mult fratilor si dati 500-600 de euro daca doriti sa ajungeti in centrul Paris-ului cu Air France direct de la Otopeni si sa admirati la aterizare albuiraia bazilica Sacre Coeur, antena Turnului Eiffel, catedrala Notre Dame si cele 33 de poduri de peste Sena de la geamlacul avionului.

Poti s-o iei si prin Budapesta, dar la Ferihegy 1, modernul aeroport al Budapestei, ajungi cam pe la 3 dimineata. Arunci iute ancora la o cafea scurta la barul de noapte. Cafeaua e mica cat un degetar dar are in schimb pret mare, are pret de noapte (vreo 3 euro), adica dublu fata de pretul aceleiasi cafele bauta la 6 dimineata. Pai atunci sa nu scoti mai bine termosul cu cafea nesss facuta la mama-acasa si sa bei pina cand iti falfaie inima ca drapelul partidului comunist in vant? Din "sicriul zburator" admiri insa toata batrina Europa - insula Margareta, Alpii, Rinul cel negru (de prea mult petrol) si in sfarsit pista alba a aeroportului unde, ca de obicei, iei un sut in fund la aterizare si simti ca hemoroizii iti -ajung in stomac si stomacul in gat. Problema la aceste avioane supraincarcate (fara limita la bagaje si cu 280 de pasageri) e aterizarea. Dar nici cu decolare nu se poate lauda Wizzair-ul, pt ca la intoarcere, motorul din dreapta scotea, cam pana la 6000 de metri, un zgomot de rasnitza de cafea iar pana la 11. 000 m, un zgomot de rasnita de cafea plus aspirator de praf second hand. Stateam la geam cu noul meu aparat Cannon gata pregatit sa surprind momentul cand motorul va scoate fum sau, cu putin noroc, chiar va sari in aer, dar n-a fost sa fie... poate data viitoare.

Suntem deci iarasi in tara lui "bonjour-merci-s'il vous plait-au revoir! ", adica acolo unde aceste expresii fac parte deja din limbajul cotidian al celui mai simplu comerciant chiar daca n-ai de gand sa cumperi nimic. N-ar strica ca toti lucratorii din comertul romanesc sa faca in stagiu de o luna la Paris.

Pierre, locuieste langa plaja Omaha in Colleville. Oras pe care, din pacate, 10. 000 de tineri americani n-aveau sa-l mai vada niciodata. La Omaha, debarcarea a produs cele mai mari piederi aliatilor. Vizitam plaja plina de alge mustind a maree in retragere... apa are 10 grade, nimeni nu face baie pe-aici, dar toti se lasa dusi pe aripile vantului in niste "char-a-voile"- troscolete cu panze sau dimpotriva, calaresc la galop pe ponei prin spuma valurilor.

Daca Sudul Frantei te intampina cu 4-5 nuante de albastru, acelasi lucru o face si Nordul, dar culoarea sa preferata e alta - e vorba de 4-5 nuante de verde. Verdele e stapan aici in Normandia! Oraselele sunt cochete, gradinile ingrijite, gazonul e britanic, florile sunt multe si exuberante iar gardurile geometrice de tuia sunt peste tot dar... nici o piscina pe nicaieri...

Cimitirul american ne intampina cu un obelisc impresionant si o gigantica placa semicirculara de marmura pe care sunt inscriptionate cele 10. 000 de nume ale soldatilor disparuti. Toti erau tineri. Aici, 120 de hectare de pamant francez a fost cumparat de americani. Personalul este in intregime american, intrarea si parcarea sunt gratuite. La fiecare ora se intoneaza imnul Statelor Unite si al Marii Britanii. Un lac cu nuferi rosii sugereaza sacrificiul suprem. 10. 000 de cruci albe, perfect aliniate, reasar dinr-un gazon impecabil, zilnic tuns, 10. 000 de tineri au murit aici pentru a atrage parca atentia lumii asupra impotentei europenilor de a-si gestiona singuri continentul. Se vorbeste in soapta, parca pentru a nu deranja somnul atator oameni nevinovati. In jurul unora dintre cruci e adunata lume multa. Sunt rudele celor cazuti, veniti de peste mari si tari sa depuna o floare la "dady", "uncle" sau "grand-father"... Debarcarea a inceput prin lansare unui desant aerian cu parasutisti. Pe turla bisericii din St-Mere-Eglise sta inca agatat un manechin a carei parasuta n-a mai ajuns pe pamant iar pilotul a fost mitraliat inca in aer. A fost prima victima a marii batalii. In Arromanches se mai vad cateva "porturi artificiale", geniala idee a lui Churchill, nimic altceva decat o sumedenie de docuri plutitoare zamislite in factoriile din Londra, tractate peste canal si asamblate "ad-hoc" in ziua debarcarii.

Ne sorbim alene cafeau in Port-en-Bessin, un loc superb unde gasesti o plaja cu cateva milioane de scoici intregi, mari cat o farfurie, aduse zilnic de maree. Alaturi, in rada portului zac cu fundul pe namol cateva salupe de pescari care mai apoi isi salta zvelte catargul odata cu venirea mareei iar pescarii inep sa se agite prin port. E si o piata permanenta de "fructe de mare" pe acolo: creveti, homari, stridii, caracatite si o multime de pesti proaspeti. Vizitam cateva statiuni balneare de lux:: Dauville, Trouville, Honfleur-un superb "port cultural" in a carui rada zac corabii cu mai multe catarge, linga cafenele, bistrouri, acvarii cu homari si o multime de rondouri cu flori si numeroase galerii de pictura si sculptura. Urmeaza giganticul pod al Normadiei pe langa Capitala regiunii CAEN, pod care nu incape pe ecranul aparatului foto decat daca te dai inapoi cu 2 km! Asistam si la o cursa de cai, caci, alaturi de branza, una din specialitatile "casei de Normandia", e pariul hipic. Vizitam fabrica de branza Livarot, unde ne intalnim si cu alti prieteni din alte orase din nord si sud, indragostiti de Transilvania. Fabrica e aproape in intregime automatizata, cei mai multi OAMENI (cateva tinere fete) i-am intalnit la iesire, in sala de protocol, unde se serveste gratuit intreaga gama de 20 de branzeturi ale fabricii. Inca nu s-a inventat robotul care sa faca branza sa miroase a Chanel, sa taie gratios branza felii-felii, s-o aseze pe farfurii, sa zimbeasca mereu si sa te-mbie s-o mananci. Traversam apoi satucul Camembert, a carei branza a impanzit si supermrket-urile din Romania si vizitam castelul lui Guillaume cuceritorul... singurul normand ce a supus Marea Britanie, pe la 1100. Anglia vasala Frantei? ... cred ca aceasta fila lipseste din manualele de istorie din tara in care odata, soarele nu apunea niciodata.

Urmeaza vizita insulei Tatihou, unde ajungem, impreuna cu vecinii lui Pierre, la bordul unei amfibii, un "vaporas pe roti". Ne impresioneaza o gradina botanica superba, un gigantic "drakkar" - corabie cu care stramosii lui Pierre au ajuns pe aceste plaiuri imbelsugate sa le dea localnicilor binete si sa le fure femeile, copii si cam tot ce-aveau prin hambare. Aveau o scuza totusi... in inghetata Scandinavie nu crestea nimic, nici macar un fir de usturoi, asadar vikingii sufereau de o lipsa cronica de vitamine si doctorii lor le recomandau periodic cate o cura de revitalizare prin nordul Europei... Atacau de obicei noaptea, fara avertisment si nu lasau in urma nici un supravietuitor. Poate de aceea istoria i-a pedepsit. Ei au disparut ca natie, nemaiexistand decat in caracterul normanzilor de azi, mari amatori de excursii. Spre exempu, azi, cand scriu aceste randuri, Pierre se afla... la Tg. Mures.

Dar, nimic nu e vesnic si clipele frumoase precum flacara unei lumanatri trec repede.

Adieu Colleville sur Mer! Adieu Pierre! Adieu Normandie! In orasul-lumina ne va lipsi fara indoiala ospitalitatea (aproape romaneasca), linistea, curatenia si cele 5 nuante de verde ale tale!

(urmeaza partea a 2-a "Mont Saint Michel si piratii din Saint Malo")

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 3969 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI