O altă cetate medievală în mijlocul Ierusalimului – Mănăstirea Sfintei Cruci

TIPĂREȘTE

Am promis în articolul trecut să scriu un articol separat despre Mănăstirea Sfintei Cruci. Nu pentru că ar fi prea multe de spus, deși este un obiectiv istoric și religios de o importanță deosebită. Mi s-a părut interesantă povestea Sfintei Cruci, pe care nu o știam, și pe care vreau să o fac cunoscută și altora.

Amplasată în Parcul „Valea Rehavia” („a Crucii”) , la circa doi kilometrii vest de zidul vestic al Cetății Ierusalimului, mănăstirea este în imediata vecinătate a „Knesset”-ului (Parlamentul Izraelian) . Tot aproape este un întreg ansamblu muzeistic cunoscut sub numele de „Muzeul Israelului”. De acesta am aflat abia acasă, și am căpătat un gust amar că nu a avut loc și el în programul nostru. Peste drum este cartierul „Rehavia”, considerat unul din cele mai selecte ansambluri rezidențiale din Ierusalim.

Microbuzul intră pe o alee paralelă cu strada principală și ne lasă lângă o adevărată fortăreață, împrejmuită cu ziduri înalte, de piatră, sprijinite, ici și acolo, cu contraforți masivi. Intrarea în incintă se face printr-o poartă, nu cu mult mai mare decât o ușă normală. Trecând de ea, ajungem într-o curte interioară, unde ideea de fortăreață se mai estompează, dar nu cu mult. Contribuie la această impresie două pisici blănoase și o scară cu o mână curentă metalică ce duce către niște încăperi cu ferestre normale. Probabil că acolo sunt chiliile.

În fundul curții, pe partea dreaptă, într-o „nișă” boltită, de dimensiuni respectabile, este intrarea în biserică. Lângă intrare, un panou suficient de mare ne prezintă atât istoria mănăstirii cât și pe cea a lemnului Sfintei Cruci. Aceeași istorie ne-o spune și ghida în interior, în capela ce adăpostește o serie de icoane ce ilustrează această poveste.

Voi reveni la aceasta dar, pentru început, să facem puțină istorie.

Începuturile mănăstirii sunt disputate de trei împărați bizantini: Constantin, prin mama sa Sfânta Elena, Iustinian și Heraclitus. Tradiția spune că acesta din urmă a campat aici cu armata sa în anul 628, după o incursiune în Persia, de unde a recuperat Sfânta Cruce. Îmi pare ciudat că nu a putut fi stabilită o dată exactă a construirii mănăstirii, aceasta oscilând pe parcursul a trei secole. Ce pare a fi însă cert, este faptul că mănăstirea a fost construită pe locul unde a fost arborele din care s-a confecționat Crucea.

Biserica suferă frecvent vicisitudinile vremurilor, fiind distrusă de perși, în anul 614, rămânând multă vreme aproape în ruină. Refăcută, cât de cât, în cele din urmă este cucerită de arabi, în anul 796, când aceștia măcelăresc toți călugării ce mai erau în jurul vechii biserici bizantine. Din aceasta, nu s-au mai păstrat decât câteva porțiuni din mozaicurile care acopereau podeaua, acestea putând fi văzute azi în dreptul Altarului bisericii actuale. Actualul ansamblu monahal al Mănăstirii Sfintei Cruci a fost zidit in secolul al XI-lea, in vremea domniei regelui Bagrat al IV-lea, de către georgianul Giorgi-Prokhore din Shavsheti, cu sprijinul financiar al împăratului din Georgia. Până în secolul al XIII-lea, mănăstirea ajunsese deja centrul de adunare a comunității georgiene din Ierusalim.

După anul 1267, când cruciații au părăsit Ierusalimul, Mănăstirea Sfânta Cruce a ajuns în posesia mamelucilor, care au zidit în interiorul acesteia o moschee, iar călugării rămași au fost mutați în alta parte. Abia în anul 1305, călugărilor li s-a permis să se întoarcă în mănăstire, în urma unor presiuni politice din partea Imperiului Bizantin. În jurul anului 1685, Mănăstirea Sfânta Cruce va ajunge în posesia Patriarhatului Ortodox Grec. Până spre sfârșitul secolului al XIII-lea, călugării georgieni din mănăstire atingeau un total de câteva sute. Schimbarea proprietarilor mânăstirii a dus la scăderea numărului locuitorilor acesteia.

Picturile din interiorul bisericii datează din secolul al XIII-lea, fiind însă refăcute în secolul al XVII-lea. Multe din acestea sunt cu puternice influențe georgiene. Din nefericire, în deceniul al VIII-lea din secolul trecut, o parte din acestea au fost, practic, vandalizate, fiind repictate și acoperite cu inscripții grecești.

Ușa de acces în biserică pare relativ nouă în mijlocul unui zid cu aspect medieval. Trecând de ea, pătrundem în lateralul unui pronaos ce mă miră datorită faptului că este destul de gol. În mijlocul acestuia, o altă ușă ne permite accesul în naos. Intrând, rămân puțin surprins. Picturile, mai mult sau mai puțin „proaspete”, acoperă parțial pereții și stâlpii. Pe restul suprafețelor este vizibilă fie o zidărie din pietre perfect fasonate, fie din blocuri neregulate, ce par a fi bolovani de râu. Ghida ne spune că avem de-a face cu o „arhitectură bizantină”. Posibil, dar cred că zonele din piatră fasonată, ce ocupă o suprafață importantă, sunt ceva mai recente, deși unii din acești stâlpi „moderni” susțin și bolți din piatră brută.

Ghida ne atrage atenția asupra câtorva picturi. Pe unul din stâlpi sunt patru icoane a patru sfinți militari. Nu rețin decât numele sfinților Gheorghe și Dimitrie. Atrage atenția, însă, expresia ghidei: „cei patru”, de parcă ar fi singurii sfinți militari. Pentru început, nu reacționez, dar apoi îmi aduc aminte că și cei 40 de mucenici comemorați la 9 martie erau tot militari. Acasă verific, și mai descopăr încă multe alte zeci de sfinți militari.

Dar obțin și câteva informații utile. Dacă sfinții sunt reprezentați în icoane cu o aură circulară în jurul capului, Dumnezeu are un triunghi auriu. Ghida îl numește [i„triunghiul inteligenței”. Îl identific în pictura de deasupra catapetesmei. Tot într-un triunghi este și „ochiul lui Dumnezeu”, cel care veghează ca toată lumea să-i respecte preceptele. Acesta este deasupra intrării în capela ce ne povestește istoria Sfintei Cruci.

Până să intrăm în aceasta, avem câteva minute să admirăm mozaicurile ce, probabil, datează din secolul al V-lea. Acestea se prezintă în condiții foarte bune, dar sunt și protejate împotriva accesului vizitatorilor pe ele. Cred că este una din puținele biserici în care am intrat, la care cupola domului central să nu fie pictată.

Intrăm, apoi, în capela din partea stângă a naosului. Aceasta, de o formă dreptunghiulară, este paralelă cu naosul. Trei dintre pereții acestuia sunt acoperiți cu un șir de icoane de mari dimensiuni care, luate pe rând, spun istoria Sfintei Cruci. Prima îl înfățișează pe Avraam, care află de la trimișii lui Dumnezeu că Sodoma și Gomora vor fi distruse. Acesta le cere ca, dacă cumva găsesc un om de bună credință în aceste orașe să îl salveze, înainte de distrugerea cetăților. Iconografia nu prezintă și momentul în care îngerii respectivi îl conving pe Lot, nepot al lui Avraam, să părăsească Sodoma. A doua icoană îl arată pe Lot, împreună cu întreaga familie, îndepărtându-se de cetatea în flăcări. Din nefericire, contrar recomandărilor, soția lui Lot se uită înapoi și este transformată într-un stâlp de sare. Următoarele etape, incompatibile cu preceptele, lipsesc din șirul de icoane. Ajunși la loc sigur, într-o peșteră, cele două fete ale lui Lot, crezând că nu mai sunt alți bărbați pe lume, își îmbată tatăl și se culcă pe rând cu el, pentru a nu rămâne fără moștenitori. Copiii astfel creați vor da naștere unor triburi cu iz de istorie antică: Moabiții și Ammoniții care, deși veri cu Izraeliții, au fost primii dușmani, din zonă, ai acestora.

Până aici, povestea este ilustrată și în biblie. Ceea ce urmează, se pare, se găsește numai în tradiția bisericească din zonă și într-un text vechi, găsit pe teritoriul actualei Siria, pe care nu îl pomenește decât un singur sait (saintdemetrios.org.uk/the ... e-precious-wood).

Îngrozit de păcatul săvârșit, Lot s-a tot rugat la Dumnezeu să fie iertat, dar nu a primit nici un răspuns. Atunci cere ajutorul unchiului său, Patriarhul Avraam. Acesta îi dă lui Lot trei semințe, de măslin, după alte variante pin, chiparos și cedru și îi spune să le planteze la marginea Ierusalimului și să le ude zilnic cu apă din râul Iordan. Dacă pomii ce vor răsări din aceste semințe vor înflori, înseamnă că a fost iertat. Acest moment este ilustrat în a treia icoană din capelă.

A patra icoană îl înfățișează pe Lot udând ceea ce a răsărit din cele trei semințe. Este vorba de un pom cu o singură tulpină, dar cu trei coroane diferite, câte una pentru fiecare tip de sămânță. Cred că cerința cu udatul a fost cea mai mare pedeapsă. Având în vedere configurația reliefului din zonă, nu cred că traseul râului Iordan era mult diferit față de cel de azi. Luând în considerare locul botezului lui Isus, cel puțin în ultimii 2000 de ani nu s-a schimbat mai deloc. Ori azi, în linie dreaptă, distanța între mănăstire și cel mai apropiat punct al râului este de peste 32 km. Să faci în fiecare zi acest drum, dus și întors, este o pedeapsă suficient de grea. Totuși, nu am aflat dacă pomul, sau pomii, au înflorit vreodată.

Următoarea icoană ne aduce în vremea regelui Solomon, când acesta dă ordin ca pomul respectiv să fie tăiat pentru a fi folosit la construcția acoperișului Templului ce îi va purta numele. Dar, conform icoanei ce urmează, muncitorii nu reușesc în nici un fel să găsească o utilizare acestui lemn. Având în vedere sacralitatea construcției lor, îl consideră un lemn blestemat și îl aruncă la groapa de gunoi.

La momentul condamnării lui Isus, Caiafa, cel care a dat sentința, a ordonat ca acesta să fie răstignit pe o cruce făcută din acest lemn blestemat. El a crezut că, în acest fel, Isus va avea de suferit mai mult, iar Răstignirea Sa va fi cu atât mai rușinoasă. Aceste momente sunt ilustrate de ultimele două icoane ale seriei. Întâmplător, sau nu, aceste ultime icoane sunt amplasate deasupra locului, marcat corespunzător, în care a crescut acest pom sfânt. O bordură de argint indică locul unde a fost copacul. După părerea mea este mult mai mică decât diametrul unui arbore cu trei coroane. Totuși, este loc de rugăciune pentru mulți dintre pelerinii ce trec pragul bisericii, dar și un loc unde suntem invitați la donații.

Interesant este faptul că pe internet am mai găsit o altă poveste a acestui pom, fără nici o legătură cu icoanele din biserică. Aceasta consideră amplasamentul mănăstirii ca fiind locul unde a fost înmormântat Adam. În momentul înmormântării, Seth, al treilea fiu al acestuia și al Evei, pune în gura lui Adam cele trei semințe. Din pomul răsărit se construiește un pod peste o mlaștină. Regina din Saba, trecând peste acel pod a avut viziunea apariției unei noi împărății. Împărtășind această viziune regelui Solomon, acesta demontează podul și îngroapă lemnul pe un munte, lângă Ierusalim. Mai târziu, acest lemn este ales pentru răstignirea lui Isus, pentru că părea foarte rezistent.

Care este povestea mai aproape de realitate, cred că numai Dumnezeu știe. Presupun însă că cea care se găsește în biserica Mănăstirii Sfintei Cruci este cea oficială.

Ce mi s-a părut curios la șirul de icoane este faptul că, după cea a răstignirii, urmează încă una care nu are nici o legătură cu restul. Este icoana Sfintei Maria Egipteanca, o fostă prostituată care, apoi, s-a pocăit 47 de ani în deșert. Probabil rămăsese un loc liber pe perete, care trebuia ocupat cu ceva de dimensiuni similare cu icoanele anterioare.

Cel de-al patrulea perete al capelei este ocupat de o vitrină cu veșminte preoțești și obiecte bisericești. Par a fi destul de vechi, dar, din nefericire, nu găsesc nici o explicație referitoare la ele.

Pentru că mănăstirea este inclusă în circuitul turistic, nu putea să lipsească de aici un magazin de suveniruri. Amplasat în curtea interioară, în apropierea intrării, nu poate fi ratat de turiștii care pleacă. Ne-am oprit și noi aici, poate mai mult timp decât credeam. Dar plecăm și noi de aici cu un mic crucifix din lemn sculptat de vreo 15 cm înălțime. Ni se spune că este și sfințit. Și-a găsit un loc de cinste în casa noastră.

---

VIZUALIZĂRI: 2247 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI