Highlands — inima Scotiei

TIPĂREȘTE

Până anul acesta, nu vizitasem Marea Britanie. Nici Londra, nici vreo insulă, niciun colț din această țară care tronează, puțin aparte, în vestul Europei.

Am așteptat să-i vină timpul. Să crească dorința. Și a crescut. Apoi, într-o primăvară cu dor de munte, a devenit realitate.

Am cunoscut Marea Britanie prin Scoția — sau, mai bine zis, prin Highlands. Ținutul din nordul și vestul Scoției este celebru pentru peisajele sale dramatice: munți tăcuți, văi adânci, lacuri glaciare și o coastă stâncoasă sculptată de vreme. S-au scris multe despre Highlands: legende, povești adevărate sau învăluite în fantezie. S-au făcut și filme — natura a creat aici un decor care nu poate fi egalat de nicio scenografie. După ce am văzut o mică parte din acest tărâm, pot spune că renumele e pe deplin meritat.

Am petrecut șase zile în Scoția, din care patru le-am dedicat muntelui și una explorării orașului Fort William. Totul a început la Aeroportul Otopeni, de unde un avion British Airways ne-a dus la Glasgow, cu o scurtă escală la Heathrow. Acolo ne-a întâmpinat Gary, ghidul nostru scoțian, care ne-a condus cu mașina spre Fort William — tabăra noastră de bază.

Scoția ne-a primit cu soare, apoi, ca o femeie frumoasă și capricioasă, a adus ploaie, vânt, ceață și din nou soare. Drumul spre Fort William, lung și sinuos, ne-a oferit deja primele priveliști spectaculoase. Gary a făcut opriri pe drum, ca să simțim aerul Highland-urilor și să ne încărcăm cu prima doză de sălbăticie scoțiană.

În următoarele trei zile am urcat pe Stob Coire nan Lochan (1115 m), apoi pe munții Cairngorm și pe Ben Nevis — cu cei 1344 m ai săi, cel mai înalt vârf din Marea Britanie.

Poate că, pe hârtie, altitudinile nu impresionează, dar realitatea e alta. Munții Scoției seamănă mult cu Făgărașii noștri, dar direct cu partea lor alpină, de la peste 1600 m în sus. Diferențele de nivel sunt mari — între 1000 și 1300 m — iar traseele, deși nu tehnice, sunt solicitante fizic.

Nu există marcaje cu vopsea, ca la noi. Scoțienii preferă să păstreze natura cât mai sălbatică. Găsești doar „cairns” — grămezi de pietre așezate de drumeți — care îți indică direcția. În zilele cu ceață, busola și harta devin indispensabile.

Singura „amenajare” sunt treptele de piatră de la începutul potecilor. Nu sunt scări propriu-zise, ci trepte inegale, care mi-au obosit genunchii mai ales la coborâre. Prefer oricând potecile abrupte, dar continue.

Peisajele? De vis. Creste ascuțite, cascade la tot pasul — n-am mai văzut nicăieri atâtea. Lacuri glaciare în căldări alpine, ca în Carpați. Vegetația — de munte, chiar de la bază. Am recunoscut câteva flori cunoscute de la noi, dar am descoperit și unele specifice Scoției.

Animale sălbatice? Doar câțiva iepuri de munte. Deși în zonă trăiesc și capre, și vulpi, probabil că se odihneau când am trecut noi. În schimb, am văzut multe oi cu miei drăgălași și vaci liniștite, păscând pe pajiști întinse.

În ziua a patra am ajuns pe Isle of Skye — cel mai frumos loc din toată excursia. Portree, capitala insulei, ne-a întâmpinat colorată și vie. Am urcat pe Quiraing și apoi pe Old Man of Storr. Peisajul părea desprins dintr-o altă lume, cu forme de relief spectaculoase, modelate de vânt și timp.

Ziua a cincea am petrecut-o în Fort William, unde am vizitat o distilerie de whisky care împlinește anul acesta 200 de ani. A fost fascinant să aflăm detaliile procesului de fabricație și să încheiem cu o degustare. Scoțienii iau foarte în serios acest meșteșug.

Fort William, orașul aflat la poalele lui Ben Nevis și pe malul lacului Loch Linnhe, este considerat capitala activităților în aer liber din Marea Britanie. Este un punct de plecare excelent pentru drumeții, alpinism, ciclism montan și sporturi nautice.

Despre toate aceste vizite voi povesti mai pe larg în articole separate. Dar până atunci, câteva cuvinte despre mâncare și băutură.

Încerc mereu preparatele locale când vizitez o țară nouă. Bucătăria scoțiană este simplă, rustică și legată de peisajul aspru și clima rece. Multe preparate sunt consistente și se bazează pe ingrediente locale: carne de miel, vită, vânat, pește (somon, cod), ovăz, cartofi și napi.

Am gustat Haggis — un amestec de organe de oaie (inimă, ficat, plămâni), ceapă, ovăz și condimente, fiert într-un stomac de oaie sau într-o membrană artificială. Deși ingredientele nu sună prea apetisant, gustul mi-a plăcut.

Am mai mâncat Scotch Pie, o plăcintă cu carne tocată de miel sau vită, condimentată — gustoasă, deși aspectul nu e spectaculos. Și, desigur, am încercat și clasicul Fish and Chips.

La băuturi, Scoția nu duce lipsă: bere neagră (stout), ale, lager, cidru, și — bineînțeles — whisky.

Vremea a fost o provocare permanentă. Într-o singură zi puteai trece prin toate anotimpurile: soare, ploaie, ninsoare, lapoviță, apoi iar soare. Trebuia să fii mereu pregătit. Dar tocmai această vreme schimbătoare dă Scoției un farmec aparte.

Un alt lucru remarcabil a fost durata zilei. Lumina persista mult după apus — la 23:00 era încă zare, iar pe la 3:30 dimineața cerul deja se lumina. A trebuit să trag bine jaluzelele ca să pot dormi — altfel, la ora 4:00 credeam că e 7:00.

Mi-a plăcut Scoția? Da, foarte mult. Sper să revin, poate într-o tură cu mașina, dacă ne facem curaj să conducem cu volanul pe dreapta.

---

VIZUALIZĂRI: 96 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI