Corabia Jeanie Johnston

TIPĂREȘTE

Pret bilet - 8,5 Euro

Din ce ce am vazut si vizitat in Dublin, Corabia Jeanie Johnston este printre preferatele mele. Pe doar cativa zeci de metri patrati, o fila din istoria acestui popor este prezentata in cel mai emotionant mod.

Corabia Jeanie Johnston, cea pe care am vizitat-o si eu, ca un muzeu plutitor, este o copie fidela a corabiei cu acelasi nume, care a salvat de la moarte mii de irlandezi, ducandu-i in Lumea Noua, dupa ce o foamete cumplita a lovit acest popor intre 1845 -1849.

Corabia Jeanie Johnston este ancorata pe Raul Liffey intre Samule Beckett Bridge si Sean O'Casey Bridge pe malul cu Custom House Quay. Biletul de vizitare primit a constat intr-o vedere cu corabia, obiect frumos si practic pe care l-am trimis cu mare drag cuiva.

Tururile se fac din ora in ora, doar impreuna cu un ghid. Inca odata, spre norocul meu, am fost singura, cand am vizitat corabia si toata atentia ghidului mi-a fost acordata doar mie; in plus, mi-a permis sa fac si fotografii, lucru care m-a bucurat nespus de mult.

Asadar, am urcat pe puntea corabiei si am ascultat povesea ei si a emigrantilor irlandezi care cu ea au ajuns in America de Nord, la jumatatea sec. XIX. Prima poveste am ascultat-o pe punte.

Povestea incepe cu construirea corabiei. Acest lucru s-a intamplat in Canada, la Quebec si meritul il are un scotian stabilit acolo, fiu de marinar, mare mester de corabii, care la inceputul sec. XIX, construia in Canada nave pentru Imperiul Britanic. Cu banii economisiti, in 1815 si-a deschis propria afacere; desigur construia nave pe care le vindea tot in Anglia. Dar la un moment dat, s-a imprumutat prea mult de la banci pentru aceasta afacere si nemaiputand acoperi datoriile a fost nevoit sa vanda tot, inclusiv vasele pe care le avea la acel moment.

Chiar in anul constructie corabiei, in 1847, aceasta a fost cumparata de compania John Donovan & Sons din Liverpool, care se ocupa cu comertul cu cherestea, pe care o aducea din America de Nord in Europa. In mod normal, cursa catre America se facea „pe gol „ dar din cauza foametei care lovise Irlanda, corabia a inceput sa ia emigranti irlandezi din portul Tralee (din SV-ul Irlandei) si sa sa ii transporte in America.

Atunci si in acest fel, a inceput povestea incredibila a peste 2500 de oameni; toti cei care s-au imbarcat pe corabie au ajuns vii pe malul Vestic al Oceanului Atlantic, lucru absolut uimitor, remarcabil si fara egal in acea epoca. Prima cursa in care au fost transportati emigrantii a fost in Aprilie 1848, cu 193 de pasageri la bord. Timp de sapte ani, nava a facut 16 curse, care durau in jur de sapte saptamani.

Aceste cifre pot parea nesemnificative la prima vedere, dar auzite la bordul micutei corabii au o cu totul alta dimensiune si importanta. Stateam pe puntea vasului si ma uitam in jurul meu si nu puteam intelege unde si cum incapeau in medie 160 de oameni, plus echipajul, pe acea micuta corabie cu panze. Si cum acesta „ coaja de nuca „ a fost capabila sa infrunte atatea furtuni si valurile oceanului... Ghidul meu zambea, dadea aprobator din cap si repeta; da, pe aceasta nava. Si nu o data ci de 16 ori a fost repetata aceasta cursa.

Apoi am intrat in cabina care i-a adapostit pe acei nefericiti in lunga lor cursa catre o noua viata. Dupa ce m-a lasat cateva clipe sa ma obisnuiesc cu interiorul, ghidul si-a continuat povestea. Asa cum vedeam si eu, de o parte si de alta a unei cabine de cca. 30mp. erau paturile. Suprapuse, doua cate doua, din lemn fara sa aiba nici macar o saltea din paie la acea vreme (erau acoperite doar cu ce avea fiecare la el), acele micute paturi de aproximativ 1,5 m. lungime, erau loc de odihna pentru cate cinci oameni; cinci sus si cinci jos. In centrul cabinei comune, era o masa lunga si ingusta ce avea de o parte si de alta cate un rand de banci. Cabina este „ animata „ de cateva manechine, slabe, amarate, cu haine zdrentuite asa cum erau si bietii irlandezi cand plecau in marea cursa a vietii lor.

Am ascultat povestile catorva dintre ei; povesti cutremuratoare, ajunse pana la noi, pentruca unii din ei au ajuns „ cineva „ in America si urmasii lor au transmis povestea mai departe.

In partea dreapta a a cabinei este o femeie care isi hraneste bebelusul la san; este un baietel, care s-a nascut la bordul corabiei in timpul cursei si careia i s-a pus numele Nicolae Johnston Reilly; Nicolae fiind numele unuia din proprietarii corabiei, Johnston numele corabiei si Reilly fiind numele de familie al parintilor. Numele lui a fost adaugat pe lista pasagerilor, caci, la fiecare cursa toti pasagerii erau trecuti intr-un registru.

Ca sa stranga banii necesarii acestei curse, bietii irlandezi, vindeau tot ce aveau. Si cand nu mai aveau ce vine sau nu aveau totusi suficienti bani, atunci unul sau cativa membrii ai familiei, se vindeau ca sclavi stapanilor britanici, pentru a putea trimite in Lumea Noua pe cei cu cele mai mari sanse de supravietuire. Pentru toti acei napastuiti ai sortii, au fost ani grei; cu decizii grele, cu multa durere si lacrimi.

Multi irlandezi au murit in anii foametei care a schimbat soarta unei natiuni. Au murit si de foame si de bolile care au urmat; tot felul de infecțiile, de variola, de tuberculoza si de holera. Nemancarea era cea care le slabea organismul in timpul bolilor. Au murit in aceste conditii cam un milion de oameni si peste doua milioane au emigrat in America, in Canada si in Australia. Ghidul mi-a spus ca in anii aceia, inchisorile din Irlanda s-au golit; puscariasii au fost trimisi in Australia, pentru a scapa societatea de ei si pentru a nu mai risipi putina hrana cu ei. Din pacate drumul era teribil de lung, ei prost hraniti si multi dintre ei nu mai ajungeau la destinatie.

In acei ani in Irlanda, totul era o mare durere; durerea pentru pierderea celor morti, durerea pentru cei in viata care erau bolnavi si nemancati si durerea celor care plecau in lumea larga cu mari sperante in suflet si cu grija pentru cei lasati acasa... Dar un lucru incredibil s-a intamplat in urmatoarea suta de ani. In timp ce in Irlanda numarul populatiei scadea, numarul celor care emigrasera, isi intemeiasera familii si aveau urmasi, era in continua crestere. Asa s-a ajuns ca in zilele noastre in Irlanda sa traiasca circa 4 mil. de oameni in timp ce in lumea larga sa traiasca cca. 40 mil. de descendenti ai celor care au emigrat in anii foametei. Adica in cateva generatii, din 2 mil. au ajuns la 40 mil.

Dupa aceste povesti cutremuratoare, ghidul meu mi-a „ facut cunostinta „ cu personajele din cabina. Langa baietelul nascut pe vas, erau alti doi copii; Margaret Conway o fetita de 15 ani si fratele ei mai mic de 12 ani, care au fost trimisi singuri in lume. Amandoi au ajuns cu bine si au ajuns la maturitate. Langa ei este o femeie care scrie o scrisoare.

Langa ultimul pat de pe partea dreapta a cabinei, unde este un bolnav, sta in picioare unul din cei doi oamenii care au facut minuni pentru acei emigranti. Este doctorul care a insotit toate cursele si care cu o tusa mica cu medicamente dar cu multa omenie a facut adevarate minuni pentru cei care calatoreau. Dr. Richard Blennerhassett, un om caruia multi i-au datorat viata, a organizat programul cursei incat prin rotatie toti sa doarma in pat, toti sa iasa afara pe punte sa ia o gura de aer curat, toti sa faca miscare afara participand in primul rand la activitati legate de navigatie, de gatit si de curatenie; toti sa se spele si sa isi aeriseasca lucrurile, toti sa asculte rugaciunile si toti sa se poarte ca o mare familie, caci toti aveau acelasi tel si toti aveau dreptul sa si-l atinga.

Langa el, este capitanul navei James Castletownshend, cel care a redus la minim numarul echipajulul si s-a folosit mult de cei care calatoreau, pentru a putea lua cat mai multi emigranti. Datorita lui, cei de pe Corabia Jeanie Johnston, erau singurii emigranti de pe vreun vas, care aveau portie zilnica de mancare asigurata. Meniul pentru toata calatoria este trecut pe unul din stalpii centrali ai cabinei; 21quarts (cca. 20 l.) de apa, 2,5 lbs (cca 1,1 kg) de biscuiti sau paine, 1lb (cca. 500 g.) de faina, 5lbs (cca. 2,26 kg.) de ovaz, 2 oz (cca. 56 g.) de ceai, 1/2 lb (cca 220 g.) de zahar, si tot atata melasa. Nu imi dau seama daca era un adevart festin pentru acei amarati, dar cu siguranta le-a asigurat supravietuirea pe durata cursei. Remarcabila este portia de zahar, intr-o vreme cand acesta era rar si foarte scump. Ma uitam in jur si nu intelegeam unde era tinuta aceasta provizie de alimente... Existau si reguli in ceea ce priveste buna purtare; era interzis fumatul, folosirea lumanarilor si a focului, interzise bataile, injuraturile si scuipatul, jocurile de noroc si bauturile alcoolice.

Pe partea stanga a cabinei mai este o femeie cu copilul ei, (a carei nume nu l-am retinut dar si ea a ajuns cu bine si nepotii si stranepotii ei au venit in vizita in Irlanda). In primele doua paturi sunt zece oameni, inghesuiti, asa cum dormeau ei pe vas in lungul drum peste ocean.

Un personaj interesant, este barbatul care sta la masa din centrul cabinei. Era foarte tanar cand a emigrat. A muncit ani de zile la o ferma in America, dupa care si-a facut propria ferma. Urmasii lui sunt si acum fermieri si ferma inceputa de acel tanar, s-a marit si acum valoreaza peste 1 mil. de dolari.

Multi din cei care au ajuns cu Corabia Jeanie Johnston, in America, cu banii castigati in primii ani plateau cursa pentru rudele ramase in tara, sau trimeteau bani pentru ca acestia sa plece in alta parte, sa scape de foamete si de saracie.

Dupa alte asemenea povesti cutremuratoare, am iesit impreuna cu ghidul pe puntea vasului, la carma. Daca in mod normal carmaciul avea vizibilitate atunci cand conducea corabia, la Corabia Jeanie Johnston, carma era la pupa, adica in spatele navei si practic nu vedea nimic din cauza cabinei care era in fata lui. Si cu toate acestea, cu ajutorul unei busole fixata acolo, capitanul a reusit miraculasele traversari ale Atlanticului, care se stie ca este foarte agitat si furtunile pe el sunt dese; distanta de 3000 mile a fost facuta de 16 ori si de fiecare data, fara nici un decedat, desi nu putine au fost zilele cand oceanul a fost agitat.

Din pacate, in 1858, corabia s-a scufundat avand la bord o incarcatura de cherestea uda, care a ingreunat prea mult vasul si acesta a cedat. Dupa noua zile de cursa, in care se scufunda putin cate putin, echipajul a fost salvat la timp de un vas olandez, iar corabia s-a dus la fund.

In memoria acelui vas, devenit un simbol al supravietuirii pentru multi irlandezi, a fost construita aceasta replica intre 1993 si 2002.

Noua corabie Jeanie Johnston, este din scanduri de zada pe rame din lemn de stejar; puntea si cabinele sunt din lemn de brad si de iroko (zambila de apa). Noul vas respecta reglementarile internationale maritime; are doua motoare si doua generatoare Caterpillar, un generator de rezerva, pereti de compartimentare si echipamente de stigere a posibilelor incendii la bord.

Tot pentru a respecta normele de acum, a primit licenta pentru a transporta max. 40 de persoane.

Unde sa le transporte? Peste ocean asa cum a facut in urma cu 150 de ani prima corabie Jeanie Johnston. Proiectul a costat 1,3 mil. de dolari si a fost suportat de guvernul irlandez, de U. E, de Departamentul irlandez de Marina si de alte cateva fonduri internationale si locale. In cei noua ani de constructie, li s-a dat de lucru irlandezilor din zonele defavorizate, tot ca un simbol de ajutorare. Culmea este ca replica nu a iesit din prima la fel de buna ca originalul, motiv pentru care o chila de otel a fost atasată sub chila de stejar originala.

Actuala corabie Jeanie Johnston a fost botezata de fosta presedinta a Irlandei, dna. Mary McAleese. Prima cursa a facut-o in 2003 cand si la dus catre America si la intoarcerea in Irlanda, corabia a fost lovita de cate o furtuna in Golful Biscaya (intre Franta si Spania). Dar a rezistat bine. Corabia a plecat din portul irlandez Tralee, a ajuns in Canada si in Statele Unite ale Americii, a oprit in 32 de orase si a fost salutat de peste 100.000 de oameni, cei mai multi dintre ei fiind urmasii emigrantilor... In 2005 a participat la Tall Ship Race.

Tall Ship Race este o cursa anuala a navelor inalte, cu catege. Sunt curse anuale, mai mult de parada, pentru incepatori, in care fiecare echipaj trebuie sa aiba mai mult de jumatate, tineri cu varsta intre 15-25 de ani si este un simbol al prieteniei intre marinarii tineri ce navigheaza in apele europene.

In 2005, dupa Tall Ship Race, Jeanie Johnston a fost cumparata de Dublin Docklands Autoritatea de Dezvoltare, contra sumei de 2,7 mil Euro si pana in 2008 a efectuat curse de agrement intre Irlanda, Marea Britanie si Spania, cu ea calatorind peste 2500 de pasageri.

In 2010 a incetat se mai navigheze din cauza vitezei mici pe care o poate atinge si a altor probleme legate de navigatie si de rentabilitate. De atunci este muzeu plutitor.

Ametita si emotionata de tot ce am aflat despre aceasta corabie si despre fericitii (pana la urma) pasageri ai ei, am plecat catre centrul orasului, oprindu-ma cateva minute la Famine Memorial, un grup statuar stradal, realizat in memoria celor care au indurat Marea Foamete din sec. XIX. Este tot pe malul raului Liffey, la cateva sute de metri de corabie si reprezinta sase oameni si un catel, (statui din bronz) care cu ulimile puteri si sperante au emigrat. Figurile si atitudinea lor vorbesc de la sine despre durerea pe care au trait-o irlandezii in acei ani cumpliti. Langa Famine Memorial, pe jos, pe trotuar este o placa comemorativa numita „Piatra saraciei in lume „ care marcheaza Ziua Internaționala a Natiunilor Unite pentru eradicarea saraciei in lume.

---

VIZUALIZĂRI: 3443 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI