Irlanda, finally! - Dublin (partea a doua)

TIPĂREȘTE

Eram destul de obosiți când am ieșit din catedrala Sf. Patrick și am decis să ne îndreptăm cătinel spre obiectivul final al zilei, Book of Kells/Trinity College. Care s-ar fi vrut a fi primul al zilei, doar că n-a fost să fie, v-am explicat de ce. Sigur, ar mai fi fost chestii de vizitat pe drum: cealaltă catedrală, închinată lui Iisus sau Castelul Dublin, dar nu mai dispuneam nici de timp, nici de energie. Singurul mic ocol pe care eram dispuși să-l facem – pe strada barurilor din Temple.  

Citisem în ghid că toată zona asta de la sud de râul Liffey ajunsese un dezastru în anii 1960, astfel că municipalitatea s-a gândit s-o radă și să construiască aici un depou pentru autobuze. Cetățenii însă au protestat în mod repetat, iar salvarea a venit odată cu alegerea Dublinului drept Capitală Culturală Europeană în 1991, când „acest perimetru – dealtfel singurul din zonă care păstrase structura medievală a străzilor – a fost readus la viață și transformat în principalul cartier cultural și în cea mai animată zonă de distracție din capitală. În labirintul de străduțe pavate cu piatră au apărut puburi peste puburi, cluburi, cabarete, dar și peste 50 de centre culturale, spații expoziționale, cinematografe, galerii de artă și centre multimedia.”

Desigur, celebritatea lui Temple Bar Pub a depășit de mult granițele Irlandei, el apare în toate ghidurile turistice (deși pe coperta celui pe care l-am folosit eu, publicat în 2011 la editura Ad Libri, este fațada altui pub din vecinătate). Se spune că nu există vizită completă în Dublin fără o seară petrecută în unul din aceste baruri, în care berea locală curge în valuri, pe fond sonor de muzică tradițională live. Noi am decis să sărim totuși această etapă (aveam să „gustăm” câte ceva în serile următoare, prin zona rurală a Irlandei și cu siguranță a fost mai bine așa, experiențele fiind mai autentice), ne-am mulțumit doar să pozăm asiduu toate fațadele acelea încântătoare, frumos colorate și decorate și ne-am continuat drumul spre Trinity College.

Vă spuneam în articolul precent că biletele pentru The Book of Kells Experience se cumpără doar on line, noi nu ne informaserăm în avans, dar am avut noroc să găsim locuri libere pentru aceeași zi, la orele 17. Există mai multe tipuri de bilete și ne-am decis pentru cele ce cuprind 2 „capitole” : vizită autoghidată a vechii biblioteci care găzduiește celebrul manuscris + expoziția digitală imersivă, totul estimat a dura 90 de minute = 25 euro/persoană. Mai era varianta simplă, fără expoziție imersivă (de la 19 euro/pers) și varianta ce combină cele de mai sus cu ceva tur ghidat prin complex (de la 33,5 euro/pers).  

După ce ne-au fost verificate biletele, am pătruns dimpreună cu restul vizitatorilor în sala de la parter, decorată din abundență, pe toți pereții și pe zidurile incomplete despărțitoare, cu informații despre celebrul manuscris: contextul istoric în care a apărut, drumul parcurs, cine l-a realizat, ce materiale și metode au fost folosite etc. Pe scurt, vorbim despre un evangheliar scris în limba latină și împodobit din belșug cu ilustrații colorate (de o finețe și simbolistică rară!), creat în jurul anului 800 de călugării unei mănăstiri de pe insula Iona (coasta Scoției), care pe la 1100, ca să scape de atacurile repetate ale piraților vikingi, s-au transbordat cu carte cu tot la abația Kells (care astăzi nu mai există), pe teritoriul Irlandei. Aici manuscrisul a fost păstrat până în 1654, când s-a decis că-i mai safe să fie expediat la Dublin pentru a-l proteja de cavaleria lui Cromwell; abia în 1661 cartea ajunge la Trinity College, unde a rămas până în zilele noastre.

Se pare că au existat 4 scribi și 3 decoratori și se estimează că aceștia au muncit în jur de 10 ani. A fost scrisă pe pergament din piele de vițel, iar culorile s-au obținut din pigmenți naturali, locali. În ceea ce privește textul scris, acesta cuprinde multe greșeli, omisiuni sau repetiții nejustificate, de aceea se crede că rolul cărții a fost mai mult decorativ, fiind folosită în cadrul ceremoniilor speciale, precum slujba de Paști și că preotul trebuie că mai mult recita din memorie decât citea. Primele pagini lipsesc, iar Evanghelia după Ioan se termină brusc pe la jumătate, ceea ce înseamnă ori că n-au mai fost resurse ca manuscrisul să fie finalizat, ori că aceste ultime pagini s-au pierdut și ele.

De asemenea, sunt izvoare care atestă faptul că singurele împodobite cu aur și pietre prețioase au fost coperțile, care au dispărut în urma unui jaf viking. Inițial cartea ar fi adunat într-un singur tom în jur de 700 de pagini; odată cu restaurarea din anii 1950, pentru o mai bună conservare, ea a fost împărțită în 4 volume. În prezent 2 dintre acestea (care se schimbă periodic) pot fi admirate sub protecție de sticlă într-o anexă a sălii de la parter; mereu unul din volume expune pagini scrise, pe când celălalt pagini cu ilustrații.

Am urcat apoi la etaj, unde poate fi vizitată Long Room, vedetă în diverse pelicule cinematografice, cea mai cunoscută fiind Star Wars. Sala provine din 1732, are 65 m lungime și deține, de-o parte și de alta, nișe „căptușite” cu rafturi din podea și până în tavan. O bună parte din acestea sunt pline cu cărți; cu cele peste 200000 de volume, Old Library din Trinity College este considerată una dintre cele mai importante biblioteci din lume.  

Între nișe, pe ambele laturi, sunt expuse busturi de personalități, iar pe mijloc, într-o vitrină, documente vechi, printre care o copie a Proclamației Republicii Irlandeze din 1916. Într-o altă vitrină putem admira Harpa regelui Brian Boru (sec. 15), unul dintre simbolurile națiunii. Dar cea care te atrage și te cheamă magnetic încă din momentul în care pătrunzi în Long Room este Gaia, o reproducere a globului pământesc, spectaculos iluminată, ce pare că levitează la un anumit nivel spre capătul încăperii!  

Ne-am mutat apoi la „capitolul” 2, expoziția imersivă digitală, găzduită într-o clădire alăturată – de data asta o construcție modernă, cu pereți roșii. Are mai multe secțiuni, prima se referă la procesul de conservare a artefactelor de genul Book of Kells, alta prezintă un film 3D ce prezintă călătoria în timp a cărții, ultima este o proiecție digitală ce suprapune Long Room peste principalele momente culturale și istorice ale Irlandei, de la călătoriile lui Guliver până la Proclamația de Independență. Foarte interesant, ca orice chestie interactivă. În concluzie, un muzeu care-și merită fiecare bănuț!

Pentru ziua următoare, obiectivul principal s-a chemat Guinness Steorehouse. Eram un pic îndoiți inițial, dar finii ni l-au recomandat cu căldură, au zis că e de neratat. La fel, Distileria Old Jameson (pentru care totuși nu ne-a mai rămas timp). Ca să nu pățim ca la Trinity College, am cumpărat de cu seară bilete on line. Prețul diferă în funcție de momentul zilei când alegi să faci vizita. Când am intrat pe site mai devreme, erau cu 20 euro/căciulă la ora 10:15, însă până ne-am hotărât, s-au epuizat. Le-am luat pe următoarele, la 12:30, cu 28 euro.  

La fel ca în ziua precedentă, am zis să ne folosim de transportul în comun, dar, pentru că la un moment dat trebuia să schimbăm, am decis să coborâm în Temple Bar, să mai vedem o dată puburile alea drăguțe și restul drumului să-l facem pe jos.  

Ceea ce s-a și întâmplat. Am pornit devreme, asigurându-ne că avem timp suficient de hălăduială. Vremea era ceva mai închisă decât în ziua precedentă, dar tot plăcută din punct de vedere termic. Ne-a întârziat un pic căutarea unei cafenele despre care citise Milena și care se cam desființase între timp, dar am găsit alta ce s-a dovedit a fi ok. Drumul spre Storehouse ne-a scos în cale și alte artefacte ale Dublinului medieval, precum Biserica St. Audoen (1190) și porțiuni conservate încă din vechile fortificații ale orașului. De asemenea, biserica Sf. Caterina. N-am intrat în niciuna, doar le-am bifat din mers.

Povestea berii Guinness și cea a muzeului dedicat ei mi s-au părut fascinante și cred că merită a fi spuse, măcar pe scurt. Precum penicilina (și alte invenții epocale), se pare că berea neagră a fost descoperită din întâmplare, pe la jumătatea sec. 18, când un producător englez a ars din greșeală boabele de orz. Nedorind să risipească totuși rezultatul final, acesta a fost donat hamalilor (porters, în engleză; de unde numele care s-a impus în Anglia, porter) și docherilor londonezi, care l-au apreciat la adevărata lui valoare. Câțiva ani mai târziu (1759), sir Arthur Guinness avea să intuiască imensa oportunitate și să ia în concesiune o făbricuță falimentară de pe țărmul sudic al râului Liffey, obligându-se să plătească pentru aceasta 45 de lire pe an pentru următorii 9000 de ani (!). Ce a urmat se cunoaște. La înc. sec. 20, fabrica Guinness încă era cea mai mare fabrică de bere din lume; azi nu mai deține acest titlu, dar este în continuare cel mai mare producător de bere neagră, cu filiale în 40 de țări din întreaga lume.  

Cât despre clădirea ce adăpostește muzeul, ea a fost inițial depozit (1904), are 7 niveluri (închipuind o uriașă halbă de bere), iar muzeul funcționează din nov 2000. Există lifturi și scări (unele rulante, unele clasice), ideea e s-o iei ușurel, cu începutul și să urci treaptă cu treaptă pentru a te imersa în această frumoasă poveste. Faptul că ești pasionat sau nu de bere (de berea Guinness, în particular) n-are nicio relevanță, vă garantez! Prezentarea este palpitantă și interactivă, lumini și sunete te înconjoară de pretutindeni, istoria curge firesc. Afli tot felul de lucruri despre procesul de fabricație, despre ingrediente, despre utilajele folosite, despre tipuri de bere și multe altele.  

Noi ne-am împotmolit pe la etajul 2 sau 3 (nu mai știu exact), unde se află prima mâncătorie-beuturie. Am zis că ne odihnim un pic la o masă, chiar în margine, pe urmă ne-am trezit cercetând oferta (de curiozitate), pentru ca în final să constatăm că avem pe masă tot felul de plăcințele fierbinți și 5 feluri diferite de bere, câte una de căciulă. Am șeruit totul, a fost delicios și am declarat această acțiune masa de prânz (nu ne era foame, dar dacă-i musai, cu plăcere). Pe urmă am continuat vizitarea, țin minte că la același nivel se afla secțiunea dedicată construirii butoaielor de lemn și transportului berii. Erau tot felul de mașinării pe care nu le-am înțeles, dar asta nu-i din cauza lor😀...

În fine, un alt etaj superior este dedicat degustării, am așteptat un pic să se facă ora, iar prezentarea a fost făcută de 2 domnișoare drăguțe, care ne-au servit niște mostre mici de bere și ne-au povestit una-alta. Și mai sus – ooh, aici a fost chiar fain! Jumătate din etaj conține 2 restaurante a la carte (neinteresante pentru noi la momentul respectiv), iar jumătatea cealaltă este dedicată publicității de care berea Guinness a avut parte de-a lungul timpului. Foarte fain, mai ales că prezentarea o ține un tip foarte carismatic!  

Ultimul etaj este, cu siguranță, „cireașa de pe tort” pentru că el găzduiește barul Gravity, cu ferestre panoramice 360° jur-împrejur (doar pentru asta și tot merită să vizitezi Guinness Storehouse!). În plus, în baza biletului de intrare ai dreptul să consumi aici un pahar de bere Guinness. De fapt sunt 2 săli interconectate (fiecare cu barul ei) și sunt mese pe margini, însă e destul de greu să prinzi un loc liber (nu stă nimeni să-ți cronometreze cele 90 de minute estimate, așa cum nu stă nimeni nici la Book of Kells, am uitat să spun). Inițial am zis că nu-i nimic, ne plimbăm cu berea-n mână și când om termina, plecăm, dar pe urmă s-a întâmplat să se elibereze o masă și noi să fim pe fază, deci am mai stat.

Hmm... Să vă spun cum se toarnă berea Guinness?! Să vă spun! Citisem și am urmărit cu interes procesul. „În barurile irlandeze, turnarea unei halbe perfecte cu bere Guinness este o adevărată artă. Există 6 reguli de aur care trebuie respectate cu sfințenie: temperatura berii trebuie să fie de 6°C; paharul se ține la un unghi de 45 de grade; primele trei sferturi din pahar trebuie lăsate să se așeze înainte de a-l umple; debitul de scurgere trebuie micșorat la final pentru obținerea gulerului spumat care rămâne până la ultima înghițitură; gulerul trebuie să atingă marginea paharului, însă să nu o depășească; toate aceste operații trebuie realizate în exact 119,6 secunde.” Mărturisesc că acest ultim aspect mi-a scăpat, nu pot să bag mâna-n foc. Ce-mi amintesc însă e că am vrut să ne înhățăm paharele umplute, dar tipul de la bar nu ne-a lăsat, a zis să avem răbdare să se așeze berea. Adevărul e că imediat după ce e turnată, aceasta are un aspect lăptos, limpezindu-se treptat în decurs de 2-3 minute, de la fund spre suprafață. Deci da. Credeai că a bea bere e ceva ce-ți vine natural?! Uită asta; ia și învață!

De la Storehouse am fi putut să luăm ceva autobuz spre casă, dar era încă devreme, așa că am propus (iar ceilalați au dispus) s-o luăm agale către centru făcând un maaaare ocol, pe țărmul lui Grand Canal. Citez din nou din ghidul „Dublin” /2011/editura Ad Libris (pentru că e așa de bine făcut, că nu înțeleg pentru ce m-aș mai strădui eu să schimb ordinea cuvintelor): „Inner City este înconjurat la sud de Grand Canal, iar la nord de Royal Canal, ambele construite la sf. sec. 18 pentru a lega orașul Dublin de râul Shannon și coasta vestică a Irlandei și a ușura astfel schimburile comerciale și legăturile de transport cu restul țării.” În plus, „canalul a fost folosit în scopul pentru a fost creat până în 1960, când a fost văzută ultima oară o navă cargo trecând de-a lungul lui.” Între timp natura și-a intrat în drepturi, completând cu frumusețe și sălbăticie opera Omului. Bine, zona e tot citadină, întâlnești case și mici magazine, dar cam atât.  

A fost plăcută plimbarea... Grand Canal se varsă în râul Liffey și de acolo incepe o parte din zona industrială a portului. Noi însă n-am ajuns până acolo, ci am cotit-o spre oraș în dreptul micii ecluze Portobello și am ținut-o tot înainte pentru că realizasem că mai aveam un obiectiv important de bifat: statuia ce o înfățișează pe Molly Malone, în capătul nordic al celebrei Grafton Street. Molly este personajul principal dintr-un cântec tradițional, o frumoasă vânzătoare de pește care ar fi murit de o boală febrilă („she died of a feber/and no one could save her” ). Sculptura este realizată de Jean Rynhart și, „cunoscută fiind înclinația dublinezilor spre zeflemea, decolteul generos al lui Molly i-a atras și alte porecle: „The flirt in the Skirt” , „The Dish with the Fish” , „The Trallop with the Scallop” și „The Dolly with the Trolley”” .  

... Ca întotdeauna, mai aveam chestii pin-uite pe hartă. Mereu am în plus, just in case. Citisem ceva despre Marea Foamete din 1845-1849, văzusem și un film, nu de mult, pe Netflix, care mă marcase și mi-ar fi plăcut să aflu mai multe vizitând The Famine Ship Museum, o replică a vasului Jeanie Johnston, care a făcut numeroase curse Irlanda – America, salvând mii de oameni. Nu mai aveam energie; poate va exista o dată viitoare în Dublin, mi-ar plăcea mult. Am luat primul autobuz spre casă, ne așteptau finii să ne scoată la masă, undeva, pe lângă mare... Despre asta, în episodul viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 310 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI