Biciclind pe Ring of Kerry (V)

TIPĂREȘTE

Ultima zi a turului debutează cu o rătăcire de traseu ce ne duce taman în curtea unui fermier. Iar de acolo drum înfundat…

Atâta doar că nu ai cum fi supărat să ţi se lungească traseul cu 2 kilometri dacă te învârţi printr-un loc aşa de frumos precum dealurile verzi ale Irlandei.

Revenim pe Eurovelo 1 ce se scurge pe lângă Ring of Kerry mare parte sau chiar îl încalecă pe unele porţiuni.

Dintr-o dată ne pomenim în mijlocul unei adevărate curse cicliste, cu pedalatori de toate vârstele, biciclind cu scopul de a se clasa cât mai sus la o întrecere locală.

Până la Gleinbegh drumul ne poartă pe dealuri, cu Oceanul Atlantic de-a stânga noastră, fapt care ne imprimă un avânt considerabil date fiind priveliştile ce se succed necontenit.

Orăşelul pomenit mai sus pare o oază de linişte, cam amorţit într-o sâmbătă dimineaţa, ceva agitaţie înregistrându-se doar pe şoseaua naţională ce-l străbate.

Ceva mai agitat găsim Killorglin-ul, cu copii care fac mişcare pe terenuri de sport, localnici ce merg la cumpărături ziua în amiaza mare sau cu alţii care lenevesc la soarele tomnatic pe terasele puburilor. La una dintre ele facem şi noi pauza de hidratare – cu cidru –, având astfel prilejul de a ne minuna de frumuseţea locului, dată de aranjamentele florale din zona centrală, casele şi, mai ales, vitrinele foarte colorate.

Cu forţele refăcute pornim în parcurgerea porţiunii rămase până la obiectivul pe care nu am dorit sub nicio formă să îl ratez, deşi îmi cam încurca programul circular al traseului: Gap of Dunloe.

De acest loc m-am îndrăgostit de cum am văzut primele fotografii şi nu concepeam să nu fie inclus în itinerariul meu.

Efortul depus creşte după ce treci de Kate Kearney's Cottage, locaţie la care lumea poate servi masa şi de unde cei mai leneşi sau amatorii de trăsuri pot urca în aceste mijloace de transport pentru a fi duşi către trecătoarea dintre munţi.

Drumul nu prea lat, cam cât să încapă o maşină şi o bicicletă, pleacă din dreptul unei case cu o grădină superbă şi te duce spre primul poduleţ de piatră pe care lumea se înghesuie la poze, apoi trece pe lângă un lac mic după care se îndreaptă către munţii ce se despart doar cât să-i permită să se furişeze prin acea deschizătură.

Deşi se poate trece pasul cu maşina dincolo, către sud, sunt puţine persoane care o folosesc. Se merge pe jos, cu trăsura, bicicleta sau motocicleta, având astfel posibilitatea de a te bucura şi de aerul curat din jur.

Frumuseţea locului mă copleşeşte! Iar oile vin să întregească acest bucolic peisaj, părând pete albe aruncate la întâmplare pe covorul verde al ierbii, printre pietroaiele rostogolite de undeva din susul munţilor.

Iar unii oameni chiar au case şi locuiesc permanent pe aici…

Noi plecăm spre Killarney să încheiem bucla începută acum 4 zile. Moment în care apare prima defecţiune tehnică: pană pe faţă la bicicleta lui Cristi.

Nu ne complicăm cu schimbatul camerei, pompăm aer şi mărim ritmul pentru a parcurge cât mai mult din ultima porţiune de traseu. Şi reuşim să ajungem în respectivul oraş, dar acolo aveam să ne confruntăm cu o mare problemă: nu însemnasem nicăieri locul în care lăsasem maşina. Undeva pe o alee lăturalnică, desprinsă dintr-un drum aflat la intrarea în localitate…

Cristi ţinea minte denumirea unui parc. Introducem acel parc pe GPS numai că, odată găsit, nu aducea deloc cu zona căutată de noi. Astfel că ne sucim, învârtim şi rotim prin oraş până ne săturăm şi luăm o pauză, la o bere eu şi un suc de portocale el – deh, e şofer! -, în Murphy's Bar, unde vizionăm şi meciul de rugby Irlanda – România contând pentru Campionatul Mondial.

Barmanii şi patronul erau echipaţi în tricourile naţionalei lor, un singur angajat făcea notă diferită – nu pot spune discordantă din moment ce avea ca vestimentaţie o cămaşă albă şi cravată verde.

Când scorul ia proporţii ruşinoase pentru ai noştri, patronul se îndreaptă spre locul în care ne aflam – între timp aflase de unde ne tragem – şi ne adresează cuvinte de compătimire şi de consolare. Frumos din partea lui!

Cu setea ostoită, identificăm încă din pub destinaţia râvnită, astfel că ne ia 3 minute să ajungem de la crâşma din centru şi să găsim atât autoturismul cât şi un indicator pe care era afişat parcul reţinut de Cristi. Doar că, să ajungi la el aveai de mers încă vreo 2 kilometri în direcţia indicată…

Astfel îmi duc la bun sfârşit proiectul (că se pomeneşte mereu acest termen mai peste tot) conceput în vară.

Au fost patru zile memorabile, pe parcursul cărora am descoperit parte din Irlanda, oamenii săi foarte sociabili şi frumuseţi naturale ale acestei insule.

Pentru amatorii de ciclism sau drumeţii recomand călduros un traseu prin Comitatul Kerry.

Iar pe mine deja mă atrage Comitatul Galway cu sălbatica regiune Connemara.

Cine ştie, poate chiar vom pune în practică “proiectul” ce prevede anual o săptămână de concediu pe bicicletă. Până ne mai ţin puterile…

---

VIZUALIZĂRI: 180 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI