Alfama & Graca... pieton fără spor prin labirintul istoric al Lisabonei autentice

TIPĂREȘTE

Recunosc, îmi place ironia celebrului scriitor portughez José Saramango, am fiert și eu în sucul meu propriu în Alfama în iunie 2013, într-o cursă scurtă contracronometru, doar pentru a trage superficial câteva tușe prin tabloul ei colorat și arhaic și pentru a mă îndopa cu niște sardine la grătar.

Am reluat serios balada mea urbană în 2016 prin Lisabona veche și autentică, urcând pe alte trepte tocite prin cartierul cel mai vechi, Alfama, dar am mușcat de data asta bine și din vecinul ei, cartierul Graça, la fel de istoric, cu o oglindă vintage, cocoțată deasupra ei pe cel mai nordic deal... o premieră pentru picioarele mele... nu prea s-a scris despre acest barrio pe site...

Dar Alfama este eroina mea iubită din cartea multicoloră a Lisabonei... am suspinat de dorul ei trei ani de zile... voi încerca să pictez tabloul ei complet, cu punctele ei esențiale, obligatorii pentru orice turist, așa cum scrie în orice ghid, încercând timid să vă învălui mai întâi în atmosfera ei de neuitat.

Am savurat panorama Alfamei surprinzătoare peste acoperișuri de teraocotă, cartierul popular e plin de personalitate și farmec maur din punctele de belvedere clasice în Porta del Sol și Santa Luzia, am renunțat să mai mă cațăr a doua oară pe meterezele castelului Sao Jorge, mă omora căldura și toropeala, oricum dormeam cu capul pe pernă chiar la poalele lui... am preferat să mă rătăcesc artistic în inima acestui pueblo faimos.

Alfama (al-hamma – izvor în arabă) aflată la poalele castelului unde s-au auzit odată zdrăngănit de armuri ale Evului Mediu, coboară în trepte pe o colina săracă și pietruită spre apele lui Tejo, ea se trezește dis de dimineață în zgomot de tramvai istoric de culoarea gălbenușului, ce scrășnește metalic din dinți și adoarme duios, târziu în noapte, în casele ei de fado renumite, dar eu fiind solo eu nu m-am aventurat noaptea, că-l pierdusem demult pe Romeo pe o cărare veche.

Ce este Alfama pentru mine? e aceeași doamnă bătrână numită Lisabona, care a supraviețuit violențelor marelui cutremur, ea poartă în cap coroana castelului de piatră, e machiată la față cu azulejos și vopsele pastelate de toate culorile, fardurile ei au mai crăpat și s-au deteriorat grav pe ici și colo, dar baba mea se ține bine în baston și merge ca și mine, șontâc pe niște labirinturi de străzi cu trepte, unele abrupte, a căror geometrie e plină de taină... doamne ce am mai gâfăit în pantă la urcuș... am înjurat la greu neputința mea de om fricos cu vertigii, sunt și eu un biet pescar bătrân, ce iubește doar malurile joase.

Pentru cei care nu ați fost acolo și veți merge pe viitor, vă rog să urmăriți un tablou matinal autentic... două doamne portugheze, de vârstă memorabilă, încruntate de riduri, mă examinează curios de sus de la două balcoane cu fier forjat, ce se pupă în spațiul îngust al unei străzi pe o clădire vopsită în alb, extrem de înaltă... nu prea curge soarele pe fundătura unde am nimerit par hasard... una udă florile roșii și își bagă nasul în ghiveci, cealaltă, mângăie duios pisica neagră, cu coatele sprijinite pe o pernă mare, pusă pe pervaz... peste drum, deasupra capului meu, dona Maria întinde o sfoară de rufe proaspete și se avântă în conversație cu vecinele de cartier, ca într-o mare familie... ce cauți tu aici străine? ... caut sufletul cartierului modest, caut lucruri simple și poezia lusitana, adulmec miros de mâncare cu arome locale, ce se prăjește în tigăi și brusc mi se face foame.

Am tocat cartierul haotic fără spor, m-am învărtit în cercuri de multe ori, m-am rătăcit și am aruncat harta păgubașă, mi-am urmat instinctul și mi-am suprasolicitat nasul... cu ochii pe sus și pe jos, atentă la solul pavat cu pietre colțuroase, de multe ori... pantofii sport cu talpă groasă, antiderapantă luați de mine de la un târg din Olanda în mod special, nu prea m-au ajutat, în San Estevao era gata să-mi frâng gâtul, cu ochii pe o scară cu prea multe trepte, ducă-se pe pustii, nu sunt capră, precis mă ia amețeala.

Am vânat cu arcul ce a vrut retina mea, străzi răsucite, înguste, am făcut piruete disgrațioase si strâmbe pe niște unghiuri imposibile, urcă si coboară, oare ce mă asteaptă acolo unde scrie Beco de Carneiro, Beco de Cruzez, Beco de Santa Helena, prea multe ulicioare... jocul cu necunoscutul a fost provocator și delicios în senzații de toate felurile.

Ce am făcut eu pe straduțele Alfamei? ... mișcare, am făcut un reportaj cu culorile pastelate ale caselor, am mirosit flori ceramice de azulehos, am ascultat cântec de păsări colorate pe unii pereți, am spălat cu ochii covoare geometrice ceramice galbene, verzui, albastre, am simțit nevoia să cârpesc petece pe locurile cojite, am vazut scene mitologice decolarate de vreme pe o placă, am numărat mese și scaune scoase afară la stradă, de micii patroni de localuri, am jucat mingea cu puștii portughezi ce făceau dribling pe scări și șutau prin pereții mai scorojiți, am spus bom dia unei puștoaice ce butona în ușă, afară un laptop, cu fundulețul direct pe prag.

Alfama e spectacol în aer liber, m-am plimbat leneș pe sub ghirlande colorate de hârtie, am primit în cap bobârnace de la soare, am pipăit pereți bolnavi ce aveau nevoie de renovare si bani, m-am ciocnit cu gospodine cu sacoșa ce urcau agale pe scări, mi-am pus frâna la picioare si m-am proptit solid cu talpa pe un deal înclinat si strâmb, dintr-o casă ieșea un moș cu un baston ce râdea simpatic foc de mine.

Am stat în alertă... cu ochii pe sus am inventariat câte o iconită pe la ușile de lemn vopsite, un dragon, un blazon nobiliar, un pom verde obosit, o băncuță într-o piațetă mignonă, doi îndrăgostiti ce coborau pe o scăriță abruptă spre nivelul următor si multe baruri locale... am intrat și eu într-unul vopsit în portocaliu pe interior și am băut o bere.

Aflați că aleile se cheamă Becos, scuarurile mari se cheamă Largos, m-am rugat la doamne doamne în două biserici mari deschise și am bătut la poartă în alte două mai mici, ascunse în interiorul cartierului, m-am închinat umil la ele, că au supravietuit parțial și miraculos în timpul cutremurului de 9 grade de la 1775.

Alfama, fascinantul cartier modest, fondat de romani a fost dorit si locuit de mauri timp de patru secole... cartierul a călătorit la viața lui prin toate epocile istorice, încorsetat strategic printre ziduri, unele se mai văd și astăzi pe ici și colo.

In Evul Mediu, după marele cutremur din 1775, bogații se mută la vest și cedează teritoriul ei pescarilor, marinarilor și săracilor.

Deși Alfama a rezistat cutremurului, nu mai exista astăzi case maure, dar atmosfera de medină am simtit-o prin tipologia locului... casele stau pe coline abrupte, înghesuite una într-alta sub aripile castelului, emblema orașului.

CASTELUL SAO JORGE

Castelul Sf Gheorghe e leagănul așezării ridicat în scopuri strategice în sec. 5 și consolidat de mauri în sec. 9, el stă mândru în șa la etajul superior al unei coline, îl vezi din orice punct al Lisabonei... el a fost reședință regală în sec. 14-16, până în timpul domniei regelui Manuel I.

Panorama de la nivelul turnurilor sale merită toți banii, biletul costă 8.50 euro, eu am rezonat mai mult cu vederea lui de ansamblu, nu voi broda povești istorice despre el, s-a mai scris pe site. Grădinile și străzile înguste din micul cartier Santa Cruz din interiorul zidurilor sunt autentice. (castelosaojorge. pt/en.)

La vestul cartierului stă severa Catedrala Sé, la nord est minunata biserică Santa Engracia devenită Panteon National și aproape e biserica și mânastirea Sao Vicente de Fora.

Tramvaiul 28 mi-a acordat generos diploma de mare leneș, doar cumpărasem un card viagem reîncărcabil de la un robot în metrou... nu am repetat scenariul cu traseul lui 2013, ce debutase cu elan pietonal, din dreptul Casei de Bicos, unde este acum fundația Saramango... am procedat exact invers... mi-am luat jucăria mobilă de vacanță și m-am suit sâmbăta la ora 8 a. m, în tramvaiul Lisabona... era lejer la cap de linie în Praca Moniz... lumea se va sui mai târziu în el, claie pe gramadă... am prins scaun la fereastra fără geam și am mers cu el fix 8 stații, traversând Rua de Cavaleiros , coborând pe Calcada de Santo Andre , urcând spre Rua dos Lagares... restul statiilor le-am uitat deja... în final recunosc ușurată Largo da Graca , unde cobor mândră ca un păun.

Cartierul Graca , fost cartier muncitoresc din sec. 19, mi-a dezvăluit un tablou de clădiri vintage, dar și moderne, el stă deasupra Alfamei, oferind panorame uimitoare cu ceva comori de artă si vechi palate... geneza acestui barrio e legată de biserica augustinilor, fondată în 1305.

Am explorat zona curioasă, e destul de comercială, extrem de veche, eu însă am fost trimisă la cucurigu de prietena mea @mecuț pentru a survola panorama Lisabonei dintr-un miradouro mai puțin cunoscut de turiști.

Am remarcat rapid accentul pus pe culoarea roz și verzuliu a unor clădiri și arta graffiti, extrem de explozivă pe o stradă laterală linistită, am acostat apoi un polițist, nene spune-mi și mie unde e miradorul ascuns... tipul era bătut în cap, vorbea doar portugheză și a dat din umeri, întrebând în van un muncitor de culoare ce săpa pe acolo niște gropi.

Intru într-un un chioșc de tutun deschis și aud fericită vânzătorul vorbind în franceză cu un turist.

,,Madame, il est a cotè’’, mă conduce monsieur afară în stradă și-mi indică direcția... era chiar sub nasul meu, observ clădirea impunătoare a unei mânăstiri, ajung după câteva răsuceli într-o grădină linistită și apoi pe o esplanadă cu trei pini mari, salut victorioasă panorama spre castel la stânga si –mi agăț cartierul Mouraria și Baixa pombalină la picioare.

In spatele miradorului Graça numit și Miradouro Sophia de Melio Breyen Andersen , o poetă prezentă printr-o statuie de bronz, se ridică biserica înăltată în sec. 13, pe locul unde Afonso Henrique și-a instalat tabăra in timpul bătăliei cu maurii.

Actuala haină a bisericii Igreja da Graca datează din secolul 18, am intrat în interior și am admirat acolo compozitii de azulejos și statuia lui Isus ce poartă crucea, purtată prin oraș în cadrul procesiunii din timpul Paștelui... am platit 2 euro pentru un pliant cu explicații istorice detaliate si aflu ca in complexul mânăstirii se află o unitate militară.

Părăsesc terasa, bifez rapid si al doilea miradouro mai încolo, Nossa Senhora do Monte și merg pe jos la vale două stații de tramvai fotografiind fațade cu azulejos pe Rua da Vaz do Operario, până ajung în Campo de Santa Clara ... pentru a revedea biserica Vicente de Fora, aflată în afara zidurilor Alfamei și a pătrunde pentru prima dată în incinta mănăstirii, pe dreapta.

Igreja de Sao Vicente de Fora sau Mosteiro de Sao Vicente e amplasată pe locul unde D. Afonso Henrique a construit odată un templu.

Mănăstirea alăturată augustină pastrează într-un claustru superb panouri de azulejos din sec. 18 și la etaj am rasfoit cucerită 38 de panouri de ceramică cu fabulele lui La Fontaine, unele fiindu-mi chiar necunoscute. Complexul pe exterior nu mi-a dat fiori, e rece, dar în interior am căscat gura la multe capodopere artistice.

Am trecut apoi prin Arco de Sao Vicente și am nimerit programat de data aceasta în faimoasa Feira da Ladra , adică piața Hoaței, un talcioc cu vechituri celebru, a cărui origine merge înapoi pănă în secolul 12. (deschisă marti si duminică –orele 7.30-1pm.)

Atmosfera e veselă, colorată, multi turisti ca și mine pe post de spectatori cu ochii la tarabele înșirate pline de obiecte folosite, obiecte vechi de artă, multe cărti întinse pe jos, aparate de radio vechi, plăci vechi cu azulejos și tot felul de măruntișuri.

Am trecut doar în revistă mai jos tot în Campo Clara biserica Santa Engracia devenită Panteonul National, unde dorm mari personalităti ale istoriei portugheze, inclusiv Amalia Rodrigues, am descris deja obiectivul în 2013.

Am lăsat în spate edificiul impozant alb cu o cupolă admirabilă, întrebându-mă doar dacă ghidul român ce lucra acolo de 12 ani, era de serviciu... ultima dată am coborat de aici la vale, spre gara Santa Apolonia pentru a merge în vizită cu autobuzul la Muzeul de Azulejos ... (vezi impresii), după ce treci de Muzeul Militar , vechi arsenal din sec. 18. cu multe decorațiuni de azulejos.

Am continuat itinerariul cu jucăria galbenă și am ajuns în Largos de Porta do Sol , adică poarta de intrare a soarelui, salutând doar pe exterior clădirea roz a Muzeului de Arte Decorativa , nu aveam poftă de spatii închise după o oră și jumătate închisă în mânăstirea Vicente de Fora.

Museo-Escolas de Artes Decorativas se află în fostul palat Azurara care a aparținut unui bancher bogat, ce a donat colecția sa de artă statului portughez.

Urmează un scurt popas în miradorul numit Porta do Sol, care a fost una din cele 7 porti maure ale Lisabonei, în acest balcon am deschis o nouă fereastră la orizont spre râul Tejo... pe terasă se află statuia sfântului Vicențiu, patronul orașului, care ține în mână o barcă pe care sunt doi corbi, alte simboluri ale capitalei.

In apropiere este Miradouro de Santa Luzia , cel mai vechi din Lisabona, el este așezat pe o platformă amenajată pe fostele ruine ca apartineau unor fortificații maure... admir mica biserică albă Santa Luzia ce se vede și din tramvai, am gasit-o tot închisă. Pe peretii exteriori o placă cu azulejos albastră desenează artistic Piața Comertului înainte de marele cutremur si asediul castelului Sao Jorge de către creștini.

De pe terasa romantică cu coloane și o bouganvillea admir relaxată cartierul Alfama, printre acoperișuri se profilează cupola bisericii Sao Estevao și Panteonul.

Aventura mea pietonală devine mult mai palpitantă odată ajunsă în inima cartierului vechi, e machiat cu toate culorile, sunt cu ochii pe case și pe fatadele vopsite pal, în roz, verde, galben, alb, bleu, fardurile sunt mai sterse pe unele străduțe, scările nu se mai termină, aici e sufletul cartierului, aș avea nevoie de motoare bune în picioare să strabat toate usile ce se deschid in fața mea... inima Alfamei e în trecut, mă trezesc fericită în Largo de Sao Miguel , trecut pe lista mea, unde descopăr o biserică veche, în stil manuelin și baroc din secolul 17. Ea a supravietuit cutremurului devastator printr-o minune si detine decoratii și picturi ale unui mare artist portughez, Bento Coelho da Silveira.

Studiez dintr-un unghi strâmb un palmier verde așezat într-un scaun de piatră chiar în mijlocul piatetei denivelate, înveselită de ghirlande colorate, cred că au ramas agațate acolo din iunie, cand e festa Sf Anton... un proprietar de bar asteapta musterii în fata unor mese scoase afară... un grup de turiști cu ghid ascultă povestea celei mai vechi case din Alfama, o văd și eu, e renovată, înaltă, îngustă, cu multe etaje și e mov.

Aflu că o grămadă de case au fost renovate, că fiecare imobil se uită în această încrengătură de străduțe în altă directie și că generatiile de portughezi trăiesc aici fericite și se amestecă și cu unii străini, mai ales studenți, ce au ales să locuiască în cartier.

O iau ezitant la o bifurcație spre stânga spre Calcadinha de Sao Miguel și sunt atrasă ca un magnet de turnul altei biserici necunoscute.

Mă trezesc în vârful unei străzi și poposesc o clipă pe Rua Castelo Picao, mă învârtesc, mă răsucesc ca titirezul turistic confuz prin labirint și undeva, într-un plan mai jos atac ca un cavaler fricos și debutant Escadinhas de Santo Estevao .

Zona este extrem de pitorească, scările se etalează elegant în fața mea, pe o linie ascendentă și în final ajung lângă biserica Estevao, veche din sec. 13, aceasta e biserica regelui Dionis I, ea a fost distrusă complet de cutremur si reconstruită... aici e o mică terasă unde descopăr cu uimire un nou mirador, peste ziduri am prins cu aparatul foto un crâmpei din Alfama de pe coltul sud vestic.

Refac traseul de întoarcere, cobor pe Escadinas de Santo Estevao, depăsesc o fântână veche de azulejos și ajung în comerciala Rua dos Remedios, dominată la capăt de Ermida de Nossa Senhora dos Remedios , fost adăpost pentru pescari.

Cobor spre rău si ajung în Largo Chafariz de Dentro , unde dau nas în nas cu perechea de americani din excursia mea de la Fatima... erau super încântati de vizita făcută în Muzeul Fado , o experientă iubită de amatorii muzicii portugheze.

Acest muzeu îmbrăcat într-o haină roz se află la intrarea în cartierul Alfama, pe un colț sudic, colectia sa prezintă istoria muzicii fado și a chitarei portugheze din sec. 19 până astăzi.

Continui drumul pe Rua de sao Pedro, am pierdut piața de pește de dimineată, trec prin Largo de Sao Rafael, apoi cu harta in mână o iau pe jos spre Rua Sao Joao da Praca si mă depărtez de Alfama.

La dreapta în apropiere e curioasa Casa dos Bicos sau Casa Bras de Alburquerque, construită în 1523, ea sare imediat în ochi prin fațada ei îmbracată în piatră sub formă de diamant. După cutremurul din 1775 famila Albuquerque vinde casa... în prezent ea este sediul Fundatiei Jos Saramango și sediul unei biblioteci.

Secvența finală a Alfamei am completat-o în ultima zi a sejurului meu în catedrala Sé în repetitie și la biserica Santo Antonio pentru prima dată... am mers pietonal, obiectivele se aflau la circa 800 de metri de hotelul meu, Grande Pencoa Alcobia.

Catedrala Se , cea mai veche biserică a Lisabonei, arată ca o cetate medievală cu două turnuri pe exterior, ea a fost inițial numită Santa Maria Mayor și a fost ridicată de D. Afonso Henrique, după modelul roman al vechii catedrale din Coimbra... personal am gasit-o pe interior foarte rece și întunecată.

Ea a fost ridicată de D. Afonso Henriques în secolul 12, dar actuala clădire e fructul unui melange de stiluri și modificări succesive. Interiorul ei este auster si sumbru, am fugit spre sora ei mai mică, în jos la vale, în urma tramvaiului 28.

Pentru amatorii de istorie romană în spatele catedralei în Patio do Aljube se află Museo do Teatro Romano , construit pe vremea împăratului Octavian Augustus.

Igreja de Santo Antonio –aflată un pic mai jos de catedrală e ridicată chiar pe locul casei natale a celui ce se numea în realitate Fernando Martins de Bulhoes sau fratele Antonio, după admiterea sa în ordinul franciscan.

Biserica m-a cucerit imediat prin dimensiunile mici, am urcat o pantă unde am alunecat pe un pietroi cu ochii la statuia Sfantului Anton, plasată afara în stânga bisericii în stil baroc, am uitat să arunc o monedă în cartea din mâna sfântului... nu vă spun de ce.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona chiar în acest loc și a murit la Padova în Italia pe 13 iunie 1231. El este patronul sfânt al orașului si protectorul marinarilor si naufragiilor, de asemenea el protejează tinerii căsătoriti și se bucură de mare popularitate printre portughezi.

Biserica actuală a fost ridicată în sec. 18 prin contribuția arhitectului Mateus Vicente de Olivera, pe ruinele fostei biserici manueline din sec 16, disparută în urma cutremurului.

Casa părintească a călugărului a fost transformată în capelă în sec. 15... locul nașterii sfântului e scos în evidentă printr-o statuie din sacristie.

Am găsit și o placă de azulejos ce ne povestește că papa Jean Paul II s-a rugat în camera unde s-a născut Sf Anton.

Sărbătorile Sf Anton din iunie sunt evenimentul anului în Alfama și pe Avenida da Liberdades, unde are loc defilarea populară numită ,,marchas populares’’.

Concluzie

Alfama e un labirint fascinant în istoria Lisabonei, ea se explorează fără busolă și fără ceas, pietonal, e vie, animată, e o stare de spirit, e o hoinăreala răsplătită prin saisfactii inedite... am trăit pentru câteva ore povestea Alfamei, am râsfoit cateva pagini urbane și acum stau și eu cu ochii pe propriile-mi poze, bucuroasă că aventura mea turistică s-a repetetat fericit si am îmbogătit tabloul cu noi tușe, fără să am pretenția că am văzut tot, chiar e imposibil...

Va rog atasati un clip video despre Alfama, posibil cantecul Amaliei Rodriguez.

---

VIZUALIZĂRI: 3108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI