Keukenhof – pierdută printre flori

TIPĂREȘTE

Bine v-am regăsit! După cum vă povesteam în rewiew-ul cu Bobbjeaanland (vezi impresii), eram de aproape o săptămână la prietenii noştri din Brecht când s-a pronunţat prima oară cuvântul KEUKENHOF dar, pe atunci, chiar nu ştiam la ce se referea.

În primul week-end petrecut acolo, am fost luaţi pe sus în maşină, că este ultima zi de vizitare a celei mai mari grădini de flori din Europa, aflată în Olanda. Sunt prinsă în offside, nici nu auzisem şi nici nu citisem despre subiect, ceea ce nu prea mă caracterizează, eu fiind îndeobşte genul care se pregăteşte în avans. Afară cerul era gri, plin de nori sumbri aşa că mi-am pus trenciul şi ghetele fără prea mare tragere de inimă, gândindu-mă cu regret că e o pierdere de vreme să văd flori tremurânde în vreo grădinuţă oarecare, îndoite sub bătaia vântului şi a frigului (erau cam 5 grade pe la 9.00 dimineaţa). În fine, urcăm în maşină şi setăm GPS-ul pentru Stationweg 166a, 2161 AM LISSE.

Ştiţi, probabil, că între Belgia şi Olanda nu există o frontieră cu puncte de trecere, în 20 minute am şi primit mesaj pe telefon că sunt în Olanda, pe o altă reţea de telefonie. Drumul a fost destul de lung, peste 1 oră, aşa că am cerut mai multe informaţii despre destinaţie. Ai noştri prieteni mai fuseseră de câteva ori şi erau în temă, ea mai ales, specialistă în floricele, de când era mică în Bielorusia, patria-mumă.

Se pare că Lisse este un orăşel mic aflat între Amsterdam şi Haga (bifate de mine anterior şi post (erior)), numit „Grădina Europei”. Parcul, aflat în nord-vestul localităţii, funcţionează din 1949 când primarului i-a venit strălucita idee să facă o expoziţie florală în care cultivatori din toată Europa să vadă cei mai stranii hibrizi posibili.

Mai vreau informaţii aşa că ne uităm rapid în telefon pe wikipedia şi aflu că acest Keukenhof înseamnă „domeniul bucătăriei” şi că denumeşte parcul din domeniul Castelului Teylingen încă din sec. XV. Încă de pe atunci adăpostea o gradină de legume pentru Gravin Iacoba de Bavaria, doamna casei. În 1840 se amenajează în acest loc un parc proiectat în stil englezesc de către arhitecţii peisagişti Zochter şi fiul, care au conceput şi Vondelpark din Amsterdam.

Acum aflu că este nu o simplă expoziţie ci un parc de 32 ha, în care se cultivă şi se expun lalele, în principal, dar şi alte flori, prietena mea vorbeşte înfierbântată despre el ca despre o Mecca a pasionaţilor. Mda, îmi plac florile dar nu sunt specialistă, în afară de câteva tipuri autohtone, mă pierd în denumiri şi nu mă pricep mai deloc în îngrijirea lor de lungă durată (nu daţi în mine, vă rog, eu am alte pasiuni…:))).

Aud în premieră că lalelele nu sunt originare din Olanda ci din Asia (sunt varză, deci) şi au devenit mania horticultorilor europeni prin sec. XVII, Tulip Mania, investindu-se bani frumoşi în ele.

Acum îmi aduc aminte că am citit undeva, mai demult, cum că una dintre primele bule speculative din istoria economică a lumii a fost generată de nebunia comerţului cu bulbi de lalele. În februarie 1637, în punctul culminant al speculaţiilor, un singur bulb de lalea putea valora de zece ori mai mult decât venitul anual al unui meseriaş calificat. În 1642, după ce piaţa s-a liniştit, preţurile căzuseră la o zecime din valorile maxime. În Lisse s-a deschis atunci şi un Muzeu Zwarte Tulip (Laleaua Neagră).

Cam asta ar fi, pe scurt, istoria parcului şi, între timp, zburăm pe autostrăzile Olandei, apropiindu-ne de orăşel.

Dragii mei, poate voi sunteţi mai umblaţi şi mă puteţi contrazice, dar eu nu am văzut nicăieri în Europa aşa reţea de autostrăzi, se intersectează câte 6 în acelaşi timp, indicatoarele sunt insuficiente, fără GPS erai mort. Prietenul nostru se descurca de minune, căci umblă mult şi este familiarizat, dar cu soţul, când le-am împrumutat maşina, era să ne pierdem de câteva ori, apăsasem greşit pe GPS şi trecuse din engleză în olandeză, un adevărat dezastru. Dar a trecut...

Accesul către parc se poate face de pe autostrăzile A4 sau A44, dacă sunteţi cu maşina, dar puteţi ajunge aici şi din Amsterdam cu mijloacele de transport în comun. Chiar din gara aeroportului, puteţi lua 3 autobuzuri diferite, bus 858 Schiphol – Keukenhof, bus 854 din staţia Leiden CS şi bus 850 Harleem CS – Keunkenhof. Puteţi achiziţiona on-line biletul de transport tur-retur combinat cu cel de intrare în parc, 23,50 euro pentru adult şi 12,50 euro pentru copil.

În sfârşit, ajungem la destinaţie. Coborâm chiar în faţa casei de bilete şi cumpărăm tichete în valoare de 16 euro pentru adulţi (inclusiv seniori) şi 8 euro pentru copiii între 4 şi 11 ani, cei sub 3 ani având gratuitate.

Pe un panou mare este afişat programul sezonier care se modifică uşor, anual, în 2015 fiind între 20 martie şi 17 mai, noi am prins atunci ultima zi pe 20 mai. Ca regulă generală, parcul găzduieşte expoziţia începând cu jumătatea lunii martie până la jumătatea lunii mai, de aceea, în anul când vă hotărâţi consultaţi site-ul lor keukenhof.nl/en.

Orarul de vizitare este între 08.00 şi 19.30 iar casa de bilete se închide la 18.00. Am văzut că este wifi în tot parcul. Bagajele le puteţi depozita în dulapuri, puse la dispoziţie gratuit. Dacă sunteţi cu copilul din dotare, puteţi solicita gratuit un cărucior, în funcţie de disponibilitate sau puteţi rezerva unul anticipat.

Este permis şi accesul cu câini, în lesă.

Tot de la intrare am cumpărat şi o cărticică cu ghidul parcului (5 euro) şi am plătit parcarea (6 euro), aflată vizavi de intrarea principală, foarte mare şi încăpătoare.

Am luat gratuit şi o hartă detaliată a parcului care cuprindea nu numai expoziţiile permanente, ci şi cele temporare sau evenimentele din perioada respectivă. De exemplu, dacă ajungeam acolo la sfârşitul lui martie aş fi prins Chopin weekend sau Festivalul folclorului şi al costumelor olandeze. Prin aprilie m-aş fi bucurat de concerte de muzică clasică, festivalul dansului polonez, expoziţii de Paşte, workshop-uri dedicate decorării pălăriilor sau amenajărilor peisagistice, parada florilor etc. O nebunie pentru cei care rămân în zonă şi pot veni în parc în zilele respective.

După intrare, până când ne-am organizat un pic, am citit rapid în ghid (editat în limbile engleză, franceză, spaniolă şi olandeză) că în fiecare an se alege ca temă a parcului o ţară, acum venise rândul Poloniei, astfel că titlul simbolic era Polonia – inima Europei, considerată o piaţă importantă de desfacere a lalelelor. De asemenea, erau omagiate figuri marcante ale istoriei poloneze precum Chopin, Copernic, Marie Curie sau Farenheit. Am aflat că la festivităţile de deschidere a fost prezentă soţia preşedintelui polonez alături de moştenitorul casei regale belgiene.

În acest an parcul dispunea de:

-5 pavilioane: Juliana, Wilhelmina, Oranje Nassau, Willem Alexander, Beatrix;

-grădini: Zocher, Japoneză, Historical, 7 numite inspiraţionale;

-o moară olandeză tipică;

-un castel cu o expoziţie de artă (4 euro);

-Paradisul copiilor (microfermă de animale, locuri de joacă);

-un debarcader pentru o plimbare cu barca pe canale;

-un Walk of Fame;

-o alee cu fagi (unii vechi de peste 160 de ani);

-un mozaic floral;

-locuri amenajate pentru vânzarea de bulbi şi pentru producătorii locali de produse din lemn, în special saboţi.

Imediat ce am decis pe unde să o luăm, am observat un grup de domnişoare îmbrăcate în costume populare poloneze, care au stat cuminţi la pozele turiştilor, inclusiv ale mele. În faţă, ne-a atras atenţia o cutie muzicală enormă, o flaşnetă cât o rulotă (erau mai multe în întregul parc) ale cărei melodii se derulau prin învârtirea unei manivele de către un băieţaş simpatic, nu am mai văzut ceva asemănător până şi de atunci.

Ne-am fixat pe hartă vizitarea primului şi cel mai vechi pavilion Juliana, datând din 1954, cel dedicat în întregime Poloniei. Doar că, realitatea parcului mi-a luat-o rapid înainte, mă gândisem iniţial că merg pe o alee şi dau de o clădire în care este o expoziţie florală, dar nu, nici vorbă, tot parcul este o expoziţie în aer liber, mergeam pe aleea principală şi mă uitam fascinată în stânga şi dreapta la copaci maiestuoşi şi la o multitudine de soiuri de lalele şi de alte flori minunate, de toate culorile curcubeului, plantate într-o mare de verdeaţă. Totul era amplasat strategic de peisagişti pricepuţi, practic nu aveai voie să calci iarba şi să le atingi, dar noi ne-am luat după alţii şi am mai comis-o, apropiindu-ne pentru câte o poză sau pentru a le mirosi. Erau turişti de toate naţiile, de la japonezi şi indieni până la englezi sau francezi, însă româneşte nu am auzit în ziua aceea.

Aleea principală era intersectată de altele secundare care te duceau în diverse locuri mai ascunse privirii, pline de minunăţii florale care îţi luau ochii. Cerul tot mai era gri dar încet, încet, la orizont am văzut o rază de lumină care după vreo 2 ore s-a transformat într-un soare arzător ce ne-a încălzit sufletele. Veţi găsi, în poze, luminile diferite date de acel amestec de soare şi nori specific Ţărilor de Jos.

Lângă sectoarele /parcelele cu flori erau panouri care explicau ceva, bănuiesc că soiul şi alte informaţii pe care nu le-am înţeles că erau în olandeză.

Parcul este împânzit de o reţea de canale de apă, ca nişte braţe ale unui râu şi podeţe care le străbat, de pe care poţi privi frumoase lebede şi alte păsări de apă care fac parte din fauna zonei.

Ce pot să spun, atmosfera te prinde, ochii sunt desfătaţi de coloristica peisajului iar nările sunt îmbibate de amestecuri variate de mirosuri florale astfel încât nu am ajuns la Juliana ci la Wilhelmina.

Am citit rapid în ghid că am ratat astfel muzeul Lalelei Negre, ghizi voluntari de limba engleză care mi-ar fi oferit informaţii interesante despre orice din parc (cum ar fi că bulbii naturalizaţi rămân în pământ şi după ce înfloresc, astfel că ei răsar după un an timp în care se şi (auto) multiplică). Mai era şi o mică cascadă naturală printre ferigi, iederă şi arbuşti, dar asta este, nu ne-am mai întors.

La un moment dat a apărut în dreapta noastră Historical Garden, pe care am admirat-o pe îndelete. O bijuterie peisagistică înconjurată de ziduri din cărămidă roşie, amintind de grădinile unui vechi castel. O varietate de soiuri de lalele, ierburi aromatice, arbuşti ornamentali şi băncuţe din lemn, ca să poţi să te bucuri de privelişte.

Pavilionul Wilhelmina găzduieşte, în principal, terase cu vedere la lac şi la lebedele albe care plutesc pe acolo, magazinaşe cu suveniruri dar şi expoziţia de artă a castelului Keukenhof. Nu am intrat în acea zonă pentru că aveam încă energie de exploratori şi simţeam că o să stăm mai mult decât este cazul cu ochii după prostioare de cumpărat. Am continuat drumul admirând statuile care sunt presărate, din loc în loc, atât pe alei cât şi în parcelele cu flori.

Dragii mei, mi-am dat seama că aici e o comoară naţională şi nici măcar nu eram pasionată de flori dar fiind atrasă de artă şi frumos (ca orice femeie), era imposibil să nu fiu impresionată de spectacolul care se desfăşura în faţa ochilor mei. Până şi copilaşul meu privea admirativ peisajul divin, ca şi mine, nu mai văzuse niciodată atâtea flori adunate într-un singur loc.

Am ajuns la Zocher Garden, un loc superb, proiectat de peisagistul cu acelaşi nume, după modelul englezesc. În mijlocul lacului era o fântână ţâşnitoare, lebede albe, negre, raţe sălbatice şi, mai ales, nişte cercuri din lemn, poziţionate la distanţă una de alta, care alcătuiau un fel de punte imaginară, pe care puteai să păşeşti ca Iisus, pe apă. Am stat acolo o vreme şi am făcut plimbări înainte şi înapoi peste lac, uimitor!

Din loc în loc erau băncuţe de lemn dar şi scăunele de piatră ca la Masa Tăcerii, unde puteai să te aşezi şi să priveşti luciul apei sau căsuţele de lemn plantate din loc în loc prin pădurea de poveste. Şi florile, peste tot unde te uitai erau numai flori!

Intrăm în zona pavilionului Orange Nassau, o clădire cu sticlă şi pereţii coloraţi în ton, înconjurat de Walk of Fame, bulevardul marilor artişti care au împrumutat numele lor unor soiuri de lalele, mozaicul dedicat lui Chopin, o fântână dar şi o zonă întinsă care semăna din elicopter cu o mare de cercuri concentrice.

În interior expoziţiile florale s-au schimbat la fiecare două săptămâni iar noi am fost vrăjiţi de multitudinea de tipuri şi de aranjamente deosebite. Se derulau workshop-uri şi demonstraţii de aranjamente florale dar nu am avut timp să privim cap-coadă, păreau interesante.

Continuând drumul am dat de Paradisul copiilor, care cuprindea o microfermă şi două locuri de joacă, unul dintre ele fiind denumit după Miffy, fetiţa iepuraş creată acum 50 de ani de Dick Bruna. Copiii noştri s-au amuzat fugărind găinile, porcii, căpriţele şi celelalte orătănii şi i-am lăsat vreo 10 min. ştiind că nu aveam să ne oprim deloc pe la locurile de joacă.

Am ajuns la cel mai mare pavilion din parc, Willem Alexander, botezat după numele moştenitorului tronului Belgiei, fiul reginei Beatrix. Construit doar din sticlă, avea un parter, etaj şi un acoperiş în forme de bucle. Era amenajat deosebit, în special cu lalele, crini, narcise şi orhidee, care îmbrăcau manechine, înveleau zecile de coloane metalice de susţinere, umpleau boluri de sticlă, de porţelan sau ceramice, de toate mărimile posibile, ceva de vis…Am văzut ateliere de sticlărie şi de pictură, toate în motive florale, cu artişti care se întreceau pe sine. Însă, mi-a venit rău după o jumătate de oră, mirosurile erau atât de puternice de parcă inhalasem etnobotanice, tot sistemul digestiv s-a revoltat puternic astfel încât a trebuit să ies afară în aerul proaspăt de primăvară.

Era şi un restaurant şi o zonă de relaxare de unde puteai savura o masă uşoară sau o cafea privind la spectacolul floral, dar datorită stării mele a trebuit să renunţăm.

Am decis să nu mai vizităm pavilionul Beatrix, aflat în diagonală la ceva distanţă, era limpede că în spaţiile închise aerul încins de la mixul de flori devenea toxic pentru persoanele mai sensibile. Adăpostea o expoziţie de orhidee şi am citit în ghid că ele reprezintă cea mai mare familie de plante din lume, cu peste 20.000 de specii.

Am luat-o din loc şi după puţin timp am ajuns la zona în formă de opt, ca o mică piaţă, unde trona, falnică, Moara olandeză clasică, care îşi plimba aripile de zor în bătaia vântului de primăvară. Este cea mai populară zonă a parcului, cu un spaţiu acoperit pentru picnic, debarcaderul pentru excursii cu ambarcaţiuni motorizate (în jur de 7 euro) şi multe tarabe ale fabricanţilor locali de saboţi, mândria lor naţională.

Moara este veche şi a fost funcţională vreme îndelungată, fiind donată parcului în anul 1957. Am urcat la etajele sale superioare şi am admirat panorama asupra parcului şi asupra canalului exterior pe care mergeau bărcile cu turişti. Era aglomerat, mulţi oprindu-se la producătorii de saboţi încercând să se târguiască. Bineînţeles că am cumpărat câteva perechi, mai mari şi mai mici şi am făcut poze încălţaţi cu nişte exemplare enorme, foarte haioase. Ne-am aşezat la o măsuţă aflată în spaţiul acoperit destinată picnic-ului şi am servit nişte cârnaţi şi bere, privind încântaţi la atmosfera din jur. Nu-mi plac cârnaţii belgieni, serviţi cu maioneza dar ador berea, printre cele mai bune băute până atunci.

În zonă era un mic canal cu o barcă acoperită pe jumătate cu flori galbene superbe, pentru poze cu tinerii îndrăgostiţi. Poza costa, dar nu mai reţin cât anume şi nu ne-am abţinut să facem şi noi câteva, ca amintire.

Din păcate, se apropiase timpul de plecare, nu am apucat decât să aruncăm un ochi asupra grădinii japoneze tradiţionale, ceea ce a fost o evidentă pierdere, ca şi faptul că nu am putut privi pe îndelete cele 7 grădini inspiraţionale. Am citit în ghid că acestea sunt realizate de un peisagist renumit care apare în emisiuni televizate, Rob Verlinden, în 7 stiluri, pentru a pune în evidenţă moduri diferite de abordare a florilor în funcţie de context sau necesitate. Stilurile pe care el le propune sunt: urban, tasty (cu flori şi bulbi primăvara şi cu legume şi fructe în restul anului, pe care să le şi mănânci), once upon a time (un aranjament circular în care să te refugiezi după o zi obositoare), upcycling (o grădină cu materiale din lemn care să te ţină conectat la natură), true colors (o gradină colorată cu arbori şi flori, cu mâncare şi băutură, cu pământ şi apă, cu zona de stat dar şi de mişcare), take it easy (o grădină hobby) şi temptation (o grădină atrăgătoare cu flori care seduc femeia modernă?! :).

Se zice că sultanii din vechiul Imperiu Otoman purtau la turban o lalea, ca şi simbol, astfel că numele de „tulip” se trage de la cuvântul persan „tulipan”, adică…turban.

În sfârşit, aflu că bulbii care se pot vedea în parc, an de an, provin în mod gratuit de la 87 furnizori de profil ai casei regale, fiind cei mai calitativi din ţară. Aproximativ 30 de grădinari care fac parte din personalul parcului îi plantează toamna, timp de 2 luni, pentru că sunt mai mult de 7 milioane de bulbi. După ce parcul se închide în luna mai, ei se dezgroapă şi nu se mai refolosesc.

La ieşirea din parc mi-am dat seama că am trăit o experienţă deosebită pe care vreau să o repet, cândva. Am ataşat multe poze, cuvintele sunt sărace în a descrie ce oferă această grădină minunată!

Cam asta ar fi povestea parcului Keukenhof, dacă aveţi cumva ocazia, să nu rataţi aşa ceva!!!

---

VIZUALIZĂRI: 6305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI