Insula fără nume

TIPĂREȘTE

Prea multe nu îmi aminteam de Ioannina.

Deloc de mirare: o unică vizită, în fapt o oprire de o noapte în 1991, la primul nostru circuit în Grecia, când, venind dinspre Peloponez, mai precis de la Olympia, luasem feribotul la Patras și ne prelinsesem mai apoi de-a lungul litoralului Mării Ionice, care arăta - vă asigur - complet diferit de ceea ce se vede astăzi, pentru a ajunge abia seara în oraș frânți de oboseală. Pe hârtie, adică pe hartă, drumul nu părea așa de lung, dar când te deplasezi într-un microbuz cu peste 600.000 km la bord care arareori ”zbura” cu 50 la oră, timpul se dilată nepermis de mult și toate planurile frumos făcute de acasă se duc pe apa Sâmbetei.

Prin urmare, mare lucru n-am înțeles atunci din oraș: traversându-l către hotel am priceput însă că e destul de mare (cca. 120.000 de locuitori în prezent) și ni s-a confirmat un obicei cu care ne familiarizaserăm deja: vara, grecii ies din case la plimbare, la un frappé sau o bere după 9 seara, când se mai răcorește nițel.

A doua zi dimineața am văzut însă munții, pădurile care ne-au încântat după peisajul arid care ne însoțise în Peloponez și mai ales lacul. Priveliști frumoase, care mi-au rămas întipărite în minte.

De ajuns pentru ca, în drum spre Ammoudia, unde aveam să adăstăm preț de o săptămână pentru ritualul anual al băilor de soare și de mare, să programez o oprire pentru a revedea Ioannina. Citisem câte ceva despre istoria capitalei Epirului, știam de cetatea între ale cărei ziduri se află Moscheele Fethiye și Aslan Pașa, sinagoga, Muzeele Bizantin și cel Etnografic ș. a. Cum nu aveam la dispoziție decât câteva ore și oricum, dimineața o dedicasem în mare parte vizitării sitului și muzeului arheologic de la Aigai (Vergina), nu mi-am propus totuși să fac turul acestor obiective turistice. Mi-am stabilit o singură țintă, în ideea unei pimbări lejere și plăcute pe insula de pe Lacul Pamvotis.

Prima observație: îmbarcarea pe vaporașe nu se face în partea de nord a lacului, la ieșirea din satul Amphitea, așa cum o arată Google Maps. Pontonul acela este părăsit și zona n-a mai fost dragată de ceva vreme.

Debarcaderul se află în oraș, chiar în spatele cetății, pe faleza mărginită de nenumărate restaurante și cafenele. Nu există un orar clar, deși înțeleg că vara câte un vaporaș trage la mal cam la fiecare 30 de minute; în general însă, micile ambarcațiuni o iau din loc atunci când căpitanii apreciază că s-a strâns suficientă lume cât să merite să pună motorul în mișcare. Traversarea durează cam 10 minute și imediat după pornire aghiotantul va trece pe la fiecare călător pentru a aduna banii - 3 euro de persoană, dar nu vă așteptați să primiți bilet...

Lacul Pamvotis sau Pamvotida, cel mai întins din Epir, ocupă circa 20 kmp, fiind alimentat de mai multe râușoare. Se învecinează la vest cu Ioannina iar la nord cu Perama, mica localitate situată la poalele munților Mitsikeli unde rezervasem un studio pentru o noapte. Se află la o altitudine de 470 m și adâncimea sa maximă este de 11 m. Adăpostește diverse specii de mamifere mici, păsări, pești și crustacee (exemplare din acestea din urmă aveam să observăm și noi), însă urbanizarea și poluarea l-au afectat în ultimii ani.

Noi ne-am lăsat însă vrăjiți de peisajul înconjurător: rațe și lebede plutesc pe lac și pe măsură ce înaintăm spre insulă, munții se apropie tot mai mult și imaginea lor se reflectă minunat în apa verzuie ce pare la un moment dat că se contopește cu cerul. Distingem minaretul moscheii lui Ali Pașa și câteva clădiri cu cruci în vârf iar în mici porturi naturale zărim bărcile cu motor folosite de localnici. Intrăm într-o altă lume, a frumuseții magice și romantismului.

Tare ciudată treabă: se pare că insula nu are nume... Mai mult decât atât, pe site-urile dedicate se precizează că ar fi unica insulă locuită fără nume din lume! Oficial, ea apare pe hărți ca Nisos Ioanninon, adică Insula Ioanninei, ceea ce echivalează practic cu lipsa unei denumiri, însă rezidenții o alintă Nisi.

Căci da, micuța Nisi (0,2 kmp) e una dintre puținele insule lacustre locuite din Europa. Vreo 200 suflete au ales să-și facă aici căminul iar îndeletnicirile lor nu sunt prea greu de ghicit.

Cum insula este o oază de verdeață și de liniște, extrem de diferită de aglomerația și agitația permanentă din învecinata Ioannina, nu-i de mirare că atrage mulți locuitori ai orașului și turiști veniți pentru a-i admira dealurile bogat împădurite și platanii seculari și umbroși, ca și pentru a se destinde într-o atmosferă boemă relaxată. Prin urmare, ”insularii” s-au dedicat turismului și comerțului. În afara vaporașelor care fac transferul către și dinspre Nisi, la debarcader și în micile piețe din interior veți întâlni taverne și cafenele, brutării cu baclavale apetisante, precum și prăvălii cu suvenire, între care se remarcă obiectele dintr-un metal alb care ni s-a spus că nu oxidează niciodată. Să-i credem pe cuvânt pe vânzători?

Nu strică nici că insula este în întregime pietonală, îmbiind la plimbări prelungite de-a lungul străduțelor pietruite și șerpuitoare care îi conferă un aspect rural distinct. Dacă totuși vă sfârâie călcâiele să ajungeți cât mai curând în altă parte sau nu aveți prea mult timp la dispoziție pentru un tur pedestru complet, puteți închiria biciclete. Ce altceva mai puteți face? Să pescuiți, desigur, și să consacrați câteva ore (dacă le aveți) observării păsărilor.

Casele din piatră de Epir, cu maxim un etaj, zugrăvite în alb și cu acoperișuri de ardezie, respectă arhitectura locală tradițională și constituie în sine o atracție majoră pentru ochii cercetători ai unui vizitator avizat. Dacă adăugăm și tufele de flori plăcut mirositoare ce le înconjoară, avem imaginea unui sat desprins parcă dintr-o altă lume, mai veche, mai liniștită și infinit mai frumoasă.

Pe insulă există Centre of the Pamvotis Lake Management Body, despre care nu am aflat însă decât la întoarcere; poate că unii din voi vor dori să solicite acolo mai multe amănunte depre Nisi și lac.

Căci insula are de arătat nu numai frumuseți naturale, și anume nu mai puțin de șase biserici bizantine și post-bizantine, cea mai veche dintre ele, Agios Nikolaos Philanthropinon, datând încă din 1292 și servind alături de Agiou Nikolaou Stratigopoulou, ridicată la puțină vreme după, drept școală de învățătură bisericească. Celelalte lăcașuri au fost construite în secolele XV-XIX, astfel încât comunitatea de călugări de pe insulă este și acum a treia ca mărime din Grecia, după cele de la Muntele Athos și Meteora.

Însă probabil că cea mai celebră dintre aceste mănăstiri rămâne Agios Panteleimon, și asta mulțumită unui personaj important dar controversat care a marcat istoria Greciei, Albaniei și nu numai.

Născut în 1740 Albania, probabil în Tepenë ori în împrejurimi, ca fiu al unui lider tribal local, după asasinarea tatălui său, la numai 14 ani Ali preia conducerea unei bande de tâlhari la îndemnul și sub supravegherea mamei, o femeie aprigă și ambițioasă care i-a insuflat dorința de răzbunare după pierderea averii familiei. Prin jafuri a ajuns să se îmbogățească și să adune totodată o oștire numeroasă, fapt care a atras atenția otomanilor, care l-au folosit cu succes pentru reprimarea unor răscoale, inclusiv în Banatul nostru.

Are o ascensiune fulminantă: în 1785 este numit locotenent-aghiotant al pașei de Rumelia iar în 1787 primește conducerea pașalâcului Trikala. Un an mai târziu cucerește Ioannina, pe care o transformă în bastion și capitală a unui adevărat imperiu ce va cuprinde nord-vestul Greciei, sudul Albaniei, Tesalia și părți din insula Eubeea și din Peloponez.

Îmbătat de succesele militare obținute, Ali Pașa se îndepărtează treptat de politica Înaltei Porți și încearcă să guverneze pe cont propriu, idee de neconceput pentru otomani. În consecință, sultanul Mahmud II trimite o armată de 20.000 de oameni pentru a-l detrona. Părăsit de majoritatea aliaților, Ali Pașa e nevoit să se retragă în 1820 la mănăstirea Agios Panateleimonas de pe insulă, unde, alături de o mână de slujitori credincioși, își va trăi ultimii doi ani din viață. La capătul acestui exil autoimpus, amăgit cu un firmam de iertare, el permite trupelor otomane debarcarea pe insulă. Trimișii sultanului îi arată însă firmamul de condamnare și după o scurtă încăierare, în cursul căreia este împușcat, este prins și decapitat cu un iatagan. Capul, așezat pe o tipsie de argint, este luat și înfățișat sultanului la Istanbul, în timp ce trupul e înmormântat cu onorurile cuvenite unui pașă în imediata apropiere a Moscheii Fethiye din Ioannina.

Ali Pașa s-a făcut cunoscut în întrega Europă prin cruzimea cu care și-a eliminat adversarii, dar și pe oamenii nevinovați care, dintr-un motiv sau altul, i-au stat în cale, cel mai celebru caz fiind cel al localității albaneze Moscopole populată de aromâni, trecută prin foc și sabie de soldații săi în 1769 și rasă de pe fața pământului douăzeci de ani mai târziu. Deloc surprinzător așadar că lordul Byron l-a descris pe Ali Pașa astfel în celebrul poem Childe Harold: ”Înălțimea sa este un tiran fără milă. ”

În același timp însă, perioada lui de domnie a fost una extrem de înfloritoare pentru Ioannina: la curtea sa strălucitoare el s-a înconjurat de artiști și intelectuali de valoare, unii din ei membri ai Eteriei, organizația secretă care lupta pentru independența Greciei. A încheiat înțelegeri politice cu Napoleon și ulterior cu britanicii, a decretat greaca limbă oficială, a construit fortificații, poduri, drumuri, clădiri administrative, biserici și s-a căsătorit cu marea dragoste a vieții sale și preferata din haremul cu peste 600 de femei (zice legenda!), Kyra Vassiliki, în cadrul unei ceremonii ortodoxe. Grecii înșiși îi recunosc meritele în încurajarea și finanțarea Eteriei și nu numai.

În plimbarea pe străzile fermecătoare ale insulei, după ce am cercetat suvenirele expuse la tarabe, am admirat micile scuaruri mărginite de cafenele și ne-am lăsat cuprinși de ambianța relaxantă a unicului sat de pe insulă, am ajuns la Muzeul Ali Pașa, deschis în 2012, și Muzeul Perioadei Revoluționare inaugurat în 1958, ambele adăpostite în conace din secolul al XVII-lea bine restaurate, în curtea care găzduiește biserica Agios Panteleimonas.

Taxa de intrare este de 3 euro. Alte detalii găsiți pe museumalipasha.gr/en.

În centrul curții mărginite de straturi de flori se înalță majestuos platanul sub care legenda spune că Ali Pașa se odihnea adesea. În dreapta se află un tun, ruinele bisericii și imediat în spate, pe dealul ce domină incinta, se văd grotele care au servit drept adăpost în timpul bomabardamentelor italiene din 1940.

În față ne întâmpină clădirea din piatră cu un etaj a muzeului dedicat pașei, cu o colecție valoroasă cuprinzând peste 5.000 de obiecte. 800 dintre aceste sunt piese de arsenal: pistoale, hangere, săbii etc. Cel mai interesant exponat este fără îndoială uriașa muschetă - kariofilli - a lui Ali Pașa, de peste un metru lungime. Pe suprafața sa din argint aurit au fost inscripționate numele posesorului și anul fabricației (1804). Despre ea se știe că a fost făurită într-un atelier din Ioannina dar nu se cunoaște cine i-a făcut acest cadou pașei; se speculează că ar fi vorba de negustori care ar fi avut nevoie de favorurile sale, de sultanul Selim III sau de regele Angliei.

În alte săli ale muzeului sunt etalate obiecte folosite în viața cotidiană în zona Ioanninei și în Albania la finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea: costume populare, monede din perioada otomană, unelte de uz casnic, bijuterii, paftale, covoare, vase de ceramică, faimoasa pipă a lui Ali Pașa, precum și numeroase tablouri înfățișându-l în diverse ipostaze și momente ale vieții.

În stânga intrării, la etajul Muzeului Perioadei Revoluționare, manuscrise, arme, obiecte personale și multe tablouri descriu activitatea unor membri de seamă ai Eteriei în anii de dinainte ca și din timpul Revoluției din 1821.

În aceeași clădire, coborând câteva trepte, avem prilejul de a cunoaște povestea unei ”eroine” - Kyra Frosini (1773-1800). Nepoată a episcopului de Ioannina, căsătorită cu un negustor bogat și mamă a doi copii, membru de seamă al aristocrației locale, frumoasa Frosini se pare că a avut o aventură cu Muhtar Pașa, fiul lui Ali. În ianuarie 1800, acuzată fiind de adulter, ea a fost arestată împreună cu alte 17 femei și transportată cu barca pe lacul Pamvotis. Toate deținutele au fost apoi vârâte în saci cusuți și înecate noaptea în lac, o pedeapsă aplicată în mod uzual în Imperiul Otoman soțiilor necredincioase. Ulterior, prin grija unchiului său, Frosini a fost înmormântată cu onoruri la mănăstirea Agios Anargyroi.

Mai multe teorii au fost avansate cu privire la decizia drastică luată de Ali Pașa: că nora sa l-ar fi rugat s-o scape de amanta soțului iar el i-ar fi făcut pe plac deoarece provenea dintr-o familie avută și puternică; că pașa însuși se împotrivea relației, temându-se de influența pe care Frosini o avea asupra fiului său, așa încât uciderea celorlalte femei fusese doar o acoperire pentru adulterul din propria familie; în fine, că într-o perioadă în care teoriile sexuale libertine luau avânt în Ioannina sub impulsul Iluminismului importat din Occident, Ali Pașa dorise să dea o lecție femeilor care credeau că își puteau lua amanți, promovând concepții mai conservatoare și mai plăcute otomanilor.

Grecii însă au preferat să facă din femeile înecate în lacul Pamvotis niște eroine ce se opuseseră otomanilor iar numele Kyrei Frosini a intrat în cultura populară mulțumită operelor lirice, picturilor, statuilor și poemelor care i-au fost dedicate.

În mica sală din muzeu este reconstituită scena înecului, cu Frosini dusă într-o barcă pe lac, în timp ce de o parte și de alta, pe două podiumuri, femei și copii îi plâng soarta. Pe perete sunt derulate secvențe din filmul ”Ali Pasha and Mrs. Frosini” din 1959, cu Irene Papas în rolul principal.

După aceste momente interesante și poate chiar un pic emoționante, am revenit pe malul lacului, pregătindu-ne de întoarcere. În așteptarea vaporașului, am luat loc la o masă, sub platanii uriași, pentru a ne omeni cu un café frappé. Am studiat meniul, care nu prea ne-a surâs, și am fotografiat racii mici dintr-un bazin aflat la intrarea pe terasă.

Ultimele poze cu insula care se îndepărta de noi în lumina blândă a soarelui ce stătea să apună mi s-au părut cele mai frumoase. Poate fiindcă știam că imaginile cu străduțele pietruite înguste, prăvălioarele, tavernele, casele albe împodobite cu flori și chiar poveștile de viață ale lui Ali Pașa și Kyrei Frosini aveau să îmi rămână întipărite în minte multă vreme, sau poate, cine știe, pentru totdeauna.

La revenirea în oraș, în drum spre parcarea aflată la mică distanță de mal unde lăsasem mașina, am văzut că restaurantele și cafenelele se umpluseră. Era trecut de 7 seara într-o zi de duminică și grecii ieșiseră cu mic cu mare la plimbare, la un porumb fiert sau o cafea, așa cum le stă bine unor oameni care iubesc viața și știu să se distreze frumos.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2999 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI