Londra – În vizită la Hampton Court Palace

TIPĂREȘTE

Când am primit invitația de-a merge la Londra pentru câteva zile, în prima decadă a lunii mai 2016, nu-mi venea să cred ca voi avea șansa de-a vizita orașul pe care, cu multă vreme în urmă, mi-am dorit să-l văd. Citisem în adolescenţă câte ceva din scrierile clasicilor literaturii engleze şi din acele cărţi am aflat de Westminster Abbey, Trafalgar Square, Turnul Londrei, Tower Bridge, despre vechiul Big Ben, din lateralul Parlamentului englez, situat pe malul Tamisei şi despre multe alte clădiri din centrul Londrei.

M-am gândit că şansa mi-a fost dată, poate, ca o recompensă a pierderii avansului pe care l-am plătit, în urmă cu vreo trei ani, unei agenţii „ţepuitoare”, atunci când am vrut să vizităm Londra. (Uite că Dumnezeu nu doarme, mi-am spus, şi că - pentru echilibrul necesar micului meu univers, - îmi oferă acest cadou!).

La aeroportul Heathrow am fost aşteptaţi de prietenii noştri care ne-au făcut invitaţia. Am mers, apoi, cu autoturismul lor, aproximativ 15 km. până în zona West Molesey, unde locuiesc ei, undeva în sud-est-ul Londrei. Casa, tipic englezească, cu intrare direct din stradă, are un parter şi un nivel, cu dependinţele necesare fiecăruia, iar în spatele casei, cu ieşire directă din living room printr-o uşă mare, glisantă, montată într-un perete realizat din geamuri, se află o grădină destul de mare care, cu pomii înfloriţi la acea vreme, părea un mic paradis. Ei singuri o îngrijesc şi au reuşit să creeze o oază de linişte, relaxare şi frumuseţe, cu păsărele care cântă di zorii zilei şi până spre seară. Vecinii prietenilor noştri au şi ei în spatele caselor lor grădini ca cea în care ne-am relaxat, înainte de cină. Ce-mi place mult la casele tipic englezeşti este că, în majoritatea lor, nu sunt prea înalte, nu au mai mult de unul sau două nivele., că au multă vegetaţie în faţa intrărilor şi că au (sau nu) câte un mic gărduleţ viu care împrejmuişte zona privată.

În dimineaţa zilei următoare, după micul dejun pe care, cu generozitate şi din abundenţă ni l-au oferit, ne-am „echipat” cu încălţăminte confortabilă, cu aparatele foto din dotare şi cu sticle de apă (sau ceai) şi am plecat înspre Tamisa, care este la doar câteva zeci de metri de strada pe care locuiesc ei.

Ne-am propus ca prim obiectiv în prima zi, să vizităm reşedinţa temutului rege Henric al VIII-lea, cel cu şase neveste, Hampton Court Palace, la care am ajuns cam într-o oră, mergând pe jos de-a lungul Tamisei aprox. 2,0 km. Am admirat cu această ocazie vegetaţia de pe ambele maluri ale Tamisei, casele de tip „lacustru”, permanente sau sezoniere, în care locuiau oameni, am făcut fotografii raţelor şi lebedelor graţioase care aşteptau de la noi să le dăm de mâncare. (prietenii noștri ne-au spus că toate lebedele din U. K. sunt proprietatea şi sub ocrotirea casei regale). Tot cu această ocazie am putut admira canotorii, de vârste diferite, care se antrenau la acea oră matinală singuri, sau în grup.

După ce am traversat Tamisa, cu pasul, pe podul din apropierea Palatului am ajunş la intrarea principală, cea de la stradă. Aici ne întâmpină, din vârful stâlpilor principali, dispuşi de o parte şi de alta a porţilor executate din fier forjat frumos prelucrat, un inorog şi un leu. Ambii par a fi păzitori de nădejde pentru eventualii intruşi răufăcători. Intrând în incintă vedem un spaţiu larg, generos, cu o alee principală ce separă un corp de clădire aflat pe partea stângă de spaţiul verde cu gazon, împrejmuit de pomi plantaţi care delimitează curtea palatului de vecina lui, Tamisa.

Precizez că plata pentru vizitarea castelului (15 lire/pers.) se poate face pe loc, sau în avans, on-line. Noi am făcut în avans toate plăţile pentru că am avut câte o mică reducere la fiecare obiectiv vizitat şi pentru că, pensionari fiind cu vârsta de peste 60 de ani, am beneficiat, de asemenea, de o reducere de aprox. 2 lire de persoană. Astăzi, palatul este deschis pentru public și este ușor de ajuns la el. Trebuie luat trenul de la gara Waterloo, din centrul Londrei până la stația de cale ferată Hampton Court, în East Molesey, capăt de linie. Trenurile circulă la fiecare jumătate de oră.

Câteva cuvinte despre acest loc cred că sunt necesare pentru cei interesaţi să-l viziteze. Cândva, înainte de 1338, aici s-a aflat centrul unui aşezământ impunător, înconjurat de o mare fermă agricolă. Acestea constituiau baza creată pentru a aduna fondurile necesare cruciaţilor din Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan, din Ierusalim.

De-a lungul a câteva secole familiile bogate şi puternice ale vremurilor acelea, devenite proprietare, au modificat construcţia în funcţie de cerinţele sau gusturile lor. Chiar dacă aceasta s-a mărit, ca suprafaţă construită, devenind un palat, amprenta predecesorilor nu s-a şters în totalitate şi, chiar dacă stilurile arhitecturale s-au amestecat, palatul are o frumuseţe de ansamblu şi un farmec medieval aparte.

În anul 1514 palatul a devenit proprietatea lui Thomas Wolsey, Arhiepiscop de York, favorit şi prim ministru al cabinetului regelui Henric al VIII-lea. Acesta a reconstruit corpul principal pentru a deveni nucleul actualului palat. Acesta, nucleul, este împărţit în trei curţi interioare, zidurile care le înconjoară, pe fiecare în parte, constituind conturul întregului palat.

Pentru a vizita palatul a trebuit, mai întâi, să trecem prin poarta principală, impunătoare şi frumoasă, străjuită de patru turnuri medievale ce susţin arcada de acces în Curtea de bază. Aceasta este cea mai mare şi din ea se putea ajunge, prin intrări separate, spre cele patruzeci şi ceva de camere pentru oaspeţi.

În cea de-a doua curte am intrat printr-o poartă ce se află pe acelaşi aliniament cu prima, poartă cu arcadă, deasemeni, susţinută numai de două turnuri. Aceasta se numeşte Curtea Ceas. Intrând în curte am putut vedea deasupra arcadei, încrustat în zid, sigiliul lui Thomas Wolsey şi, ridicând privirea mai sus, ceasul astronomic care dă şi numele curţii, construit în 1540 pentru Hernric al VIII-lea. Ceasul este, încă, în funcţiune şi indică ora din zi, (soarele), sau din noapte (luna), fazele lunii, luna din anotimp, trimestrul anului şi data. La fel de remarcabile şi decorative sunt şi coşurile de fum, de marimi diferite, construite din cărămidă roşie (stil din perioada dinastiei Tudor), diferit și, totuși, armonios ornamentate. Din această curte, după anul 1525, atunci când regele devine invitatul lui Thomas Wolsey la Palat, se putea accede spre apartamentele cele mai bune, rezervate regelui şi familiei sale.

Spre cea de-a treia curte am intrat tot printr-o arcadă străjuită de două turnuri. Aceasta este mai mică şi se numeşte Curtea fântânii, deoarece, în mijlocul ei, se află un bazin circular, nu prea adânc, în care se revarsă o fântână arteziană.

In stânga curţii cu fântână, la nord de aceasta se află Chapel Court Garden, curtea capelei, ceva mai mică decât celelalte, pe care, din păcate, n-am mai avut timp s-o vizităm.

Toate cele trei curţi interioare sunt înconjurate de colonade cu capiteluri în stilurile clasice italiene sau de coloane cu arcade. Ambiţia lui Wolsey a fost să construiască un Palat care să rivalizeze cu arhitecturile palatelor europene din a doua şi a treia decadă a sec. al XVI-lea, drept pentru care a apelat la arhitecţi şi la un mic grup de meşteri italieni. A vrut să arate ambasadelor străine de la acea vreme că prim ministrul regelui Henric al VIII-lea, Arhiepiscopul de York, se află la acelaşi nivel de putere şi bogăţie cu oricare Cardinal de la Roma. Amestecul de stiluri arhitectonice (gotic, renascentist italian, spaniol) s-a realizat de-a lungul a treizeci de ani şi nu a stricat deloc frumuseţea întregului ansamblu, ba, dimpotrivă, armonia „respiră” la fiecare pas.

Tot ansamblul descris mai sus are anexate pe latura de nord alte corpuri de clădiri, ce constituie dependinţele palatului şi anume: atelierele de tâmplărie, bucătăriile (de peşte sau vânat), cămările de păstrare a vinului, etc. La toate aceste dependinţe se poate ajunge fie din prima curte, cea de bază, fie prin poarta amplasată puţin mai în faţă şi în stânga intrării principale în palat, cea denumită Seymour Gate. Bănuiesc că a fost denumită aşa după numele soţei favorite a regelui, cea pe care el a iubit-o, se pare, mai mult decât pe celelalte cinci, cea care i-a şi dăruit fiul pe care și l-a dorit atât de mult ca urmaş la tron. Fac o mică dizertaţie şi spun că: fără ca să cunosc meritele expansioniste şi de arme, sau de înflorire a statului englez din acea perioadă, eu cred că renumele temutului rege Henric al VIII-lea se datorează şi faptului că a fost căsătorit de şase ori şi că pe două dintre soţii, acesta le-a decapitat. De prima soţie –Catherine de Aragon- a divorţat după 20 de ani de mariaj pentru că ea nu i-a dăruit decât o fiică şi nu un fiu, pe care şi-l dorea; a urmat Anne Boleyn, soţia care i-a dăruit o pe fiica ce urma să devină regina Elisabeta I-a a Angliei. Chiar dacă a iubit-o pentru frumuseţea şi inteligenţa ei, regele n-a pregetat să o decapiteze, acuzând-o pe nedrept, în urma unor intrigi, de adulter; motivul real a fost, de fapt, că nici ea nu i-a născut un fiu. (pentru cei care vor să ştie mai mult despre acest mariaj, le recomand să vadă filmul „Ana celor 1000 de zile”). A treia soţie, Jane Seymour, logodnica care a fost considerată de rege adevărata lui soţie pentru că i l-a dăruit pe prinţul Edward al VI-lea. Din păcate aceasta a murit de moarte bună, cum se spune, la numai un an după naştere. De cea de-a patra soţie –Anne de Cleves– care era prea puţin pe gustul regelui, divorţează imediat. Pe cea de-a cincea soție, Catherine Howard, a decapitat-o pentru că i-a rănit orgoliul masculin după ce aceasta s-a dovedit a fi adulteră. În sfârşit, ultima soţie, – Katherine Parr - i-a supravieţuit regelui, fără a lăsa urmaşi.

Thomas Wolsey n-a apucat prea mult timp să se bucure de palatul său. Uneltirile duşmanilor lui, ajutaţi chiar şi de rege prin intrigi de culise, îl fac pe acesta să piardă prestigiul de a fi favorit al regelui, căzând în dizgraţie. Ca să nu fie alungat de la Curte îi face cadou Palatul lui Henric al VIII-lea care devine, astfel, proprietarul absolut al domeniului.

Despre vizitarea interiorului palatului pot să spun că mi-aş fi dorit să alocăm mai mult timp pentru a putea admira pe îndelete toate sălile prin care am trecut. În toate încăperile am admirat mobilierul din lemn sculptat, tapiţeriile ce îmbracă suprafeţe mari de pereţi, am admirat tablouri sau plafoane. Între toate acestea am remarcat un spaţiu foarte mare şi înalt care mi-a plăcut în mod deosebit, deoarece încăperea este, în întregime, foarte frumos alcătuită. Partea de jos a pereţilor până la parapetul ferestrelor este îmbrăcată în superbe tapiţerii, bine păstrate sau restaurate. Ferestrele largi, înalte, cu arcade în partea de sus, au pe fiecare ochi de geam (şi nu sunt puţine) vitralii fine, frumos colorate, care lasă lumina de afară să pătrundă în interior. Însă „piesa de rezistenţă” a acestei minunate încăperi o constituie plafonul înalt, susţinut de grinzi masive din lemn sculptat, care sunt aşezate în arcade, de-a lungul şi de-a latul încăperii, pe trei nivele. Am aflat mai târziu că acest spaţiu se numeşte The Great Hall.

Aceasta nu este singurul loc care se evidenţiază. Mai sunt multe altele din apartamentele regale, şi nu numai. Mi-ar trebui mult timp să scriu despre tot ce m-a impresionat. Nu pot, totuși, să nu pomenesc despre scara interioară ce duce spre apartamentul lui William al III-lea, situat la parterul și etajul palatului, pe latura de sud. Când am ajuns aici respirația, parcă, mi s-a oprit. Atât plafonul cât și toți pereții scării erau pictate într-un fel în care personajele de pe plafon „alunecau” spre pereți. Efectul vizual scontat de pictor, și-a făcut din plin efectul lăsându-ne, cum se spune, cu gura căscată. Poate că după ce veţi privi fotografiile postate, îmi veţi da dreptate. Pentru că timpul ne presa am ieşit în curtea cu fântână şi, de aici mai departe, spre imensele suprafeţe ale grădinilor ce înconjoară şi întregesc renumele binemeritat al Palatului.

Am putut admira măiestria grădinarilor care au tuns coroanele a sute de copaci în formă conică, permiţând un moment de răgaz pe băncile din apropierea lor. Grădinile domeniului Hampton Court ce înconjoară palatul au devenit arhicunoscute nu numai prin frumuseţea lor care, după opinia mea, poate rivaliza cu cele ale palatului parizian Versailles, dar şi pentru suprafaţa apreciabilă pe care o au.

Am mers, apoi, pe gazonul semicircular ca să facem poze unor caleşti ce păreau că ne aşteaptă pe noi să le ocupăm. În aria semicirculară din spatele palatului - (mai târziu am aflat că se cheamă Grădina de ceremonii), am admirat fântâna arteziană din mijlocul ei, cu multe jeturi de apă ce se întrepătrundeau într-un mod armonios. Pentru că timpul ne presa am mers spre o poartă de acces, montată într-un gard de fier frumos prelucrat, spre alte grădini, mai mici, care se află la sud de reşedinţa principală. Acestea se remarcă printr-o frumuseţe a straturilor de flori, care sunt intercalate printre arbuşti tunşi în aşa fel, încât să dea efectul unei broderii multicolore. Simetria joacă aici un rol hotărâtor pentru estetica grădinilor. Fiecare din cele trei grădini, de mărimi şi forme diferite, au câte o fântână arteziană care, asemeni celei despre care am vorbit anterior, completează armonios peisagistica.

La capătul plimbării prin aceste grădini ajungem într-un loc care face, pe bună dreptate, una din atracţiile majore ale Palatului. Este vorba despre butucul de viţă de vie din soiul Hamburg de masă, care a supravieţuit veacurilor. Aceasta este o adevărată curiozitate pentru că, în ciuda timpului, rodeşte şi azi. Dovada sper să se vadă în poza ataşată. Se pare că a fost sădită în jurul anului 1768. Datorită protecţiei unei sere s-a dezvoltat şi, dacă este un an bun, poate să dea chiar o producţie de peste 300 kg.

Timpul ne presa, așa că ne-am deplasat spre alte spații pe care doream să le vedem. Am intrat iar pe poarta principală și, din curtea de bază, am pornit spre curtea unde se află anexele palatului. În capătul curții dinspre nord, nord-est se află bucătăria pentru pregătirea peștelui. Pentru prepararea vânatului am văzut că sunt spații generoase, cu vetre din zidărie de cărămidă, așezate de jur împrejurul pereților (într-una din ele chiar ardea un foc, cu lemne). Se vedea, și acum, deasupra vetrelor, amprenta lăsată de foc. Pe una din laturi am văzut multe vase din metal care așteptau, parcă, să fie aprins focul în micile vetre de sub fiecare. În mijlocul bucătăriilor spațioase se aflau mesele din lemn masiv, pentru tranșarea cărnurilor. Pentru păstrarea vaselor din care mâncau erau rezervate spații distincte, mobilate cu rafturi pentru argintărie și pocaluri. N-am mai apucat să vedem, spre regretul nostru, spațiile de depozitare a vinului (sau cidrului).

O altă vizită ce nu trebuia ratată am făcut-o Labirintului, amplasat undeva în partea de nord a domeniului. Se pare că este singura parte a grădinii din partea aceasta care a rămas nemodificată de când a fost sădită, adică de pe la 1700. Din documente am aflat că se întinde pe o suprafaţă de aprox. 1350 mp. şi că are o lungime desfășurată de 0,8 km. Am intrat, bineînţeles, în jocul care, se pare, plăcea tinerilor curtezani, cel cu aflatul persoanei rătăcite pe aleile lui. Am ajuns chiar în centrul lui, unde am și făcut o poză, pentru aducere aminte. N-aş fi intrat, însă, dacă nu ştiam că voi reuşi să ies din el, cu ajutorul omului de nădejde de lângă mine. Nu-mi plac labirinturile, mi se pare o pierdere de timp să încerci să-i parcurgi „aleile” şerpuite (aveam să constat că nu-mi plac şi cu alte ocazii, tot în Anglia).

Ar mai fi fost necesare câteva ceasuri ca să fim mulțumiți pe deplin de vizita făcută aici. Poate că voi reuși să completez cu ce mai trebuia vizitat acum, cu altă ocazie, dacă aceasta îmi va mai surâde.

---

VIZUALIZĂRI: 3908 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI