Cotswolds - un ținut cu zâne, pitici și castele

TIPĂREȘTE

Spre deosebire de ziua anterioară, în cea de-a doua zi a vacanței noastre britanice meteorologii chiar s-au ținut de cuvânt și au șters cu o gumă nevăzută norii, făcând loc soarelui să strălucească vesel pe cerul albastru și promițând temperaturi net pozitive spre prânz! ;) Ca obiective, fratello stabilise două sate din Ținutul Cotswolds, una dintre cele mai reprezentative regiuni pentru Anglia rurală, precum și un alt celebru oraș universitar aflat în vecinătate, și anume - ați ghicit! - Oxford. Hmm... Ambițios demers, ce să zic?!

Tot el a hotărât să începem cu satele și tot el a hotărât că și mai bine ar fi să începem prin a face o vizită-fulger locului său de muncă; era luni și își luase 3 zile de concediu pentru a se putea plimba cu noi, dar între timp fusese anunțat că joi dimineață avea să aibă o întâlnire cu un client și își lăsase laptopul la birou. Milton Keynes se află la vreo jumătate de oră sud de Northampton și este un orășel nou, eminamente industrial, construit pe tiparul orașelor americane: străzi ce se întretaie în unghiuri drepte la intervale egale (fratele meu ne spunea că și acum, după ani de zile de când lucrează aici, trebuie să seteze GPS-ul dacă vrea să se ducă altundeva decât la serviciu, așa de mult seamănă intersecțiile între ele). Ne-a arătat din mers un imens deal artificial care adăpostește în inima lui un centru sportiv de iarnă, cu patinoar și pârtii de schi, ne-a mai arătat un mall și o biserică numai sticlă și inox, că dacă n-avea cruce pe creștet, nici n-ai fi știut că e biserică!

Pe urmă am schimbat direcția spre vest, dar, deoarece părăsiserăm autostrada, restul traseului l-am făcut pe drumuri obișnuite, traversând diverse localități; unele doar o aglomerare de câteva case, altele adevărate orășele, cu magazine, biserici și chiar câte un castelaș sau măcar un turn de piatră alburie. Chestia asta mie mi-a plăcut, prefer - de câte ori este posibil - drumurile astea de rang inferior care te introduc în miezul acțiunii, spre deosebire de impersonalele autostrăzi... Mai vezi și tu cum sunt construite casele, cum se îmbracă oamenii, cum sunt decorate magazinele; n-ai cum să te plictisești! În curând, pe nesimțite și peisajul a început să se schimbe, șesul făcând loc dulcilor coline și n-am putut să mă abțin să nu comentez: „Tot la noi e mai frumos! ” Acum, ca să nu fiu cârcotașă, erau totuși faine peisajele cum se dezmorțeau ele sub razele timide, să știți! :)

După vreo oră și ceva am poposit în Burton-on-the-Water, prima destinație de pe ordinea de zi. Am lăsat mașina chiar în centru, în fața unor taverne drăguț decorate ce forfoteau deja de mușterii, apoi am traversat în direcția pe care ne-a indicat-o fratello. „Ooo! Ce decor bucolic! ” Oricâte griji ți-ar sta pe creieraș, nu se poate ca atunci când dai cu ochii de acel peisaj de vis, să nu se destrame ca fuioarele de ceață! Imagina-ți-vă un râușor curgând alene printre maluri verzi, peste care se arcuiesc sălcii și un pod de piatră; pe apă plutesc rațe și gâște, iar doi băieței încălțați în cizme de cauciuc se preumblă prin apa puțin adâncă și hrănesc din palmă zburătoarele semi-domesticite... Pe partea dreaptă a podului se află vechea moară, iar în stânga se înșiră pe cheiul apei hanuri și taverne... Fratello ne povestea că vara spațiul verde de dincoace de râu e plin mereu în zilele de sărbătoare de oameni întinși pe iarbă, la picnic sau pur și simplu la relaxare...

Am pornit-o și noi agale pe malul apei, bucurându-ne pur și simplu de vremea frumoasă și de peisaj. La următorul pod am traversat înapoi râușorul și apoi și șoseaua, pentru a ajunge în curând în fața intrării la The Model Village. Frățiorul ne pusese oarecum la curent cu ce este și ce vrea această atracție turistică, cu care eram extrem de curioși să facem cunoștință. The Model Village, așa precum ne sugerează chiar numele-i, este un sat de jucărie; mai mult decât atât, este reprezentarea fidelă la scară de 1/9 a însuși satului Burton-on-the-Water, fiind singura de acest fel din întreaga Anglie. Ideea aparține unui proprietar local de han și datează de pe la 1936, când hangiul împreună cu alți câțiva meșteri din zonă s-au pus pe treabă, ridicând principalele clădiri istorice, din calcar adus de la o carieră învecinată. Miniatura de sat a fost deschisă publicului un an mai târziu, la 13 mai 1937 și a fost dedicată încoronării Reginei Elisabeta și a Regelui George VI. Întregul părculeț a fost definitivat (inclusiv plantarea gazonului și a copăceilor) până în 1940. De atunci, a suferit nenumărate remanieri, în ideea de a semăna cât mai bine cu originalul; de exemplu, dacă destinația unei clădiri a fost schimbată între timp, acest lucru s-a petrecut și în Model Village. Se poate vizita în fiecare zi a anului, mai puțin în prima zi de Crăciun, începând cu ora 10 până la 15:45 iarna și până la 17:45 vara. Prețurile biletelor sunt destul de mici: copiii până în 3 ani intră gratuit, cei între 3 și 14 ani plătesc 2,8 lire, adulții (14-60 ani) - 3,6 lire, iar seniorii - 3,2 lire.

Înăuntru, prima senzație pe care am avut-o a fost nemaipomenită: pur și simplu am avut impresia că ne-am transformat într-un popor de Guliveri și că am nimerit în Țara Piticilor! Ne plimbam pe aleile înguste, printre căsuțele de piatră și nu ne puteam stăpâni zâmbetele! Am recunoscut cu încântare moara și podurile de piatră pe care tocmai le trecuserăm, ne-am aplecat curioși și am iscodit micile manechine ce se vedeau prin vitrinele magazinașelor, prin ferestrele caselor și ale bisericilor; ba, apropiindu-ne de una din biserici, am stat un pic în loc, vrăjiți de muzica ce răzbătea dinăuntru... Totul părea atât de adevărat! Pe peluze erau tractorașe de jucărie, băncuțe și mese micuțe și toate erau împrejmuite cu garduri de piatră exact cum văzusem în satul adevărat! Gazonul era tuns fix cât trebuie, iar copacii păreau... copaci de jucărie, dar erau absolut vii! Am citit în broșura pe care am cumpărat-o odată cu biletele că, pentru a rămâne așa micuți, copacii și arbuștii se tund mult mai des decât în mod obișnuit, în timp ce rădăcinile lor rămân intacte. Însuși Model Village este reprezentat la scară redusă, precum și mai multe tipuri de căsuțe (așa-numitele cottages), inclusiv cea în care a locuit romancierul Thomas Hardy!

Există un periscop cu care poți vedea totul în ansamblu, ca și o mică platformă pentru o altă imagine unitară. Dar cireașa de pe tort o reprezintă expoziția de miniaturi, pentru care - ce-i drept - trebuie să mai cotizezi cu o liră, dar zău că merită! Pun pariu că n-ați mai văzut niciodată așa ceva! Sunt acolo aproximativ 30 de reprezentări, la realizarea cărora și-au adus aportul peste 100 dintre cei mai buni miniaturiști englezi. Puteți privi cu admirație și amuzament tot felul de scene, care de care mai realistă: aprozarul lui Joe Brown, atelierul de tâmplărie al bunicului, galeria de artă Wilmington, bucătăria fermei Grange, casa șoriceilor și multe altele! Mi-au reținut atenția „întoarcerea neașteptată din Scoția a soțului doamnei Hilary” (hi, hi! ; o să vedeți în poză de ce!) și „noaptea de Ajun”, unde micii soldăței de plumb au doar 6 mm în înălțime!

Întorcându-ne în lumea reală, a fost cu atât mai amuzant și mai interesant să identificăm clădirile originale! N-am reușit noi întru totul, dar plimbarea a fost oricum foarte, foarte plăcută...

Pe cai și mai departe! Următoarea destinație se chema Bibury și puteam să jur că am mai auzit acest nume! Frățiorul a zis că da, e foarte posibil; e considerat unul dintre cele mai frumoase sate englezești, unii susțin chiar că ar fi cel mai frumos! Șoseaua șerpuia sprințară printre deja verzile coline, subțiindu-se din ce în ce mai tare, încât la un moment dat am constatat că două mașini ar fi încăput cu mare greutate una lângă cealaltă; noroc cu alveolele plantate din loc în loc. Nu știu de ce, asta mi-a amintit de drumul spre Viscri, doar că aici nu erau atâtea găuri în astfalt precum pe plaiurile mioritice...

După aproximativ jumătate de oră am ajuns în Bibury și, negăsind loc în parcarea din apropierea păstrăvăriei, am traversat podul (cu gurile căscate la pereții de piatră scăldați în soare și cotropiți de iederă ai idilicului Hotel Swan), apoi am cotit-o la dreapta, unde erau amenajate locuri de parcare pe marginea drumului. Am reușit să găsim și noi unul și am coborât nerăbdători din mașină.

Acuma, dacă am rostit cuvântul „pod”, ați înțeles ideea: e vorba de o apă curgătoare și se știe, apă curgătoare = peisaje frumoase! Asta ar fi pe scurt definiția locului numit Bibury. Că pe lung... Nu știu cum să vă povestesc câtă pace și farmec am simțit din prima clipă în care am pășit pe tărâmu-i binecuvântat! Fratello tocmai pomenea de lebăda neagră pe care o hrăniseră la vizita anterioară, că - să vezi și să nu crezi! - cine plutea pe apă fix înspre direcția noastră? Chiar ea, lebăda neagră! Mâncare n-am avut să-i dăm de data asta, dar tot a fost de gașcă și a luat parte la o ședință foto ad-hoc împreună cu Istețica și Băiețel! :)

Am luat-o apoi pe firul apei în sus, până la un șir de case cu acoperișuri țuguiate de piatră ce urca idilic de-a lungul unui pârâiaș care se vărsa în râul cel mare. Din nou, senzații vechi m-au cuprins și amintiri au licărit: ce aduce locul ăsta cu Slunj din Croația! Fratello ne-a arătat unghiuri faine de pozat, apoi am urcat pe o alee îngustă printre garduri de piatră năpădite de mușchi și vegetație, întrerupte din loc în loc de deschizături ce înlocuiau clasicele porți; acestea lăsau cu generozitate să se vadă porțiuni de gazon punctate de pâlcuri de ghiocei abia răsăriți, precum și casele simple, dar atât de frumoase, ce purtau nume precum Rosemary sau Daisy...

Aleea a făcut o buclă mare și într-un final a coborât tot în șosea, un pic mai jos de păstrăvărie. Aceasta se putea vizita contra cost, dar noi ne-am abținut, căci bazine cu pești mai văzuserăm la viața noastră și gratis. În schimb, unii dintre noi începuseră să cam saliveze gândindu-se la un păstrăv auriu perpelindu-se deasupra unui grătar, așa că brusc dominanta grupului s-a schimbat. În fața păstrăvăriei era o construcție ce avea o mică terasă atașată, dar nu s-a dovedit a fi mâncătorie, ci doar un magazin; e drept că avea spre desfacere, printre magneți și alte alte suveniruri, tot felul de preparate de păstrăv afumate și vidate, dar... nu erau tocmai ce visam noi la momentul respectiv...

Singura soluție viabilă ni s-a părut idilicul -i]hotel Swan (Lebăda), cel îmbrăcat în iederă, care ne zâmbea și ne făcea cu degetul din capătul șoselei, acolo unde aceasta se bifurca în stânga și în dreapta. Hotelul Swan e o construcție din piatră cu două niveluri, cu acoperiș înalt tot din piatră și cu ferestre împărțite în mai multe pătrate mici. Terasa lui era, desigur, nepopulată; deși soarele era foarte generos în a-și revărsa razele peste peisaj, acestea încă nu reușiseră să salte decât vreo 7 grade în termometre. Am pătruns în interior și am remarcat imediat un fin miros de lemn ars, care nu mi-a displăcut deloc; provenea de la șemineul din dreptul barului. Această încăpere era mobilată cu câteva mese și scaune simple, dintre care câteva erau deja ocupate, atmosfera fiind cât se poate de informală. În dreapta, se deschidea însă un salon ce părea deosebit de primitor, cu lumină caldă, gresie multicoloră și muzică bună în surdină; acolo vrem!

Ne-a ieșit în întâmpinare un tânăr ospătar care ne-a explicat că cele două spații beneficiază de meniuri diferite, că aici e cu sendvișuri și hamburgheri, pe când dincolo e mai așa și pe dincolo... Parcă n-am fi avut noi față de „dincolo”... „Păstrăvi aveți? ” „Da, desigur! ” ”Unde? Aici sau dincolo? ” „Dincolo! ” „Păi atunci haidem dincolo! ”, am decis noi pe românește! „A! Sunteți români?! De ce nu spuneți așa?! ” Abia atunci am coborât privirea spre micul ecuson pe care-l purta în piept și pe care scria „Gelu”! „Păi bun găsit, măi, Gelule! ”

Am mâncat mult și bun, iar Gelu s-a întrecut pe sine în a ne fi pe plac, ceea ce i-a asigurat un bacșiș bunișor. La final, ne-am luat rămas-bun ca de la un amic, nu însă înainte de a-l interoga „al cui din România ești, maică? ” „Din București. ” „Noi din Galați. ” „Am lucrat în Galați! La... (și ne-a spus numele unei bombe celebre cândva în orașul de la Dunăre), cu Cip! ” Culmea e că pe Cip chiar îl știu! Din categoria „Ce mică-i lumea! ”

... La Oxford am ajuns după vreo 40-45 de minute; drumul până acolo mi s-a părut mai puțin spectaculos. Îmi amintesc doar de un pod istoric - nimic special ca aspect, iar fratello habar n-avea despre importanța sa trecută - pentru traversarea căruia fiecare mașină trebuia să plătească suma modică de... 20 de pence!

Ei... Oxfordul l-am fușărit la maxim și mai că nu-mi vine să vă povestesc despre asta!:(În orice caz, cred cu tărie că dacă pentru Cambridge sunt suficiente câteva ore (hai, o zi întreagă!), Pentru Oxford ar fi nevoie de 2-3 zile ca să înțelegi ceva din el. Mă mângâi cu gândul că vom mai merge în Anglia și atunci poate-poate... Bine, hai să vă zic vreo două vorbe și sper că mă veți ierta dacă or să fie prea puține informații practice, mai mult un amalgam de senzații...

Am parcat într-un loc destinat special și de la un tonomat din parcare ne-am luat o hartă cu o fisă de o liră; n-am prea avut timp s-o studiem, dar va fi bună data viitoare. Am trecut pe lângă un delușor pe vârful căruia se ridica un castel, despre care fratello a zis că nu prea ar merita vizitat, așa că nu ne-am abătut. Am ajuns într-un loc unde se construia o mare parcare acoperită, din aceea cu țâșpe niveluri, dar șantierul era atent delimitat în dreapta și în afară de faptul că ne-a cam obstruat vederea în acea direcție, nu ne-a deranjat cu nimic. Am cotit-o stânga și Tati a avut proasta inspirație să schimbe niște dolari (aveam niște dolari cash și auzise el că raportul dolar/liră ar fi ok); noroc că suma n-a fost mare, că mai târziu am găsit altă casă de schimb valutar și am constatat că la prima ne-am țăpănat cu vreo 30 de lire!:(După aia ne-am potolit și am folosit doar cardul, dolăreii s-au întors teferi acasă după ce au făcut o plimbare până în Anglia.)

Nu-i bai, să fim noi sănătoși și să mergem mai departe! Mai departe... nu mai pot reconstitui cu exactitate drumul, deși am făcut zeci de fotografii; eram mult prea amețită de tumultul străzilor, de circulația infernală (încă nu mă obișnuisem în ce parte trebuie să mă uit când traversez), de marea de oameni, de frumusețea imperială a clădirilor! Mă simțeam copleșită! Am dat de o construcție cu fronton triunghiular și cu coloane dorice, ca un vechi templu grecesc și acum, scotocind pe goagăl, constat că era vorba de celebrul Muzeu Ashmolean, cel mai vechi muzeu popular din Marea Britanie, care cică adăpostește tot felul de minunății, printre care o superbă colecție de artefacte egiptene și un inel cu diamant al unui conducător pe nume Alfred, care a trăit prin anii 800 d. H.! La momentul vizitei noastre, muzeul se lăuda cu o expoziție (probabil temporară), „De la Degas la Picasso”. Hmm... „Salivez” și acum când mă gândesc (mai ales că intrarea era gratuită)...

Mai departe am dat cumva de o altă Punte a Suspinelor, asemănătoare celei din Cambridge, doar că asta de aici nu se arcuia peste o apă, ci peste o stradă. Povestea se pare că este aceeași: leagă clădirea de locuințe a studenților unui colegiu (Hertford) cu sala de examinare, iar numele i s-ar trage de la suspinele învățăceilor în drum spre... eșafod! :)

Am întâlnit superbe porți metalice filigranate, printre care am pozat superbe curți interioare și clădiri frumoase ca niște palate. Când am ajuns în piața centrată de Radcliff Camera, lumina soarelui începuse deja să scadă, dar tot îmbrăca în miere maiestuoasele coloane și domul circular; am citit că aici s-ar afla una dintre cele mai celebre biblioteci engleze, pe numele ei Bodleian, care ar cuprinde cel puțin un volum din fiecare carte care s-a publicat în Anglia de pe la 1600 încoace!

... Și am ieșit pe High Street, Strada mare cum ar veni (citisem că fiecare oraș are o High Street); ne-am oprit un pic să studiem un panou turistic și până la urmă am decis tot la întâmplare: stânga. Am mers preț de vreo 10 minute până în zona canalelor și m-am declarat mulțumită: în sfârșit, am ajuns la apă! Între timp, soarele se făcuse un glob de foc și se pregătea să apună vis-a-vis, în Grădina Botanică. Noi am hotărât să facem calea întoarsă dar, trecând pe lângă Colegiul Magdalen, nu știu ce ne-a venit să „băgăm un cap”. „Hei, copii, se vizitează! ” Am plătit vreo 3-4 lire de persoană, nu mai știu exact, și ne-am preumblat până s-a înserat prin coridoarele pustii, pe peluzele înfrigurate, pe marginea canalului, dincolo de care se întindea un spațiu imens, la intrarea căruia scria: „Vă rugăm nu hrăniți căprioarele! ” Dumnezeule, unde am ajuns, în care colț de poveste?!

Ne-am întors aproximativ pe unde am venit, cu o mică deviere pe o străduță pietonală pietruită, pe care o luasem fiindcă îmi plăcuse liniștea ei și felul cum era luminată ici-colo de câte un felinar ce răsărea din peretele câte unei case. Cred că era unul din cartierele studențești și am găsit de-a lungul său câteva cotloane absolut încântătoare!

... În concluzie, n-am înțeles mare lucru din Oxford, dar asta pentru că nu i-am acordat mai mult timp. Pe de altă parte, nu-mi pare rău; cele două village-uri mi-au plăcut mult de tot, mai ales așa cum am avut norocul să le nimerim, scăldate în soarele începutului de primăvară... Cu siguranță ele au fost una dintre cele mai frumoase părți din vacanța noastră pe meleaguri britanice și datorită lor - mai ales - visăm să ne reîntoarcem cândva!

---

VIZUALIZĂRI: 4893 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI