Grande Pencao Alcobia, hotel în centrul Lisabonei... sejur cu arome și culoare locală

TIPĂREȘTE

Lisabona -Hotel Grande Pencao Alcobia, în centrul Lisabonei

Adresa: Rua Poco do Borratem 15 , între Praca Figueira și Praca Martin Moniz, la 280 de m de Piața Rossio

Una Excelente Bienvenida a Lisboa

Dor de Portugalia … saudade, un cuvânt ce nu prea are traducere … mă încearcă acum după patru luni, o duioasă afecțiune si nostalgie pentru hotelul meu cu nume pompos ,,Grande Pençoa Residencial Alcobia’’, plasat la cinci minute de buricul Lisabonei … numele lui mi-a cântat 6 luni de zile stereofonic la urechi, datorită colegei @ mecuț care mi l-a oferit pe tavă, în urma sejurului ei lusitan din 2015.

O să încerc să vă depăn cu calm portughez impresiile de cazare ce curg încă proaspete dintr-un ghem multicolor, așteptați doar să-mi răsucesc mâinile, am încurcat firele turistice și nu prea știu de unde să încep să tricotez ,,povestea’’, a cărei acțiune are loc într-un peisaj multietnic, la doi pași de cartierul autentic Mouraria, plin de sărăcie și case vechi, cocoțate sus pe dealuri, ce aveau nevoie de farduri exterioare.

,,Grande Pencoa Alcobia ‘’ marcat cu nota 8 pe Booking.com, e un hotel de trei stele cu miros d’antan, simpatia mea pentru fațada exterioară grandioasă a clădirii cu 4 etaje a fost spontană … a trebuit doar să extirpez cu forcepsul panorama ce dădea în curtea interioară, o japiță , ce va face ,,deliciul oribil’’ al veghii mele nocturne … acolo și-a găsit cuibul camera mea single, pentru modesta sumă de 50 de euro pe noapte, un chilipir judecând după prețurile oferite de alte hoteluri în Baixa.

Alina, iubito, de aș fi avut o spadă la îndemână, erai cu capul pe o tavă … norocoasa mea amică a avut o vedere romantică, doar era cu soțiorul, a dormit pe pernă cu capul spre crenelurile castelului Sao Jorge, ce domină linia orizontului lusitan sus pe metereze.

Am refuzat din start orice opțiune pentru un hotel în alte zone ale Lisabonei, nu doream să depind seara de metrou, îmi era de ajuns fosta experiență în zona pieței Marchizului de Pombal, la hotel Excelsior, plasat la două minute de Avenida de Liberdades … nu mai voiam pisici în copac la nivelul ferestrei, mizerie de la porumbei în balcon, plus alte belele (vezi impresii).

Peliculă românească utilă în Praca da Figueira : Da, unde ți-i cucoană, bărbatul?

Aterizez din aerobus în Piața Rossio pe un cer albastru luminos, trec voioasă printre turiști, călcând apăsat pe superba calcada portuguesa, cu ochii la dansurile geometrice de sub pantofi, am tărât valiza cu role printr-un găinețel proaspăt de porumbel, ce s-a lipit ca eticheta de o roată... bienvenida à Lisboa, segnorita.:)

In două minute aterizez în istorica Piață a Smochinului, studiez tipografia locului, rememorând aievea greva generală ce paralizase Lisabona în iunie 2013 chiar în acest spațiu public.

Statuia regelui José se articulează într-o aglomerare pașnică de portughezi și turisti, veghind fauna umană ce se odihnește pe un grătar de fier... trei oameni ai străzii dorm duși pe un carton, îi voi regăsi aici trei zile la rând, cu soarele în cap, goliți de orice speranță.

Caut strada cu hotelul și mă uit confuză cu ochii ridicați spre moțul castelului dincolo de patrulaterul pietei multicolorate, pe unde e ascuns hotelul?

Târăsc valiza mare pe role și atrag atenția... o iau la stânga spre o străduță laterală, plină de magazinașe și mici localuri etnice, aud deodată românește, două adolescente așezate pe trotuar butonau un telefon, alături de mama lor ce sprijinea ușa unui magazin, spărgând semințe:

,,Dar-ar naiba în capu’ vostru de puturoase, du-te fă și ia o ,,bifana’’, că mi-i foame’’.

,,Să mor ieu de nu mă duc’’, evident că întreb trupa leneșă unde e ascuns hotelul...

,,Vezi mătăli capu’ străzii, e după colț... da ce faci bre cucoană, singurică în Lisabona, unde ți-i bărbatu’? ’

Amplasamentul hotelului de trei stele

Mulțumesc politicos fetelor noastre și în fine iată-mă pe Rua Poco do Borratem... o stradă îngustă, cu ceva trafic ce se deschide în Praca Moniz , pe partea opusă hotelului se cască o gaură cu niște trepte îngrozitor de înalte ce urcă spre castel, asta da culoare locală, de acolo pornește un labirint de străduțe înguste, ce urcă, urcă la cer... e Mouraria veche, observ și o ladă de gunoi neridicată... îmi vine inima la loc... asta doream, vechituri, poezie, bonomie, rufe la fereastră cu lenjerie să atârne la vedere, portugheze ce urcă greu pe scări cu sacoșele în mână.

Hotelul, recepția -camera single, pe cine să omor... pe @ mecuț :))

Intru ca o regină fără coroană pe scările de granit lucioase, sprijinindu-mi mâna de o balustradă aurie... înregistrez rapid mozaicul albastru de pe pereți, după moda portugheză, îmi cad în cap niște lămpi galbene luate parcă de la un magazin de antichităti... îmi place atmosfera veche, retro, tabloul imens de pe perete... sus în capul scărilor e recepția, de unde scoate capul senhora Maria... vorbisem cu ea la telefon cu 7 zile înainte, exprimându-mi doleanțele... liniște, și cameră la etajul unu... no lift, please.

Doamna supraveghea pe o cameră video activitatea de pe cele 4 etaje ale hotelului, dotat cu 38 de camere... încep cu ea un lung dialog de curtoazie, primesc camera cu 2 ore înainte de ora 14, primesc trofeul Oscar, o cameră single... scap de lift, trebuie sa urci două șiruri de scări lejere însă pâna la palierul meu.

Mă verifică doamna din față și profil, sunt pe lista de persoane ,,wanted’’... Alina, camerista mă ajuta să urc scarile cu valiza mare, la porunca șefei... a fost între noi două simpatie reciprocă.

Mă uit pe verticală și mă ia amețeala când văd spiralele de scări ce urcă în stratosferă, am noroc cu covorul ce –mi pune frână în picioare, aselenizez lin la etajul unu, trec pe lângă lift, apoi urmează un holișor îngust la stânga și la dreapta apare camera 203, am un singur vecin în capul holului... doamne ajută.

Deschid ușa cu cheia ce nu prea e bine înțepenită și înregistrez inventarul unei camere banale cu tușe patetice... un pat generos cu o cuvertură roșie ștearsă la culoare de prea mult spălat ,,un dulap vechi de lemn cu cinci umerașe amărâte, insuficiente, un seif solid, una oglindă să-mi multiplice ridurile și cearcănele, două veioze economice cu lumina moartă și aparatul de aer conditionat, care funcționează ca la carte... l-am folosit doar două zile.

Curtea interioară -premiul Oscar pentru urâțenie -e o japiță, cu o casă dezafectată parțial :((

Ridic cuvertura grea de pe patul foarte generos pentru o persoană solo, nu e nici o gânganie... mă îndrept spre fereastra termopan... Stupoare ... parcă sunt un personaj ce trăiește un film alb negru, curtea interioară e uriașă, înaltă decorată cu furtunele, aparate de aer conditionat, am vederea spre o clădire uriașă, dezafectată parțial pe latura stângă, cu geamuri sparte... e oribila, un potop de vorbe colorate curge pe buzele mele fine, parcă mi-au căzut țiglele de pe casă în cap, recunosc că sunt o fire extrem de temperamentală.

Nu dau doi bani pe peisajul interior și decrepit, examinez aparatele de aer condiționat de afară, ce –mi cântă puternic și enervant pe la urechi, apoi mă uit galeș la ferestrele sparte ca niște găuri negre, ce invită liliecii și vărcolacii să-mi vegheze somnul nocturn... ridic pumnii la cer și la @ mecuț... precis o să-mi repete că trebuia să mă mărit si să cer o cameră dublă, cu vedere la stradă. -=))

Seara fix la ora 21 pe întuneric, deschideam fereastra să aerisesc teritoriul, imposibil... îmi trăznește un miros puternic de pește prăjit... zilnic, am avut senzația că locuiesc într-o conservă, mi-am amintit de sloganul Lisabona e un pește... jos în stradă erau două restaurante familiale, cu produse pescăresti, puse în vitrină... bucătăria hotelului este la etajul unu, pe partea opusă camerei mele... mai erau și trei ferestre mari, luminate în fața mea... serveau oamenii cina.

Trag draperiile, șterg cu buretele curtea interioara că nu am balcon ca Julieta la stradă și într-o stare de spirit pozitivă, mulțumesc sfintei Fecioare că am ajuns cu bine în Lisabona.

Baia e baie, ce vreți să vă descriu acum tronurile venețiene și să număr săpunelele? ... dușul e pus pe un perete, apa curge direct în cadă... în rest totul e în regulă, curățenia e efectuată zilnic.

Wi-Fi ... funcționează în cameră foarte slab, cu toane de babă, doar 10 minute e pe fază, că pe urmă ațipește tehnic, cobor dimineața și seara în holul de la recepție, unde semnalul este excelent și gratuit... vorbesc cu sorella în română... verificare stare de sănatate și conținutul portofelului... unul din recepționerii în vârstă mă surprinde brusc:

,,Ah, tu româncă, eu atent când tu vorbești, că întelegi portugheză... limbile noastre sunt latine. ’’

Mă lămurește ca a învățat puțină română în hotel, unde lucrează doi muncitori romăni de 11 ani... pe unul l-am descoperit chiar eu, la finalul sejurului, scosese capul pe fereastră, spre stradă strigând de la etaj: ,,Bă Ioane, nu uita să aduci și o bere’’.

Recepționerii și cafeaua... una bica por favor

Să vă creionez acum pe scurt cei patru recepționeri... Doamna Maria e o vorbitoare excelentă de limbă engleză, am prins-o la pupitru de trei ori... recepționerul tânăr m-a cucerit pe loc, eu coboram dimineața la recepție la ora 7, mi-a pregătit de 4 ori o cafea expresso excelentă la barul recepției pentru 0.70 euro și mi-a printat omul harta cu Campo Grande și mersul autobuzelor pentru Mafra și Ericeira, mi-a răspuns la toate întrebările legate de transport... ceilalți doi recepționeri rupeau slab engleza.

La recepție în hol există o canapea comodă, seamănă cu cea de la dentistul meu, un televizor și două măsuțe, unde mi-am stabilit baza de comunicare cu familionul și unde studiam pe internet, traseul zilei, la plecare.

Micul Dejun este servit la etajul unu în stil bufet, eu am optat însă pentru variație și am ales altă locație în Praca Moniz , la cinci minute pe jos într-o pastelarie formidabila, A Padaria Portuguesa nou deschisă, plasată chiar în fața stației de tramvai 28, unde este cap de linie.

Stăteam puțin la coadă în fața ușii fix la 7.30, ora de deschidere, pentru a servi micul dejun, o chiflă proaspătă caldă cu cașcaval sau șuncă, o cafea excelentă și un suc natural, preț 2.50 euro... am servit într-o zi și un prânz ce consta dintr-o salată cu niște paste, localul este foarte aglomerat doar la orele mesei, fiind frecventat de portughezi și turiști.

Personalul tânăr vorbește puțină franceză și engleză... a fost colacul meu de salvare pentru 6 zile consecutiv... eu nu mă topesc prea mult după mâncarea portugheză

Există în Praca Figueira o sumedenie de mici localuri, chiar și asiatice... ai de unde alege, celebra Confetaria National este o altă opțiune pentru micul dejun însă nu am fost încântată de oferta prea dulce și serviciul lent.

Prânzul sau cina le-am servit de trei ori într-un restaurant mic, familial, simplu, aflat la două uși de hotel, numele lui e Piri Piri , localul mi-a fost recomandat la recepție, pescuiam seara câte un bachalau din vitrină și după 15 minute eram servită cu Portugalia în farfurie... preț extrem de rezonabil, între 10 -12 euro... multe turiste solo și azulehos pe pereti.

Opțiunile în zonă sunt multiple, sunt restaurante mici în vecinătate, pentru toate buzunarele, vă vând un pont, pentru un lunch rapid și ieftin, mergeți în Mercado da Figueira , se stă în picioare, pe mine nu m-a deranjat... de aici am cumpărat și apă minerală. (vezi poză).

Mijloace de transport, la trei minute de hotel

In Praca Moniz există capul de linie al tramvaiului legendar 28, asaltat de turiști, am vazut cozi infernale de străini, ce se întindeau la miezul zilei și pe 30 de metri... eu l-am folosit dimineața la ora 8 când prindeam un loc pe scaun și lumea încă dormea... seara erau cozi mici, însă tot așteptai să vină și al doilea tram, unde sa încapă atâta puhoi de turiști în două vagoane antice?

Praca Moniz , cu o foarte proastă reputație în trecut, este un conglomerat de magazine etnice și localuri, ea a fost reamenajata si modernizată... seara pe esplanada modernă cu fântani și cu porțile de lemn ce sugerau asediul castelului, ascultam muzică live în aer liber, am prins chiar și un festival indian... există terase pentru o gustare și o băutură, bănci de piatră pentru relaxare... atmosfera este plina de culoare multi etnică... am descoperit și un supermarket elegant asiatic cu produse de calitate.

Tramvaiul 15 are cap de linie în Praca da Figueira... e veșnic aglomerat și util pentru o excursie de 6 km în Belem.

Există si o statie de taxiuri în piață, o stație de autobuz și o stație de tuk tuk, pentru turul Lisabonei, prețul pentru două persoane pornea de la 40 de euro.

Amplasamentul excepțional al hotelului, la cinci minute de stația de metrou Rossio și accesul pietonal spre Rua Augusta sau Piata Rossio în câțiva pași de dans, recomandă hotelul pentru buzunarele turiștilor de la clasa economic... mulțumesc Alina pentru pont, mulțumesc Afa că exiști și m-ai trimis a doua oară acolo, să cheltui banii inteligent.

---

VIZUALIZĂRI: 2416 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI