”Sept jours” la Hotel Gasthof Stegerbräu sau AI austriac

TIPĂREȘTE

Mărturisesc faptul că nu mai fusesem vreodată la un hotel în regim de AI și nici măcar nu știam că există așa ceva în Occident. Cu atât mai puțin într-un sat montan austriac, Radstadt, de care nu auzisem până în iarna anului 2012.

Cu toate acestea, Hotel Gasthof Stegerbräu, situat la kilometrul zero al satului cu vechime milenară, oferă condiții aparte de cazare și mâncare, atât pe timp de vară, cât și de iarnă, ținând cont de zona cu real potențial pentru sporturile pe zăpadă.

Este foarte ușor de ajuns la hotel, deoarece Radstadt are doar două străzi principale, cu sens unic, iar hotelul este chiar la vreo 100 de metri de centrul satului, pe care îl setasem pe GPS. Deoarece îl vizualizasem pe Internet, a fost imposibil să nu îl recunosc, chiar dacă afară ploua torențial (dar când nu plouă, în Austria?) Pentru că este situat stradal, o clădire tipică secolului al XVIII-lea, colorată în galben intens, cu flori la fiecare geam. Deși există două parcări pe fiecare latură perpendiculară pe strada principală, am lăsat mașina chiar în fața intrării, în spațiul rezervat, gratuit, pentru o oră (deși, câteva zile mai târziu, am observat o mașină cu număr de București care a zăbovit acolo vreo 36 de ore), din cauza ploii. Holul de la intrare mi-a făcut o impresie bună, cochet decorat în stil baroc (așa scria la recepție, nu sunt eu de vină dacă nu e adevărat), iar opus ghișeului recepției se deschidea un culoar cu un bar, spre terasa restaurantului.

După ce am apăsat pe clopoțelul de pe ghișeu, dar scria să fac asta, a apărut patronul, un austriac puțin abulic, după opinia mea. Ne-am înțeles rapid, în engleză, pentru că ne aștepta și părea puțin îngrijorat că întârziasem (după părerea lui, pentru că nu era decât ora 17.00, dar, într-adevăr, din cauza furtunii, căzuse un copac pe drumul principal – ceea ce observasem, deoarece poliția ne deviase pe alt traseu – și televiziunea locală anunțase un accident). Am primit o cameră la ultimul etaj, cu vedere la strada principală (camerele de efect aveau vederea în spate, la munte și balcon). Hotelul are lift, așa că l-am folosit și, când am intrat în cameră, bombănind, că, de, noi, români, ultimul etaj, cameră cu vedere la stradă, am avut un prim șoc. Nu am mai văzut nicăieri o cameră atât de mare și de curată, cu un pat matrimonial și încă unul, simplu, cu un uriaș spațiu interior, cu spațiu dressing și cu o baie imensă. Iar vederea de la geamul plin cu flori (într-adevăr, camera nu avea balcon), oferea priveliștea minunată a turlei bisericii medievale și a unui alt lanț muntos...

Internetul, însă, nu este gratis. Am coborât la recepție pentru rezolvarea problemei și patronul abulic m-a dat pe mâna nevestei lui. Ce diferență umană! Pe cât de molatec era acela, pe atât de vie era ea. Dar, probabil, contrariile se atrag, iar acest cuplu era dovada. Acum, o dată internetul plătit și parola obținută, să nu credeți că am intrat în Paradis. Conexiunea cădea, destul de des, ceea ce m-a făcut mândru că sunt român, cetățean al unei țări cu adevărată conexiune la net! Dar problema s-a rezolvat ușor, după ce i-am cerut permisiunea soției patronului să scot din priză pentru 10 secunde router-ul care se afla în fața camerei.

În prima seară am coborât la restaurantul de pe terasa de la parter, unde un ospătar politicos ne-a oferit meniul. După ce am comandat băuturile, am cercetat lista și m-a mirat faptul că, în dreptul fiecărui fel, era afișat un preț. Din fericire, ospătarul înțelegea vag engleza și, după ce a priceput că noi eram la AI, a făcut o figură jignită și ne-a explicat că trebuie să mergem la etaj, unde sunt cei de teapa noastră, nu înainte de a ne pune în față nota de plată pentru băuturi.

Bun, credeam că, dacă avem AI, suntem niște boieri. Ei, bine, nu. Am urcat la etaj, unde am descoperit o terasă cu o vedere mai încântătoare spre munte și o sală de mese plină cu bunici și nepoți din Germania, așa, cam ca la Olăneștiul nostru.

Acum, mâncarea se lua ca la orice bufet suedez, circular. Masa de seară a fost destul de bună și variată, atât pentru vegetarieni, cât și pentru oamenii normali. Bine, meniul era unul tipic austriac, destul de gras, după umila mea părere și cu mai multe sortimente de cartofi. De la dozatoare se puteau lua tot felul de băuturi, de la apă plată sau minerală, la sucurile clasice și bere sau vin alb. Exista un bar, pentru cei doritori de băuturi alcoolice. Nu pot spune până la ce oră erau deschise, deoarece programul cotidian ne obliga la odihnă, după ora 23.00.

Micul dejun era bogat, în sensul diversității ofertei, deși, iată, ce cârcotaș sunt! , lipsit de omletă și șuncă prăjită, atât de obișnuite austriacului sau germanului de rând. Bine, aș avea o obiecție, în ceea ce privește monotonia meniului... Adică, în fiecare zi, aceleași sortimente de cașcaval, șuncă și ouă fierte, fulgi, iaurturi cu sau fără fructe, cafea, ceai, suc de portocale. Dar, până la urmă, cine e în stare să mănânce din toate, deodată? Așa că, în fiecare dimineață am testat altceva, din ofertă. Iar cafeaua, chiar merită (îmi amintesc de celebra Wiener Cafe cumpărată pe strada Kovacs, înainte de ’89)

Prânzul, însă lipsea. Toată lumea își făcea sandvișuri dimineața, dar, din experiența mea în țările de limbă germană sau germanică, știam că aceasta este tradiția mesei de la amiază, masa principală fiind cina.

Un plus pentru meniul AI, deși am beneficiat rar de el, fiind mai mult plecați la timpul respectiv, a fost ”ora de înghețată”. Adică, între 16.00 și 17.00 aveam la dispoziție o groază de înghețată, cu cacao sau vanilie. Bine, într-una dintre cele două după amieze când am prins programul cu pricina, înghețata a fost bocnă, iar domnișoara care se ocupa de ea era fie în retard mintal, fie plătită să nu răspundă, încât nimeni nu a putut gusta din savoarea de gheață, fără să își lase dinții acolo...

Precizez că hotelul are Spa, dar nu am ajuns acolo, ca să pot să fac o descriere.

Într-o seară, am încercat restaurantul de la parter și, după ce am învins resentimentul ospătarului, care și-a adus aminte de noi, clienții de la etaj, ne-am bucurat de un meniu cu adevărat austriac, de un vin alb sau roze excelent și de un serviciu de calitate, presărat cu sfaturi și glume într-o engleză impecabilă (deși, inițial, după cum am precizat, crezusem că ospătarul cu pricina abia o rupea pe limba lui Shakespeare). Totul, la un preț, pentru două persoane, care nu a depășit 30 de euro, cu toată atenția lăsată ospătarului.

Un ultim aspect, important! Pentru cei cu mașină, am un sfat. Puțin mai sus, pe strada cu sens unic, se deschide o parcare gratuită, uriașă și foarte sigură. Nu vă înghesuiți în cele două parcări laterale ale hotelului, decât dacă găsiți loc și nu aveți de gând să folosiți mașina. Alltminteri, folosiți cu încredere parcarea de care am vorbit, chiar dacă veți face 5 minute pe jos până la hotel.

În plus, pe șoseaua care duce spre Obertauern (a nu se confunda cu Obertraun), chiar la ieșirea din Radstadt, peste calea ferată, se ridică un complex comercial de tip outlet foarte convenabil!

---

VIZUALIZĂRI: 1543 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI