Fimaira - confort, intimitate, atmosferă

TIPĂREȘTE

Deși cea mai mică dintre cele 3 insule cicladice pe care le-am vizitat, Syros a beneficiat de cea mai mare doză de atenție din partea noastră. La recomandarea unei amice, am rezervat pentru ea nu mai puțin de 7 zile, adică jumătate din vacanță. Și n-aveam să ne plictisim defel, după cum se va vedea...

Cât despre cazare, nu m-am cramponat de nimic. Nici să fie în capitală, nici pe lângă vreo plajă, nici să includă mic dejun. Doar să fie „pe inima noastră” . Cred că singurul filtru pe care l-am pus la căutarea pe booking a fost parcarea, pentru că, desigur, deși aveam să ajungem cu ferry din Tinos și să părăsim Syrosul pe calea aerului, vom fi beneficiat de libertatea de mișcare oferită de o mașină închiriată; nici nu concepeam altfel.

După îndelungi căutări, m-am oprit la 2 proprietăți: o casă tradițională cocoțată în vârf de Ano Syros și o pensiune micuță, pe jumătate acoperită de bolți de bougainvillea, poziționată peste drum de una dintre frumoasele plaje ale insulei. Ambele mă atrăgeau în mod egal și m-am zbătut în dilema asta vreo câteva zile, până când – zbang! – mi-a căzut fisa: de ce să nu le iau pe amândouă?! Jumate una, jumate ailaltă... Exact așa am făcut. Iar azi o să vă povestesc despre Fimaira, una dintre cele mai frumoase și intime reședințe de care am avut parte prin peregrinările noastre.

Fimaira (m-am mirat de nume; ulterior am aflat că așa o cheamă pe proprietară) este prezentată pe celebrul site de rezervări drept „casă cu un dormitor” . Printre facilități se numără jacuzzi instalat pe terasa cu vederi la... munte. În general, sunt fiartă pe vederi cu marea (mă știți), dar de data asta a fost un cumul de factori care a prevalat – aspectul tradițional, pacea locului, ... jacuzzi. Am rezervat-o pe Fimaira pentru primele 3 nopți în Syros, pentru prețul total de 360 euro, cu anulare gratuită care a expirat cu mai bine de o lună înainte de sejur (mi-am asumat riscul), moment în care banii mi-au fost retrași din cont. A dat Dumnezeu și nu s-a-ntâmplat nimic de natură să ne deturneze din drum și-am ajuns la Fimaira...

În realitate n-a fost atât de simplu 😊. Corespondasem în avans cu Fimaira (proprietara), care ne dăduse oarece indicații, cum să accesăm cel mai ușor locația, dar cumva prima dată tot ne-am zăpăcit și n-am nimerit...

Ano Syros este capitala medievală a insulei – o aglomerare de case, ca un stup, acoperind versantul abrupt al unui deal ce se revarsă spre Ermoupoli (care-i noua capitală, fondată abia prin 1820, de coloniști din Asia Mică și din alte insule grecești). Multă vreme au fost localități separate, ulterior aproape că s-au contopit.  

Sunt 3 „porți” de intrare în orașul vechi, care altfel este eminamente pietonal. Cea mai accesată ar fi Kamara, cea „din vale” , în vecinătatea căreia se află nucleul turistic, cu majoritatea restaurantelor și magazinașelor din Ano Syros. Ei bine, Fimaira e fix în capătul opus, „în deal” . Există o șosea serpentinoasă ce urcă din Ermoupoli în Ano Syros (și merge mai departe spre Apano Meria, zona nordică a insulei); dacă te uiți pe hartă, sunt marcate mai multe parcări publice de-a lungul ei. Fimaira îmi scrisese să iau calea spre Pano Terma (pe care n-am găsit-o pe hartă, ulterior aflând că așa se numește „poarta din deal” ) și că e o parcare la 2 minute de căsuță. Am identificat-o ca P4 (în mod greșit, se va vedea). De fapt, ca s-o scurtez, trebuie urmată șoseaua până se termină Ano Syros, până la moara de vânt (care de fapt adăpostește ceva studiouri), e și o biserică alături. În spatele acestui mic complex se găsește parcarea (care nu apare pe GoogleMaps) ! Pe urmă te întorci un pic pe șosea, intri în orașul vechi (prin Pano Terma) – o alee, câteva trepte de coborât și iaca Fimaira!

Fimaira-fata îmi scrisese că ea nu va fi prezentă când vom ajunge, ne va întâmpina mama sa, să-i dau un semn când coborâm de pe ferry, s-o anunțe. N-am făcut-o imediat, întâi ne-am luat mașina de peste drum de port, pe urmă am poposit la un supermarket AB (în sudul Ermoupolisului, este și un Lidl alături, amândouă sunt deschise inclusiv duminica) pentru oarece aprovizionare. Abia pe urmă am trimis mesaj. Am urcat cu mașina, cred că în maxim 5 minute parcam în P4. Am privit cu neîncredere șirul lung de trepte de urcat 😰 (Fimaira spusese că avem de coborât😏), așa că n-am luat cine știe ce bagaje cu noi și ne-am pornit voinicește la drum. Scări-alei-scări-alei – iaca Fimaira! Deja eram cu limbile de-un cot și cu nervii praștie! Nah, jacuzzi mi-a trebuit, în vârf de deal!...  

Cât ne trăgeam noi sufletele, mama Fimairei ne-a reperat, a ieșit din casă și ne-a condus spre căsuța alăturată, ce avea să ne revină. O zvârlugă de femeie, la maxim 50 ani, care nu vorbește engleză (fiica ne avertizase, dar a zis că va compensa prin amabilitate și avea să aibă dreptate), cu care ne-am înțeles cu ajutorul lui Google Translate. Așa am aflat unde-i parcarea corectă, unde-s mâncătoriile, cum funcționează jacuzzi și alte chestii utile. Urma s-o mai întâlnim ici-colo în zilele următoare, țopăia pe treptele alea ca o căpriță, fără niciun pic de efort. În ultima zi am căutat-o să-i predăm cheia și să plătim paharul pe care din greșeală îl spărsesem. Cheia a luat-o, cu paharul a zis că nu-i bai și n-a vrut să accepte niciun bănuț.

Casa are în față o mică terasă, ca o prispă, ce continuă în lateral cu terasa mare. Intri după ce deschizi o portiță (care nu se încuie, are doar un cârlig de protecție). Se încuie doar ușa casei și, desigur, ușa ce dă spre terasa mare. Ușa casei are o ferestruică decupată în partea de sus, la nivelul capului unei persoane, ce poate fi deschisă doar din interior; cum ar veni, când îți bate cineva la ușă, îl poți vedea și discuta cu acela fără să-l primești în casă.  

Planul casei este dreptunghiular și, în afara băii, interiorul e open space, cu mai multe spații delimitate: de luat masa, de relaxare, de dormit, bucătărie. Aspect general – aerisit, confortabil, răcoros, cu multe elemente decorative tradiționale (perdeluțe brodate, mileuri dantelate, mobilier din lemn masiv sculptat, tablouri și hărți cu trimitere la trecutul insulei. Cum intri, în dreapta se află un dulap-servantă foarte frumos, iar în față o masă înconjurată de 4 scaune (aici ai putea mânca în caz de vreme rea). În continuare, se iese în dreapta pe terasa mare, în stânga se deschide zona de living și, lipită de ea, o nișă-dormitor. Și mai în față – zona de bucătărie. Nu știu dacă am explicat bine, până la urmă nu contează, ideea e că ai de toate la îndemână, într-un spațiu rezonabil ca suprafață.

Zona de living conține 2 canapele dispuse în L, cu o măsuță de cafea în mijloc, pe care am găsit hărți, broșuri informative și vreo 2 albume cu ilustrații. Era și un șifonier dotat cu umerașe, acolo ne-am ținut hainele.

„Dormitorul” ocupă o nișă supraînălțată față de nivelul locuinței, practic e dispus pe un bloc compact de granit; concluzia logică ar fi că partea asta de casă a fost efectiv săpată în munte, restul completându-se ulterior. Diferența de nivel era de vreo 40 cm, poate mai mult, destul de mare; a fost singura noastră cârcoteală legată de această cazare, pentru că noaptea, mai ales, era un pic de provocare să te dai jos din pat... Altfel, patul foarte bun, mare, cu saltea confortabilă și lenjerie de calitate, câte 2 perne de căciulă. Micul dormitor mai era dotat cu o oglindă și niște polițe din piatră, dintre care una lungă cât toată lățimea patului, în spate, pe post de noptieră. Era și un întrerupător de unde puteai închide lumina în casă fără a fi nevoit să te dai jos din pat 😊. Și un cuier-pom; cândva pom adevărat, lăcuit. Deasemenea, un fel de gărduț (tot din lemn) delimita pe jumătate dormitorul de living (nu vă bateți capul, veți vedea în poze).

Partea de bucătărie avea dotările obișnuite: o mică plită cu un mic cuptor și hotă, încă un cuptor cu microunde, chiuvetă, frigider cu congelator, dulapuri numeroase conținând veselă de toate felurile. Am avut și consumabile: pesmeți, cutiuțe cu diverse (miere, gemuri, halva, lapte condensat), plicuri cu ness/ceai/zahăr, precum și chestii de spălat vasele. Ici-colo, obiecte decorative tradiționale: lămpi cu gaz, fiare de călcat vechi, un cântar-balanță.  

Baia – la fel, clasic „mobilată” , cu cabină de duș, vas de toaletă, chiuvetă cu „aripioare” , oglindă. Într-un mic rastel am găsit prosoapele, albe și pufoase, câte 2 dimensiuni de fiecare și rezerve de hârtie igienică. Alte 2 prosoape mari, gri, ne așteptau într-un coșuleț, pentru jacuzzi. Consumabile: 2 săpunele rotunde, 2 flacoane cu gel de duș și alte 2 cu șampon.  

Desigur, piesa de rezistență a fost terasa! Lungă cât toată casa, pe jumătate umbrită de viță de vie cățărătoare, delimitată la rândul ei în mai multe zone cu mai multe destinații: servit masa (o masă cu 2 scaune), relaxare (2 balansoare), jacuzzi (delimitat de restul terasei printr-un paravan de lemn). Era și o chiuvetă de piatră, cu siguranță foarte veche, încă funcțională. Aveam să petrecem multe ore minunate, fie mâncând în tovărășia celor 2 pisici care ne vizitau constant (cred că Fimaira era de fapt casa lor, căci dacă le scăpam, nu se sfiau să intre înăuntru și să exploreze), fie savurând cafeaua de dimineață în clinchetul talăngilor din vale/vinul de seară admirând luminițele îndepărtate de pe dealul vecin, fie relaxându-ne „la bulbuceală” ...  

La capitolul „și altele” : podeaua casei este acoperită cu o gresie care imită parchetul laminat, sunt puse frumos în evidență grinzile de lemn de pe plafon și pereții de piatră. Gradul de iluminare naturală a locuinței ți-l poți selecta, ai la dispoziție draperii ce acoperă/descoperă ușa dinspre terasă, în mare parte din sticlă. Există aer condiționat și chiar a fost nevoie să-l folosim (noaptea nu). În afară de chestia cu cățăratul și mai ales descățăratul din „dormitor” , altfel n-am avut niciun motiv de plângere!

Recomand Fimaira, este o alegere minunată, oferă confort, intimitate, pace, atmosferă. Doar că ea nu-i pentru oricine, în mod clar! Accesul din parcarea de sus nu-i dificil, într-adevăr, chiar nu faci mai mult de 2-3 minute. În schimb, ca să te duci la tavernele din vale e mai complicat, și mai ales la întoarcere 😊. Dacă ai uitat să-ți cumperi bere sau pâine e și mai grav, că trebuie să urci în mașină și să cobori în Ermoupolis. De apă poți uita; cea de la robinet este bună de băut.

Altfel, Ano Syros s-a conservat ca un veritabil colț de rai cicladic, cu căsuțe albe tradiționale, cu labirintul de alei înguste, cu bisericuțe și chiar o catedrală (pe care n-am reușit s-o vizităm, am găsit-o în curs de reabilitare; a propos, majoritatea bisericilor din Ano Syros sunt catolice, cele din Ermoupolis ortodoxe). Vederile sunt splendide, oriunde te-ai situa în Ano Syros: fie spre orașul de jos și spre port, fie spre dealurile înconjurătoare. Întru susținerea celor spuse, voi atașa câteva fotografii.

---

VIZUALIZĂRI: 129 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI