Memento

TIPĂREȘTE

Chiar se întâmplă ceva cu timpul. Bine, nu mă refer la prostia aceea, care mai circulă periodic, ba pe Facebook, ba pe diferite canale de știri, referitoare la frecvența Schumann. Dar, de vreo patru ani, timpul nu mai are răbdare. Iar explicația este simplă și chiar merită un proces penal deschis statului - nu, statul este o abstracțiune. Un proces penal deschis acelora care ne conduc, cu începere de la cel mai înalt nivel. Încerc să mă explic, printr-un banc arhicunoscut de cei care au trăit suficient și înainte de 1989, cât să îl poate pricepe.

„La o fermă, producția a fost de un porc. Și este raportată la primar. Primarul zice că e prea puțin și raportează doi porci la secretarul de partid. Acesta raportează trei porci la județ. Județul nu se lasă mai prejos și raportează patru la Centru. Cei de la Centru nu au curajul să spună o producție așa de mică lui Ceaușescu, așa că raportează cinci porci. Iar Ceaușescu, plin de grija față de popor, ordonă: În cazul ăsta, un porc merge la export și patru rămân pe piața internă. ”

Ei, bine, timpul nu mai are răbdare, de vreo patru ani, deoarece undeva, acolo, există un lanț de trepăduși care, pentru a-și justifica existența, inventează tot felul de hârtii ce trebuie completate urgent, de multe ori cu termen ieri... Eu numesc asta entropie socială. Bine, e firească, într-un stat birocratic. Și totuși...

Scriu asta ca o constatare, nu ca o scuză. Scuză pentru sincope, scuză pentru uitare.

Îmi dau seama că au trecut concedii, că au trecut călătorii. Călătorii planificate, călătorii dense. Cu trasee studiate, incursiuni în geografie și istorie, departe de hedonismul vacanțelor all-inclusive. În maniera în care m-am obișnuit să îmi petrec timpul liber, la pas sau la volan, urmând, alert, povești de mult apuse.

Am rămas departe cu istorisirile, undeva, în vestul unei Irlande incredibile, pe o peninsulă, Dingle, cu a sa mascotă, delfinul Fungie, de unde am continuat ocolul, cu o oprire de două ceasuri la Cork, Cobh-ul gaelic, de unde a părăsit Europa Titanicul, în ultima și prima sa călătorie. Doar ca să ne oprim două zile pline la Dublin, unde ne-am pierdut prin cartierul Temple Bar, doar ca să ne regăsim printre zidurile caselor muncitorești de veac XIX, la fabrica de bere Guinness. Ce amintiri!

Doar pentru ca, în primăvara următoare, să atingem Paradisul, cu o escapadă de vis pe Coasta de Vest, de la un Disney Land artificial, dar mirific, din Anaheim, la pereții abrupți, roșiatici, care ascundeau cauza ce i-a creat, râul Colorado. Căci Marele Canion, cu al său South Rim, este împlinirea peste decenii a imaginației unui copil pierdut printre apașii lui Old Shatterhand – chiar dacă aceia își duceau goana cailor mult mai departe, spre miazăzi. Iar cactușii stingheri, ca un trident, care mărginesc interstatala din Arizona, amintesc incredibil de animațiile în care Wile Coyote și Beep Beep se aleargă, prăfuit. Iar trecerea spre Orașul Nebunesc, Las Vegas, este prea brutală, chiar dacă fragmentată de oprirea la barajul mitic, Hoover. Deși barajul nostru, de la Vidraru, mi s-a părut net superior, este vorba de legendă, de felul în care locuitorii Lumii Noi, tocmai în absența unei istorii milenare, știu să-și construiască legenda. Iar Las Vegas... Cu hotelurile sale, adevărate resorturi all-inclusive, din care nu ai de ce să mai ieși, dincolo de drogul luminos al sălilor jocurilor de noroc, doar pentru că ți se recreează realități europene la scara 1:1. Paris, Veneția – cu ale sale canale pline de gondole și Piața San Marco, luminată abisal într-un amurg scurs dintr-un cer simulat. Ba chiar mai prozaicul New York. Iar spectacolul de flăcări, lumini și umbre oferit de fântânile orașului încheie o zi cât o vacanță. Doar ca să ne scufundăm iar, de la canicula verii la gerul de iarnă, printre trunchiurile absurde, înalte către infinit, din Parcul Național Sequoia. Atât de absurde, încât Congresul însuși, neîncrezător în poveștile vânătorilor de la frontiera de Vest, a trimis o echipă doar ca să dovedească existența acelor copaci. Toma Necredinciosul... Iar oprirea următoare, la San Francisco, la doi pași de Ocean și de Alcatraz. Dar fascinante sunt tramvaiele de pe dealurile abrupte, care pun la grea încercare dibăcia, dar și mușchii manipulanților. Și pontoanele, și mâncarea la botul calului... Pardon, al calamarului. Și plimbarea pe roșiaticul (ce ironie) Golden Gate, la lăsarea ceții – legendare și ea, așa cum o vedem în filme – cu temperatura care scade abrupt, de unde puteai să prăjești un ou pe trotuar, cu numai câteva minute înainte. Doar ca să terminăm escapada în Orașul Îngerilor – care oraș? Că sunt mai multe, sub tutela celor Fără fără Trup... Iar acolo, de fapt, ne-am scufundat în lumea făuritorilor de vise, din umbra Studiourilor Universal.

Doar ca să așteptăm vara, cu escapada lusitană. Altă lume, altă poveste. De la Porto, spre Guimaraes și istoria clădirii unei națiuni, la valea Douro și viile sale, până la moșia de unde s-a născut, de fapt, vinul de Porto, urmare a prieteniei cu un aristocrat britanic. Căci, nu-i așa, vinul s-ar fi stricat în timpul transportului pe mare. Toate acestea, fragmentate de vizita la Nazare, cu ale sale valuri uriașe, dar inexistente în acea vară. Și cu trasee către Fatima sau insula mirifică, dintr-un Altlantic cu valuri uriașe, la doar zece kilometri de țărm; dar ce drum demn de cei doi bătrânei lupi de mare de la cârma lui Barco Viagente... Insula Berlengas, cu plecare din Peniche... Iar incursiunea în sud, printre cele peste o mie de plaje din Algarve, a pus punctul pe i din imersiunea într-un trecut mauro-iberic, presărat cu paella, Oceanul cald, falezele înalte, fluxul care urcă cu repeziciune peste cearșafurile leneșilor care se prăjesc la soare...

Iar primăvara următoare, cu ocazia unui eveniment de o importanță istorică, ne-am reîntors pe meleagurile neerlandeze, cu trădări flamande, la Brugge, Gent și Antwerp. Unde am descoperit „biblioteci” de bere, cu peste 2000 de soiuri diferite. Iar strada giuvaergiilor din Antwerp, de lângă gară, mi s-a părut de-a dreptul periculoasă, deși ea, gara, este o adevărată capodoperă. Doar ca emoțiile să se dreagă în Palatul de unde au început Țările de Jos, acolo unde a fost asasinat, de același complot habsburgic ce avea să își arate colții câteva decenii mai târziu la Turda, Willem van Oranje. Și, mai apoi, într-un romantic bar de la marginea unuia dintre frumoasele canale ale micului Delft. Și, da, pentru că ne-am găsit în calendarul potrivit, o zăbovire printre lalelele de la Keukenhof.

Doar în așteptarea unei veri în care ne-am afundat în mireasma acelei țări, fără de care Europa nu ar fi existat în splendoarea pe care o vedem azi, țara care ne-a învățat ce este stilul, parfumul, drepturile omului... Da, Franța. Și am continuat călătoria spre centru, printre castele făuritoare de nație de pe Valea Loarei. Unul după altul, cu poveștile sale, cu tainele și splendorile sale. Căci ce poate fi mai romantic decât o vâslire pe sub bolțile castelului amantei și al reginei de la Chenonceau? Poate doar admirația pură de la Amboise, unde Francisc I, rebelul, prietenul sultanului și dușmanul binemeritat al Habsburgului l-a adus pe geniul european, care, de altfel, își și găsește odihna bine meritată aici. Căruia i-a oferit conacul din apropiere, de la Clos Luce. Căci încăperile, curtea, parcul sunt pline de spiritul său. Leonardo da Vinci. Pentru că asta e diferența dintre castelele de pe Valea Loarei și cele de pe Valea Rinului. Primele au consolidat o națiune, prin preumblările regilor, prin importanța castelanilor. Celelalte au dezbinat un popor, prin secole de lupte fratricide și de jafuri la drumul mare. Diferența dintre Franța și Germania, de altfel, veche de peste un mileniu. Iar drumul a continuat cu escaladarea – cu telecabina – a vârfului Aguille de Midi, doar ca să părăsim Franța, temporar, spre Cascada Rinului, din Elveția vecină. Am văzut Niagara, dar Cascada de pe Rin m-a uimit înzecit, poate și pentru că nu mă așteptam la o asemenea maiestate, aproape orizontală, dar cât de viguroasă. Iar vaporașul care ne-a întors de pe insula din mijlocul râului a zăbovit, preț de secunde care au părut ore, într-o copie a rudei de la poalele Niagarei și, într-adevăr, timpul a stat – dar nu birocratic – în fața potopului lichid. Cine suntem, în fața naturii?

Popasul următor ne-a întors într-un teritoriu disputat, al Alsaciei. Cu o cazare în centrul vechi al Strasbourgului, cu o plimbare pe străzi, printre restaurante, pe malul râului, spre instituțiile europene. Vorbe. Fascinantă Alsacie, cu satele rupte din basme, colorate, vesele, răsfirate pe văi, cocoțate pe dealuri. Și surprinzătoare, precum colonia de macaci pe care îi întîlnești, liberi și pe care îi hrănești, dar cu pufuleții pe care ți-i dau cei care îi protejează, ceea ce mi se pare firesc. Excursia s-a încheiat lângă Paris, fără a-l atinge, trecând – a câta oară! – pe lângă Reims și ocolindu-l – a câta oară! – doar pentru a rata locul de încoronare al atâtor regi de legendă. Dar Franța mai are destule mistere de dezvăluit.

Iar primăvara ce a urmat ne-a purtat pașii prin sudul unei Spanii maure, cu o oprire la Valencia, doar ca să aducem un omagiu lui Calatrava și al său Oraș al Artelor și Științelor – o oarece dezamăgire, pentru că un spațiu atât de generos compartimentat este practic gol. Dar Valencia este Valencia, cu valuri de istorie, cu arhitectură suprapusă istoric, de la un centru vechi la cartiere moderne și la malul Mediteranei ce amintește de coasta de vest californiană prin casele joase, aranjate pe străzi paralele. Iar drumul a continuat, spre Murcia, într-un sat incredibil, pe țărmul mării, de unde am purces către Cartagena, Cartagina cea mică și teatrul roman, vechi de două milenii. Și Murcia, cu străzile înguste și, apoi, după amiaza petrecută la Caravaca de la Cruz unde, pe dealul plin de clădiri medievale, la biserică, ascunsă într-o firidă, stă un fragment din Crucea Mântuitorului.

Iar cireașa de pe tort, El Andalus-ul maur... Cu baza la malul Mediteranei, am pornit cucerirea Cordobei – căci Granada s-a dovedit un obiectiv... turistic greu de dobândit. Iar Cordoba, cu Mezquita, cartierul mitic și, mai ales, cu moscheea creează adicția unui drog puternic. Nu îți mai vine să părăsești străzile înguste, nu te înduri să pleci dintre coloanele cu motive arăbești unde, în liniștea ecolului pașilor, filozofi, medici, potentați discutau problemele fundamentale ale lumii. Doar ca o civilizație înfloritoare să fie sortită pieirii de chiar fanatismul întunecat al propriei religii...

Și Sevilla, în chiar ziua toreadorilor, mai adorați și așteptați de publicul iubitor și de cameramani decât marii fotbaliști ai Iberiei... Era întâi de mai, era cald și sindicatele mărșăluiau în șiruri interminabile, colorate, gălăgioase, cu reprezentanții cei mai guturali, ai partidului comunist, la coadă. Tot la o coadă, de ore bune, am adăstat, ba la umbra cetății, ba sub soarele ei, doar ca să intrăm în Alcazar. Așteptarea a meritat, cu vârf și îndesat. Pentru că și acolo ne-am reîntâlnit cu filozofii, medicii și potentații de demult, care își continuau, nestingheriți, pălăvrăgeala pe problemele fundamentale ale lumii.

Și escapada maură de dincolo de Gibraltar, pe continentul african, a fost pata de culoare a expediției. La patruzeci de kilometri de Europa, o altă lume, o altă mentalitate. Străzi înguste, indivizi în cearșafuri, oameni cu turbane, ciudați pe scutere, comercianți gălăgioși ca un cârd de gâște, înțelepți care leneveau în fața unor căni cu ceai de mentă... Cinci ore de amețeală, cinci ore cât o viață.

Deoarece expediția ar fi fost incompletă fără contemplarea acelui colț de Spanie care nu îi aparține, fiind posesiunea Majestății Sale de peste Mânecă de secole. Tristă, colonia Gibraltarului, cu oamenii săi înghesuiți pe un petec de stâncă, cu orașul strivit de povârnișul abrupt. Chiar istmul de la intrare-ieșire era o metaforă, cu aeroportul a cărui pistă îl tăia pe din două. Și chiar trebuia să aștepți, turist sau localnic, ori de câte ori un avion ateriza sau decola de pe unul dintre porturile aeriene dificile ale planetei.

Vara lui 2019 a adus o schimbare în abordarea călătoriei. De fapt, mai corect spus, a adus o revenire la vechea paradigmă, a traseelor eminamente rutiere. Cu ocazia asta, am descoperit autostrada de la Sibiu la Nădlac, chiar cu pauza de rigoare, de la Deva. Și am luat la volan Germania, de la Passau la Koln, cu opriri pe valea Rinului, la castele, care sunt, cum ziceam, altfel decât cele din Franța, cu ascensiunea pe stânca lui Lorelei. Și da, cu o oprire la Bonn, orașul lui Beethoven, numai ca să regretăm, alături de câțiva turiști japonezi, în acea duminică de vară, că nu am putut vizita casa muzeu, închisă, scria la poartă, indefinit, pentru reabilitare. Nu mă pot reconcilia cu ideea romantismului german, pe care îl văd forțat, cazon, calculat. Departe, această Germanie romantică, de naturalețea sentimentului pe care îl emană, aristocratic, cavaleresc, câmpenesc Franța. Bine, este doar o opinie personală, dar o opinie ce se consolidează la Colțul German de la Mainz, unde Mosela franțuzească converge cu Rinul german. Iar Koln-ul, cu a sa catedrală, cu promenada Rinului, cu valurile de turiști, de migranți și, minoritari, timizi, localnici, îți amintește, la tot pasul, de contradicțiile istoriei acestui popor, barbar, pe care slavii, tocmai din cauza barbarismului său, l-au botezat „mutul”. Și am părăsit, pentru câteva zile, teritoriul teutonic, nu fără a aduce, în sfârșit, un omagiu regelui care a creat ideea Europei de azi, Carol cel Mare, cel care se odihnește, în eternitate, în capitala de la Aix a Chapelle, Aachen-ul contemporan. Ocolul a fost făcut, din nou, prin țara scoasă de sub apă, Olanda, cu ieșiri la Volendam și Zaanse Schans, dar și o vizită prin barurile din Bruxelles, căci capitala europeană mai are și alte secrete. Și, o dată reluat periplul, am ocolit prin nord, spre Groningen – oraș bizar, nici olandez, nici german, nici universitar, deși e plin de studenții unei universități de top mondial, nici mercantil. Olandezii din sud, cei din cele două Olande care au ctitorit națiunea, îi privesc cu dispreț pe „tractoriștii” din Groningen. Mă rog, fiecare cu vasluienii lor. Iar ocolul a fost extrem, căci am vrut să traversăm Aflsuitdijk, cu ai săi 30 de kilometri, pod ce ne amintea de cel din Chesapeake Bay...

Am intrat din nou în Germania, la Hamburg, pe care l-am descoperit, ciudat, în trei ipostaze complet diferite. Mai întâi, construcțiile roșii, ale Reich-ului, doar ca să ne scufundăm în cartierul boem și atemporal, cu nume de sfânt și renume de felinare roșii, St. Pauli și, la final, Hafencity, aristocratic, cu promenada vaporașelor, cu restaurantele în care papilele gustative îți sunt inundate de gusturile cosmopolite ale mâncărurilor cu pește. Și, pentru că istoria este un fir al Ariadnei în expedițiile noastre, nu am putut evita deplasările la Bremerhaven, portul de unde au plecat flotilele de suprafață și de adâncime ale celui de-al treilea Reich – și unde am străbătut măruntaiele unui U-boot parcă acum scos la inspecție și pe partea celalată a peninsulei, dincolo de Kiel, în stațiunea de vară – într-o zi ploioasă, ca de octombrie – Laboe, cu al său muzeu naval și, din nou, un alt U-boot scos la liman. Căci de la Hamburg am descins în capitală, la pas către Unter den Linden și Poarta care a separat două lumi, la marginea unui Zid anacronic, lângă Checkpoint Charlie. Dar și muzeele, pajiștile pline de oameni care trăiau bucuria vieții, clădirea Reichstagului, memento și concatenare cu trecutul. Cu revenirea pe meleaguri mioritice prin Leipzig, orașul lui Bach, al lui Leibniz și locul de unde Napoleon a început să decadă.

Iar 2020... Eh, 2020... Urma un Paște catolic la Roma... Interesant, ani de-a rândul am evitat Italia care, deși magnifică în esență, îmi stârnește un sentiment de nesiguranță. Să fie un semn, cataclismul care s-a abătut asupră-i?

Bizare vremuri, acestea pe care le trăim.

---

VIZUALIZĂRI: 268 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI