Privelişti ardelene

TIPĂREȘTE

Pentru mine drumeţiile cu trenul sunt o plăcere. Nu am grija drumului şi ca atare pot privi în dragă voie la coclauri. Tipul petrecut în tren este o perpetuă aducere aminte.

Aşteptând continuarea drumului, aud din nou glasul crainicei de la informaţii. Anunţă sacadat plecarea trenului. Este acelaşi glas cunoscut de ani şi ani, cu toate că persoana nu mai e de mult aceeaşi. Tipicul feroviar rămâne în conservatorismul lui. Prin comportament şi mod de gândire, cei de astăzi sunt aidoma celor de ieri şi de alaltăieri. Nu-i deosebeşte decât numele ce-l poartă.

Preocupările primordiale sunt şi ele aceleaşi: să asigure bunul mers al trenurilor, în condiţii de lipsă a fondurilor financiare. Doar cauza acestei lipse diferă. În timpul activităţii mele lipsa era determinată de dirijarea fondurilor financiare spre marile investiţii: Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Platformele petrolifere maritime, Combinatul de la Roşia Poieni sau Turnu Măgurele etc. , etc... , iar azi aceste fonduri se duc spre superdotata cantină a ministerului. De ce şi pentru cine? Să fie cumva pentru celebrul acar Păun, simbolul ridicolului? Parcă e mai ceva decât pe vremea lui Vidrighin, fost mare şef încurcă-lume al căilor ferate, personaj real, nu fictiv, care, din dorinţa de a-i ajuta pe cei mulţi, făcea lucrurile pe dos când nimeni nu se aştepta!

Dar chiar, de ce şi pentru cine s-a făcut tot ce s-a făcut în ţara asta? Ce au făcut antemonarhiştii au negat monarhiştii. Ce au făcut monarhiştii au contestat comuniştii. Ce au făcut comuniştii, au demolat urmaşii lor, constructorii „democraţiei originale româneşti“. De ce? De ce au trebuit distruse case, biserici, opere de artă, iar mai târziu fabrici, complexe agroindustriale, aşezăminte de cultură şi alte opere de artă? S-au făcut toate acestea în interesul pălmaşilor, robi moderni în ţară străveche? Dar… stop! Semnalul de trecere are culoare roşie şi ordonă oprirea!

Pe drumul de întors acasă ascult din nou glasul şpicheriţei şi-mi aduc aminte că în urmă cu zeci de ani, în gara Alba-Iulia, crainica de la informaţii, trebuind să plece undeva, a lăsat în locul ei pe lucrătorul din staţie, muncitor necalificat şi cu puţină carte. Acesta, om în pragul pensionării, îşi păstra graiul din satul de baştină. Primind comanda impiegatului, a început să anunţe sosirea unui tren: „Atenţiuneee, atenţiuneee!... Trenul personal... 2001 di la Vinţ... tună în gară... Noa ho! că am zmintit! Di la Vinţ îi 2002, că 2001 îi di la Tiuş şi 2002 mere la Bucureşti. Bă că prost îs! …“

Nu, baciule Todor, nu ai fost prost. Ai fost un om necăjit, care în acele momente te-ai gândit la greutăţile prin care treceai. Aveai de plătit impozit pentru casa în care locuiai, aveai de făcut contract pentru a da un porc statului, erai nevoit să duci ouă la prăvălie pentru a putea cumpăra zahăr, ulei şi ce-ţi mai trebuia; pe lângă orele de lucru la gară mai trebuia să munceşti şi la colectiv ca să întreţii şi să recoltezi culturile repartizate; iar eu, la toate acestea, nu aveam cu ce te ajuta, decât să-l rog pe şeful gării să-ţi mai treacă neobservate unele gafe şi să-ţi dea zi liberă pentru sapă sau cules.

Au fost. Au fost şi nu mai sunt! Oameni şi întâmplări de mult apuse. Au mai rămas doar amintirile. Până când?

Taca-taca; tac-tac!

Până când vom mai merge pe drumul haosului meticulos rânduit? Până când vor mai fi oameni cu comportamente bizare? Şi când se va termina acest „până când? “, unde vom fi? cine vom fi? cum vom fi? ...

Sunt lucruri pe care nu le vom şti decât atunci când se împlineşte sorocul rânduielii...

Taca-taca; tac-tac!

Mai trece o zi. Îmi dau seama că în zborul ei halucinant am mai prins o primăvară. O privesc şi o admir. O admir pentru puterea ei de a reînvia natura. Este o metamorfoză perfectă natură-om, om-natură. Depinde doar cum o privim. Dar mai avem ochi pentru a privi natura sau ochii noştri au rămas pironiţi numai spre brutalităţile vieţii? Relaţii de tot felul… taca-taca; tac-tac… relaţii interumane anormale, … taca-taca, tac-tac; relaţii om-natură în dauna naturii… taca-taca, tac-tac…

Trăim momente grele pentru că am uitat să ne ajutăm. Considerăm ajutorul, vechea clacă la vecin sau consătean, ca ceva de domeniul trecutului de mult apus, sau ca ceva specific comunismului. De acum tot ce se face se face numai contra cost, şi chiar copiii se întreabă unii pe alţii: „Ce-mi dai ca să-ţi spun? “ Şi, uite aşa, noile rânduieli încep să ne domine. Ne domină invidia, ne domină ura, ne domină nepăsarea, ne domină lăcomia şi toate celelalte netrebnice rele. De ce şi până când? … Taca-taca, tac-tac…

De ce? Până când? alături de: Cine? sunt poate cele mai simple întrebări pe care le poate pune cineva. Dar cât de mistuitoare sunt, mai ales când acel „cineva“ vrea să te distrugă cu ele. Ştiu ce înseamnă asta pentru că am fost pus în situaţia să răspund unui director al căilor ferate la aproape treizeci de întrebări seci: „de ce? “. Aceste dece-uri mă plesneau după fie-care afirmaţie şi mi-au fost adresate într-o şedinţă operativă, pe linie profesională. Deci nu am putut să minimalizez răspunsurile, chiar dacă eram secretar de partid. Probabil a fost un test, sau un simplu joc de perspicacitate. Invariabilul „de ce? “ mi-a fost adresat şi atunci când am afirmat că nu ştiu. A trebuit să argumentez de ce nu ştiam. Bineînţeles că din aceasta au rezultat şi alte „de ce? “-uri, dar a fost singura dată când a procedat aşa cu mine. Alţii au avut parte de mai multe şedinţe cu „de ce? “ şi chiar mai mult.

Până la urmă şi de ce?-urile s-au sfârşit pentru toţi şi au luat drumul uitării. De ce? Căci totuşi, nu trebuie să uităm amintirile…

Taca-taca… tac… tac… crrrţ!

Şi uite aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns la un nou poghiaz pe râtul Mureşului.

Natura mă cheamă la plimbare. Mă ia de braţ şi mă poartă agale. Merg pe drumul arhicunoscut…

Mă uit mai bine, şi-mi văd urma paşilor de anul trecut. Merg şi ascult. O ciocârlie îmi cântă melodia veche. Pitpalacul sacadat, al prepeliţei of, îi ţine tactul. Sunt însoţitorii mei de când mă ştiu. Pe drum întâlnesc gâze o droaie şi harnice furnici în muşuroaie. Merg, şi continui să ascult. Un fâşâit scurt, străbate din iarbă. O mică şopârlă, ieşită la soare, s-a speriat. Mă opresc şi privesc. Şopârla a dispărut.

Pornesc din nou la drum cu pas domol şi vântul adie hârjonindu-se cu firele de iarbă. Pe un fir de buruiană uscată, saltă o codobatură. Privesc la jucăuşa pasăre, dar ea se sperie şi fuge. Nu prea departe. Ajung din nou la ea şi face un alt salt. Se joacă de-a prinselea.

O las să se joace şi-mi văd mai departe de drum. Ajung pe malul apei curgătoare, botezată Mureş. Apă multimilenară, cu lunecare lină şi domoală. Privesc la luciul ei şi ascult un cor divin. Cinteze, mierle, cristei, sticleţi, privighetori şi câte alte felurite glasuri se-mpletesc în triluri suprapuse. Fără să se-ncurce, fiecare-şi vede de propriul repertoriu. Nimeni nu mimează, nimeni nu gafează. Fără dirijor, o pupăză intră în cor, iar cronometrorul cuc, anunţă timpul cum se scurge.

Nimeni nu deranjează pe nimeni. Dar, o cioară, totuşi dă alarma: Crrraaa! Crrraaa! Intrrrusu-i aproape! Crrra!!!

Şi … surpriză! Nimeni nu se sinchiseşte. Concertul, nu conteneşte. Ba, mai mult. Chiar se înteţeşte.

Când, deodată, zarvă mare! Un grup de prichindei, au de împărţit idei! Nici unul nu se lasă, căci fiecare ţine morţiş la opiniile sale – bune, rele, cum or fi. Toţi vorbesc deodată! Cine să-i asculte? Coru-şi vede de-ale lui, nici nu-i bagă-n seamă. Doar un cocoş băţos îi dojeneşte cu un… cotcodac de găină, iar corul se măreşte. Un stol de vrăbiuţe, ciripind voios, un grup de brotăcei şi greeri câţi vrei. Coruri reunite, armonios întregite cu şoapte de frunze dezmierdate de-o tandră suflare.

Stau şi ascult o bună bucată de vreme, apoi din nou pornesc la drum întins spre necuprins.

Întâlnesc un bărzăun morocănos. S-a supărat, probabil, că iubăreţii de natură, ieşind la iarbă verde au băut peste măsură şi au uitat în urma lor de toate: sticle goale, pungi, hârtii şi multe urme de păgâne altare. Dar ei spun c-au fost la aer curat, uitând cât fum au inhalat.

Merg mai departe şi încep a distinge alte glasuri. Un tren hoinar, în goana sa se-ntrece cu ai şoselelor bolizi, iar din cer străbate zumzetul zburătoarelor de fier. Nici aceste cântece nu-mi displac. Dar cel mai mult îmi place şi mai frumos este, că s-au înmulţit zburătoarele cu suflete vii. Se cunoaşte că omul nu mai are bani pentru insectifuge.

Notă: Fotografiile ataşate sunt pentru a vedea şi voi o parte din ceea ce văd eu de la geamul vagonului.

---

VIZUALIZĂRI: 1720 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI