O noapte cu beduinii in desertul Wadi Rum

TIPĂREȘTE

In Iordania, populatia care pastreaza traditiile seculare este intalnita in locurile cele mai izolate; in desert. Desertul Wadi Rum este la aproximativ 70 km. nord- est de Aqaba sau altfel spus undeva in sudul tarii.

Asa cum spuneam in review-ul despre Amman , ghidul nostru a facut mai mult decat intra in obligatiile sale si a schimbat ziua in care era programata excursia in acest desert, pentru ca aflase ca una din doamnele din grup isi sarbatorea ziua de nastere si a vrut sa ii ofere o zi de neuitat. La ora stabilita a venit sa ne ia de la hotel pentru a pleca in desert. Am trecut intai pe la o cofetarie unde el comandase telefonic un tort pe care l-a pus intr-o lada frigorifica in masina. Apoi am trecut si pe la singurul magazin din Aqaba care vindea bauturi alcoolice si noi am cumparat multe cutii cu bere, pentru noi si pentru oricine ar mai fi poftit. (bautura se vindea doar turistilor).

Tot vorbind si glumind in masina, aproape ca nici nu ne-am dat seama cand am parasit orasul si cand peisajul a devenit din ce in ce mai arid. Era o imbinare ciudata intre nisip si piatra. Cativa km. erau numai dune de nisip rosiatic, care mai apoi disparea si in locul lui apareau formatiuni calcaroase, erodate de vant si uneori de ploi, cu forme din cele mai ciudate. Nu stiu daca ele chiar aveau nume, sau daca ghidul nostru avea o imaginatie bogata, dar arata cu mana cand in stanga, cand in dreapta si spunea; “ Look…. castelul…. sau, camila…sau copacul.

Drumul era incredibil de bun; o sosea nu prea lata, doar cu doua benzi, dar fara nici o groapa si curata; nici urma de nisip pe ea, de parca cineva inainte sa trecem noi pe acolo, o maturase. I-am spus ghidului ce am observant, iar ele foarte galant a marturisit, ca “el cu mana lui a facut curat toata dimineata in onoarea noastra“. Lasand gluma la o parte nu stiu cum de era asa curata. De cand parasisem orasul si intrasem pe acea sosea, nu am mai intalnit nici o alta masina.

La un moment dat, am parasit soseaua si am inceput sa mergem chiar prin desert, pe o roca tare acoperita cu un strat de nisip de cativa cm. L-am rugat sa ma lase si pe mine sa conduc si dupa cateva moment de liniste, a verificat daca mai are semnal la telefon, m-a intrebat de cat timp sofez, daca am mai facut-o vreodata in desert, si intr-un final a acceptat. Nu am abuzat prea mult de bunavointa sa, doar cat sa pot spune ca “ am facut-o si pe asta …. am fost acolo…, eu la volanul unei masini care nici macar nu era 4x4 si am condus prin desertul Wadi Rum; a fost fantastic.

Ne-am intors pe sosea si dupa cateva minute a oprit masina. Ne-a poftit sa coboram si dupa ce am facut cateva fotgrafii cu un semn de circulatie care indica ca pe acolo trec camile, ne-a spus ca putem pleca de acolo spre …. spre China. Noi am crezut ca glumeste si ne-am pus pe ras. Dar omul nu glumea deloc. Acolo, prin inima acestui desert, trece vestitul Drum al Matasii. Este pietruit si din loc in loc se vede foarte clar, nefiind acoperit cu nisip. Situatia era cat se poate de neobisnuita; Soarele apunea si eu mergeam in desert pe Drumul Matasii. Am mers cam 50m., am facut desigur cateva fotografii, caci nu imi venea sa cred unde sunt si ce fac. Oare cate sute de caravane au trecut pe acolo, incarcate cu matasuri si alte marfuri rare? Ma gandeam la zecile sau poate sutele de negustori care si-au pierdut viata prin desert si ma simteam fericita si norocoasa ca traiesc in aceste vremuri si ca sunt acolo un simplu turist de care nimeni nu va sti vreodata, asa cum nici eu nu cunosc numele vreunui beduin sef de caravana. Am asistat tacuta cum apune Soarele in desert, si cum totul capata alta culori si umbre.

Dupa acest moment emotionant pentru mine, ne-am urcat in masina si ne-am continuat drumul pana la destinatia finala din acea seara; tabara de beduini.

Locul este oarecum turistic, adica pe langa corturile aranjate in cel mai traditional mod, exista undeva in spatele lor, wc-uri cu apa, sapun lichid la dozator si curent electric.

In rest, se pastreaza traditia. Satul de beduini, poate primi simultant 3-4 grupuri mari de turisti, dar cum toata vacanta am fost niste rasfatate, si in acea seara eram singurele musafire acolo. In aceasta situatie, toti beduinii, care in mod normal ar fi avut grija de 50-60 de turisti erau la dispozitia noastra. O vizita obisnuita a altor turisti dureaza cam 3-4 ore; pentru noi a fost dublu.

Pe o masa erau prezentate cateva obiecte traditionale din gospodariile lor; vase de gatit si de mancat, ibrice si ceainice, tesaturi si podoabe. Erau si careva rochii cu care ne-am imbracat pentru o mini sedinta foto.

Apoi ne-au poftit la masa. Ne-am ales una din cele trei “case“ si ne-am asezat pe niste banci lungi din lemn acoperite cu multe tesaturi din lana si din par de camila.

Pentru beduini, casa inseamna un mare loc, circular, cam de 150-200mp. (o curte dupa parerea mea) inconjurat de un gard inalt de cca. 2,5 m. inaltime acoperit in totalitate cu o tesatura facuta la razboi; un fel de pres foarte lung asezat pe acel gard care inconjoara locul.

Am afat din explicatiile ghidului, ca fiecare fata cand implineste 10 ani, invata sa teasa la razboi si isi lucreaza acest pres lung si multe alte paturi de invelit si covoare de pus pe jos si pe banci. 6-8 ani fetele lucreaza la aceasta zestre si printre picaturi invata si sa gateasca. Dupa ce considera ca au lucrat suficient, au voie sa participle la o nunta, ca si invitate impreuna cu parintii lor. Acolo, desi acoperite cu voalul pe cap, pot fi remarcate de tinerii necasatoriti, care le pot cere de sotii de la parinii lor, in cazul in care acest lucru nu a fost stabilit cu cativa ani inainte. Urmeaza negocierile intre familiile tinerilor, si daca baiatul are suficient de multe camile si capre, poate obtine mana fetei. Se stabileste data nuntii, dupa care tinerii isi instaleaza casa, (sau cortul lor) langa cel al familiei baiatului.

Cand vremea este secetoasa, se doarme sub cerul liber iar in perioadele cu furtuni de nisip din paturi si presuri se ridica in incinta acestor curti, corturi. In centru mereu exista un foc aprins, la care ziua se gateste si seara se sta in jurul lui la povesti si la o canita cu ceai.

In mod traditional beduinii sunt nomazi, crescatori de camile si chiar cand isi aseaza pentru 2-3 luni tabara intr-un loc, nu cultiva pamantul. Popasurile pe care le fac cand colinta tara, sunt influentate de gasirea unor oaze cu vegetatie pentru camile. Stiu sa gaseasca in desert stupi de albine a caror, miere este foarte apreciata si pastrata ca o marfa de valoare. La fel de valoroase sunt curmalele care uscate pot fi pastrate multa vreme (2-3 ani). Din frunzele curmalilor, scot fire cu care tes presuri iar din tulpini uscate mesteresc fel de fel de unelte din lemn pentru bucatarie.

Am mancat frigarui de berbecut, aromate cu niste plante specific locului, cu garniture de orez si crema de naut. Barnza de oaie cu salata de rosii si alte plante pe care nu le-am identificat, o placinta cu branza de capra si cu miere, curmale si portocale. Ce nu mi-a placut ca a u avut iaurt de capra ambalat, cumparat de la magazin. Asa cum spuneam, noi am participat cu bere din belsug (nu era obligatoriu si ei chiar au refuzat la inceput, dar le-am explicat ca la noi nu se merge cu mana goala in vizita la cineva si atunci au primit).

Era minunat ca nu simteam acea raceala intre turist si ospatar (oricat de amabil ar fi acesta). Chiar era o atmosfera atat de destinsa incat aveam impresia ca suntem in vizita la niste amici. Ne miscam in voie prin tabara, fara sa ne opreasca nimeni sa ne intrebe unde mergem sau ce cautam pe acolo.

Apoi au venit muzicantii. Noua ni s-au dus narghilele si ceai (desi era destula bere) si a inceput petrecerea. Multa vreme ei au cantat si dansat pentru noi, pana au rusit sa ne faca sa lasam jena la o parte si sa participam la dans. Ne-au invatat dansul camilei, in care dansatorii imita cu mainile, miscarile pe care o camila le face cu capul. La un moment dat, cand muzicanti s-au oprit sa isi traga sufletul, unul dintre ei a scos din buzunarul hainei sale lungi doua telefoane mobile, la care a pus muzica si a continuat sa danseze, ca nu cumva noi sa ne plictisim. Am mancat cu totii tort si beduinii au cantat un fel de “la multi ani“ sarbatoritei. Au interpretat la cererea nostar si muzica specifica nuntilor.

Am intrebat daca ei au camile si cum raspunsul a fost afirmativ, am propus sa facem o mica plimbare cu camilele. Si a fost posibil. Fiecare camila calarita de noi era tinuta de catre un beduin. Plimbarea a fost destul de scurta caci din cauza intunericului nu ne-am indepartat prea mult de tabara.

Pe la ora 5 dimineata, cand oboseala a inceput sa isi spuna cuvantul, ne-am luat la revedere de la cei 20 de beduini care ne-au facut exursia de neuitat si care au facut tot ce le-a stat in putinta sa ne simtim bine si am plecat catre Aqaba, la hotelul nostru.

---

VIZUALIZĂRI: 4666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI