De ce iubesc eu SHARM-ul? (3.2) — Excursia la Ierusalim

TIPĂREȘTE

La ora 19.40, sosește microbuzul care colectează turiștii: preia opt persoane împrăștiate în cinci hoteluri. Ultimii doi - sunt o pereche de columbieni, foarte tineri, care - încărcați cu două trolii - merg la Ierusalim, ca parte a unei călătorii mai lungi prin Israel.

Ne adunăm în două autocare mari de câte 50 de locuri și, când se face strigarea prezenței, pe baza biletelor de călătorie:

În autocarul de Ierusalim se constată că – în afară de mine - român și de cei doi columbieni - restul grupului este format numai din ucraineni și bieloruși! Ba, mai era și un lituanian pletos, în vârstă de 72 de ani - deci tot eu sunt cel mai... tare!

Și – pornim spre frontiera cu Israelul – “pohta ce-am pohtit” în această excursie...

Orele se scurg greu, iar mâncarea în exces de la cină nu mă lasă să dorm, cum am planificat. Oprim pentru “ππ” la Dahab, apoi încă o dată la benzinăria “Take 5”, și – într-un târziu - adorm. Când, întâmplător, mijesc puțin ochii, pe malul opus se vede deja, distinct, Iordania!

Ajungem la Taba Heights – aici hoteluri exclusiviste de cinci stele oferă cazare scumpă - apoi aproape imediat intrăm în zona de frontieră. Complectăm cartonașele de ieșire și de re-intrare în Egipt, ne luăm toate catrafustele și intrăm în clădirea vămii egiptene. Ni se face un control sumar (aș zice: indiferent), ni se ștampilează pașapoartele și – Drum bun!

Cu bagajele în mână, o luăm pe jos, pe șosea, spre clădirea vămii israeliene – un fel de șopron mare, unde găsim o coadă lungă, sinuoasă, strânsă între bare din inox pentru dirijarea fluxului. Ne alipim și noi la coadă și ne punem pe stat. Este ora 12.30 - după miezul nopții și, timp de vreo oră încheiată, nimeni nu ne ia în seamă!

În fine, încep formalitățile; suntem chemați la control în grupuri de cinci-șase persoane. După o vreme, vine o vameșă foarte oacheșă și-i scoate din rând pe cei doi columbieni (erau chiar ultimii din coadă!) și-i bagă peste rând la control. Vezi dacă ești DOAR român?! Dacă eram și eu columbian, sau mai știu eu de care nație - ehehei!...

Se instalează oboseala; oamenii șed pe bare, pe jos, dar ritmul în care rândul înaintează rămâne același: maxim 20 de persoane pe oră; și suntem câteva autocare la rând!...

Se formează grupulețe, în care oamenii comentează între ei cu voce joasă. Nimeni nu se revoltă, nici măcar nu-și murmură nemulțumirea: anii de socialism i-au făcut atât de docili.

De parcă nu eram destui la coadă, la un moment dat mai sosește un autocar: noi, care avem deja un “stagiu” de stat la coadă, îi privim parcă cu milă pe noii veniți...

Dintre cei nou veniți, o tânără de vreo 35 de ani, cu aspect și limbaj de neam-prost, intră, familiar, în vorbă cu mine, de parcă ne-am cunoaște de-o viață: o vreme, îi țin isonul, fiindcă mă ajută să rămân treaz; apoi, tace și ea.

Și așa, trec trei ore, apoi patru, apoi cinci... Mental, îmi vine să dau de pământ cu vameșii, cu paznicii, chiar și cu turiștii - cu care “concurez” să intru în vamă...

Dar... trec șase ore, și ne vine și nouă - un grupuleț de șase peroane - rândul să intrăm la control. Ni se verifică sumar bagajul, pașapoartele, viza egipteană, apoi... mă lămuresc dece totul merge atât de lent: viza israeliană pentru 24 de ore se acordă doar în urma unui mini-interviu cu fiecare persoană în parte! Sunt nouă cabine, din care lucrează numai cinci, și nu toate în același timp.

După ce se face schimbul echipei de verificare, intru și eu la rând. Tipa – proaspăt venită – are energie: insistă mult cu întrebările: “Aveți cumva rude, sau chiar și prieteni, în Israel? Aveți chiar și cea mai vagă intenție să rămâneți în Israel peste durata de 24 de ora acordată? Aveți suficienți bani pentru cheltuielile pe care vi le-ați planificat să le faceți în Israel? ” Convinsă sau nu de răspunsurile mele, îmi dă - în fine! un bilețel = viza de intrare în Israel! Uraaaaa!!!

Ei și ce?! Tot trebuie să-i așteptăm pe toți cei din autocarul cu care am venit, să iasă de la interviu! De parcă li s-ar fi luat o piatră de pe inimă, oamenii se confesează unul altuia, agitați: “Și a trebuit să mă justific de ce nu am bani mulți! Fiindcă eu nu vreau să cumpăr decât amintiri! ” De! probleme...

În fine, ne adunăm tot grupul și ne urcăm în autobuzul evreesc destinat, împreună cu Thomas - ghidul nostru, vorbitor de limba rusă... dar pe care o vorbește cam prea molcom - pentru mine, care sunt în fundul autocarului, pe ultima banchetă...

Pornim în viteză și străbatem Pustiul Negev... din care cred că nimeni nu a văzut nimic, doborâți fiind de nesomn. După două ore de somn adânc, oprim la un centru de trafic, cu multe WC-uri, magazine și un bufet bine garnisit. Parcarea este plină de autocare – am numărat până la douăsprezece și m-am plictisit. Iau și eu un espresso și-l plătesc cu cardul CEC: pe chitanță scrie 17.50 Shekeli (=19,81 Ron), iar ora este: 10.38.

Nu mai avem mult de mers și ajungem la primul obiectiv al zilei: Marea Moartă! Oprim la binecunoscutul complex balnear, unde suntem conduși imediat la magazinul cu vânzătoare – vorbitoare de limba rusă... care abia-abia reușesc să vândă câteva produse specifice: ucrainenii mei (aproape toți – tineri și persoane în putere) nu aruncă cu banii...

Ghidul ne îndeamnă să ne mâncăm acum pachețelele de mâncare aduse cu noi și să facem neapărat câte-o baie revigorantă în marea suprasaturată, folosind amenajările complexului: camere pentru schimbat, dușuri, etc. Încet-încet, luând exemplu unul de la celălalt, aproape tot autocarul se-mbăiază într-o veselie! Eu am încă în amintire băile făcute cândva cu Iudita, și nu mă trage ața să repet, singur, experiența. Îmi bag, totuși, în apa sărată-sărată, picioarele umflate de drum, și rămân în apă... până când toți turiștii se adună la autocar: cred (simt) că îmbăierea picioarelor mi-a făcut bine...

Trebuie spus că ghidul își face conștiincios datoria și ne spune multe lucruri interesante – evident, nu pentru toată lumea: remarc câteva persoane deloc interesate, ba chiar reticente... Eu le mai traduc câte ceva columbienilor noștri, care – săracii! n-au nimic în comun cu limba rusă...

Mă aflu pentru a treia oară în Israel și apreciez că traseul pe care ne deplasăm cu autocarul nu are nici o logică. Ajungem pe undeva pe lângă Ierihon, tragem la un fel de han mare, unde ni se servește - în mare viteză - masa de prânz (intră în costul excursiei), formată din paste, o tocană, salate, și – gata! La rând așteaptă pasagerii altui autocar!

Ghidul ne împarte în autocar niște formulare pentru pomelnice și acatiste de sănătate, etc. ; completez și eu unul – pentru morții noștrii, iar la cei vii o trec și pe Delia cu toată familia ei.

Pătrundem în Teritoriile Palestiniene și mergem să vizităm Betleemul. Intrăm în oraș (observ că Thomas nu se ascunde și nici nu coboară din autocar, cum făceau ghizii-evrei, la alte excursii...) și ne oprim... tot la un magazin mare de obiecte bisericești, unde o altă rusoaică ne face prezentarea produselor – icoane, mătănii, etc. (Remarc că standurile cu produse de lux – aur, diamante, pietre prețioase - au traducătoare proprii). Când însă se ajunge la prețuri, ne luăm cu mâinile de cap: se vede că multe s-au schimbat pe-aici de la ultima noastră vizită! Nu cumpăr nimic, mă mulțumesc să admir arta execuției obiectelor sfinte... cum dealtfel face majoritatea turiștilor noștri - cam atei...

De cum ajungem la Biserica Nașterii Domnului, intru primul în peșteră să mă închin la locul Sfintei Nașteri, apoi îi întind pomelnicul meu - preotului grec de la intrare, care-mi cere 5 USD de fiecare, iar pentru un acatist citit 40 de zile – 50 USD...

Începe să se însereze, și turiștii (inclusiv eu) încep să-și manifeste îngrijorarea că s-ar putea să nu ne putem face tot programul. Ghidul se arată stăpân pe situație și ne liniștește: nimic nu va fi lăsat deoparte! Pornim cu autocarele spre Ierusalim, pe care-l admirăm... privind pe fereastre, căci traficul este infernal și nu putem opri niciunde prin apropiere de zidurile sale. Dar... după un timp, tot ajungem la Biserica Sfântului Mormânt, unde ne închinăm, fiecare – singur în Mormânt, în totală liniște, întrucât la ora asta nu mai sunt alți turiști! Deci - știa ghidul ce știa! Mă închin și eu, citesc o rugăciune pentru sufletul Iuditei, chiar în timp ce, chiar la picioarele lui Iisus cel răstignit, un preot grec ține o scurtă slujbă pentru câțiva pelerini greci: Kirie eleison!

Sunt MULȚUMIT - cu atât mai mulțumit, cu cât văd că și celorlalți din grupul nostru le sunt umezi ochii... Degeaba făceau pe indiferenții în autocar...

Mai apoi, îl urmăm în tăcere pe Thomas, pe străduțele înguste ale Drumului Crucii, pe lângă tarabele acum închise, pe un traseu foarte întortochiat, dar care ne scoate... direct la Zidul Plângerii! Este ultima zi a sărbătorii ebraice Hanuka și o mare de oameni se închină chiar acum. Mă strecor printre ceilalți până la picioarele Zidului și depun într-o crăpătură, un pumn de pământ de la mormântul Iuditei: mi-am făcut datoria! am adus-o pe pământul făgăduinței strămoșilor ei!

Într-o altă crăpătură, strecor bilețelul în care cer Domnului, iertare pentru păcatele Iuditei, iar pentru noi, cei vii, scriu doar atât: Doamne-ajută!

Mai mult de-atât - nu puteam spera, mai FERICIT de-atât - n-aș fi putut să fiu!

Nu am văzut și nu m-a interesat ce-au făcut colegii mei de călătorie...

Thomas ne culege pe toți și ne încarcă în autocar; eu îmi iau rămas-bun de la cei doi columbieni, care rămân în oraș ca să-și continuie excursia pentru care au venit tocmai din Columbia! Cinste lor!

De cum plecăm, adorm imediat - somn adânc, cu inima-mpăcată. Cu toată oboseala de peste noapte și zi, la Eilat deschid ochii și revăd locurile unde am petrecut cu Iudita trei zile, locul exact în care am făcut snorkeling și am încercat scuba-diving pentru prima dată, la o micuță companie a unor evrei de origine rusă...

Trecem ambele frontiere – de data asta, ca vântul, ne luăm un rămas-bun călduros de la ghid, care a fost foarte bun – după părerea mea, și – la drum, prin Egiptul nostru!

Ajungem acasă pe la 4 dimineața, mă dezbrac și mă arunc în patul care mă aștepta - cam de multișor...

---

VIZUALIZĂRI: 6001 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI